Drepturi patrimoniale. Jurisprudenta. Decizia 5206/2009. Curtea de Apel Craiova
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA A II-A CIVILĂ ȘI PT. CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIE Nr. 5206
Ședința publică de la 02 Octombrie 2009
Complet constituit din:
PREȘEDINTE: Marin Covei
JUDECĂTOR 2: Mihaela Mitrancă
JUDECĂTOR 3: Sorina Petria
Grefier:
Pe rol, judecarea recursurilor declarate de pârâții Ministerul Justiției și Libertăților și Ministerul Economiei și Finanțelor prin Direcția Generală a Finanțelor Publice G împotriva sentinței civile nr. 2064/30.03.2009, pronunțată de Tribunalul Gorj în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatul-reclamant, precum și cu intimații-pârâți Tribunalul Gorj, Curtea de Apel Craiova și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în ședință publică lipsesc părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează că recursurile sunt declarate și motivate în termen legal, iar recurenții solicită și judecarea potrivit art. 242 alin. 2 Cod proc. civ.
Curtea, având în vedere că se cere judecarea în lipsa părților, constată pricina în stare de judecată și o reține spre soluționare.
CURTEA:
Asupra recursurilor civile de față
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Gorj, reclamantul a chemat în judecată parații Ministerul Justiției, Curtea de Apel Craiova, Tribunalul Gorj, Ministerul Finanțelor Publice și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța sa dispună obligarea paraților la plata drepturilor reprezentând sporul de confidențialitate de 15% pe perioada 01.07.2005 - 14.05.2007, sume care să fie actualizate cu indicele de inflație de la data nașterii dreptului și până la data plății efective, să se efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetul de muncă și să fie obligat Ministerul Finanțelor Publice să aloce fondurile necesare plății sumelor neîncasate.
În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că face parte din personalul auxiliar de specialitate la Judecătoria Tg. Cărbunești, și are dreptul la sporul de confidențialitate de 15% prevăzut de Legea nr. 444/2006 pentru aprobarea OG nr. 19/2006 privind creșterile salariale ce se acordă personalului militar și funcționarilor publici cu statut special din instituțiile publice de apărare națională, ordine publică și siguranță națională.
Prin sentința nr. 2064 din 30 martie 2009, Tribunalul Gorja admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de intimatul Ministerul Justiției, pentru perioada 01.07.2005 - 01.12.2005.
A admis în parte acțiunea formulată de petent, în contradictoriu cu intimații Ministerul Justiției, Ministerul Finanțelor Publice, Curtea de Apel Craiova, Tribunalul Gorj, și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării.
Au fost obligate intimatele la calculul și plata către petent a diferențelor de drepturi salariale reprezentând sporul de confidențialitate de 15% din salariul de bază, pentru perioada 01.12.2005 - 14.05. 2007, sumele urmând să fie actualizate în funcție de indicele de inflație la data plății efective.
Au fost obligați intimații să efectueze mențiunile în carnetul de muncă ale petentului mențiunile privind acordarea sporului de confidențialitate.
A respins ca prescrisă acțiunea pentru perioada 01.07.2005 - 01.12.2005.
Pentru a se pronunța astfel instanța a reținut următoarele:
Petentul a îndeplinit, în perioada 01.07.2005 -14.05. 2007, funcția de personal auxiliar de specialitate în cadrul Judecătoriei TG. Cărbunești, calitate în care i-a fost impusă prin lege o obligație profesională imperativă de confidențialitate (art.78 din Legea nr.567/2004 și art.9 din Codul deontologic) care se îndeplinește în cadrul executării raporturilor de muncă.
Activitatea desfășurată de petent presupune cel puțin contactul cu informații confidențiale, precum: sesizări adresate organelor statului, veniturile salariale, protecția minorilor, secretul bancar, secretul economic, drepturile de proprietate intelectuală, arestări, interceptări de convorbiri telefonice, martori sub acoperire, protecția victimelor, date cu caracter personal al justițiabililor și colegilor de serviciu (art.2 alin.4 și 5 din Legea nr.677/2001), etc.
Astfel, obligația de confidențialitate constituie o noțiune juridică și legislativă cuprinzătoare care este recunoscută de lege tuturor celor care prestează activități în temeiul unui raport de muncă, indiferent de funcția deținută sau activitatea prestată.
Deci, petentul se află sub acest aspect într-o situație identică cu celelalte categorii de personal din unitățile bugetare, deoarece sunt părți ale unor raporturi de muncă și îndeplinesc o obligație de confidențialitate.
Totuși, pentru îndeplinirea acestei obligații, petentului nu i se recunoaște sporul salarial de confidențialitate, așa cum este recunoscut celorlalte categorii de personal bugetar.
In acest sens, sistemul de salarizare nu este echitabil față de petent întrucât este încălcat principiul egalității de tratament (art. 154 Codul muncii ) și cel al diferențierii de tratament numai în funcție de nivelul studiilor, cu treptele și gradele profesionale, cu calitatea și cantitatea muncii, respectiv condițiile de muncă.
Ca atare, principiul egalității de tratament în salarizare implică recunoașterea acelorași obiective și elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate în situații comparabile.
Deci, tuturor persoanelor cărora li se aplică obligația de confidențialitate trebuie să li se recunoască același element salarial: sporul de confidențialitate.
Susținerea intimaților în sensul că petentul nu face parte din categoriile de personal beneficiare ale sporului de confidențialitate pentru a justifica discriminarea, nu a fost reținută de instanță, întrucât este total nepertinent și neconcludent, neavând nicio legătură cu fundamentarea sporului de confidențialitate.
Singurele obiective și elemente care pot duce la o diferențiere în sistemul de salarizare sunt nivelul studiilor, treapta sau gradul profesional, calitatea și cantitatea muncii, condițiile de muncă, dar cu sublinierea în mod deosebit a faptului că această diferențiere se poate reflecta numai în salariul de bază, partea fixă, nu și în sporurile salariale, care au obiective și elemente specifice de acordare, precum prestarea muncii peste programul normal, prestarea muncii în timpul nopții, dobândirea unei pregătiri profesionale suplimentare în domeniul de activitate cum ar fi doctoratul, dobândirea unei vechimi în muncă, îndeplinirea unei obligații speciale de confidențialitate, etc.
In concluzie, prin neacordarea sporului de confidențialitate, petentul este în mod evident discriminat, deoarece se află în aceeași situație juridică și faptică care fundamentează și generează acest spor salarial și pentru restul personalului.
Deci, petentul este discriminat în sensul art.2 alin.1-3, art. 6 din nr.OUG137/2000, întrucât i-a fost refuzat sporul de confidențialitate, nu datorită faptului că nu ar îndeplini condiția normativă de acordare a acestui spor, ci sub pretextul că aparțin unei anumite categorii socio-profesionale, criteriu declarat în mod expres de lege ca fiind discriminatoriu (art.2 alin.1 din nr.OG137/2000).
Altfel, existența discriminării directe a petentului rezultă și din dispozițiile art.7 și art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art.14 din Convenția europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv Protocolul nr.12, art.4 din Carta socială europeană revizuită, art.20, art.16 alin.1, art.53 și art.41 din Constituție.
Potrivit art.16 alin.1 și 2 din Constituția României, cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților, fără privilegii și discriminări, iar potrivit art.6 alin.2 din Codul muncii, pentru muncă egală este obligatorie o remunerație egală.
De asemenea, potrivit nr.OG137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările și completările ulterioare, principiile egalității între cetățeni, al excluderii privilegiilor și discriminărilor sunt garantate în special în exercitarea drepturilor economice, sociale, culturale a dreptului la muncă, la libera alegere a ocupației, la condiții de muncă echitabile și satisfăcătoare, la protecția împotriva șomajului, la un salariu pentru muncă egală, la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare.
Petentul a mai solicitat actualizarea prejudiciului suferit cu indicele de inflație, cerere pe care instanța a găsit-o întemeiată având în vedere și dispozițiile art.1082 din Codul civil și art.161 alin.4 din Codul muncii, potrivit cărora, întârzierea nejustificată a plății salariului sau neplata acestuia poate determina obligarea angajatorului la plata de daune-interese pentru repararea prejudiciului produs salariatului.
In prezenta cauză, intimații sunt în culpă pentru neacordarea sporurilor.
In ceea ce privește cererea de chemare în judecată împotriva intimatului Ministerul Finanțelor Publice, instanța a constatat că aceasta este întemeiată întrucât potrivit art.19 din Legea nr.500/2002 privind instanțele publice, Ministerul Finanțelor Publice coordonează acțiuni care sunt în responsabilitatea Guvernului, cu privire la sistemul bugetar, iar în lipsa rectificării bugetului cu sumele necesare, Ministerul Justiției se află în imposibilitate de a dispune de fonduri pentru plata sumelor solicitate de petentă.
Față de aceste considerente, și cu respectarea dispozițiilor art.7 și art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art.14 din Convenția europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv Protocolul nr.12, art.4 din Carta socială europeană revizuită, art.20, art.16 alin.1, art.53 și art.41 din Constituție și art.269 Codul muncii, instanța admis în parte cererea principală, să oblige intimații la calculul și plata către petenta a diferențelor de drepturi salariale reprezentând sporul de confidențialitate de 15% din indemnizațiile de încadrare, pentru perioada 01.12.2005 - 14.05.2007.
A fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune cu privire la perioada 01.07.2005 - 01.12.2005, cu motivarea că potrivit art. 283 alin. 1 lit."c" Codul Muncii, termenul de prescripție pentru drepturile bănești de natură salarială, este de 3 ani, iar acțiunea a fost formulată la 01.12.2008.
Împotriva sentinței au declarat recurs DGFP G pentru Ministerul Economiei și Finanțelor și Ministerul Justiției.
Ministerul Justiției și Libertăților critică sentința pentru motivul de recurs prev. de art.304 pct.4 Cod procedură civilă și solicită casarea sentinței pentru că instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești, iar sporul de confidențialitate acordat de 15 % constituie o adăugare la textul de lege, o încălcare a atribuțiilor conferite puterii judecătorești prin lege, fiind o problemă de legiferare.
Instanța a legiferat acordarea unui drept salarial neprevăzut în legislația specifică categoriei profesionale a personalului auxiliar din sistemul justiției, astfel că s-au invocat decizia nr.819/03.07.2008 și nr.1325/04.12.2008 ale Curții Constituționale, prin aceasta a statuat că dispozițiile nr.OG137/2000 sunt neconstituționale în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în acte normative.
În al doilea motiv de recurs se critică sentința pentru că este lipsită de temei legal, potrivit art.304 pct.9 Cod procedură civilă, în condițiile în care nu există niciun act normativ care să prevadă și să garanteze acest drept personalului auxiliar de specialitate și în mod greșit s- reținut starea de discriminare a reclamantului, iar legiuitorul nu a avut în vedere modul de reglementare a unor relații sociale prin lege ori prin acte normative.
În afara legii, nu se poate vorbi de discriminare, în sensul nr.OG137/2000, iar când există în lege sau ordonanță o dispoziție în contradicție cu art.16 din Constituția României părțile pot invoca excepția de neconstituționalitate a acelor prevederi legale.
Dreptul la spor de confidențialitate pentru personalul auxiliar nu este recunoscut de lege întrucât nu este reglementat prin nici un act normativ și nu face obiectul art.14 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale și nu poate fi aplicat pentru că nu există nici un text legal care să recunoască dreptul la acest spor.
Prevederile art.14 din Convenție, așa cum a statuat CEDO în jurisprudența sa, cazul Thimmenos contra Greciei " nu au o existență independentă, întrucât au efect doar în relațiile cu drepturile și libertățile protejate de prevederile Convenției și protocoalelor sale", iar dreptul la acest spor nu este evident un drept fundamental apărat și garantat de Convenție.
Prin hotărârea nr.232/29.08.2007 Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a statuat că "diferitele categorii de salariați determină soluții diferite ale legiuitorului în ceea ce privește salarizarea acestora, fără ca prin această soluție să se încalce principiul egalității", astfel că greșit instanța a reținut existența unei stări de discriminare.
Statutul personalului auxiliar este diferit de cel al altor categorii sociale, neputând fi comparabil cu cel al personalului militar și funcționarilor publici cu statut special, astfel că pretențiile solicitate sunt neîntemeiate.
Solicită admiterea recursului, casarea sentinței și pe fond respingerea acțiunii.
Ministerul Finanțelor Publice a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, ca urmare a lipsei raporturilor de muncă cu acest personal, astfel că nu poate plăti drepturi salariale pentru alt personal și potrivit legii are alte atribuții, astfel că solicită admiterea recursului, casarea sentinței și pe fond respingerea acțiunii ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală.
Analizând sentința recurată prin prisma motivelor de recurs, precum și a dispozițiilor legale aplicabile în cauză, Curtea constată că recursul declarat de Ministerul Justiției este nefondat și se va respinge, avându-se în vedere următoarele considerente:
Astfel, noțiunea de discriminare este definită, așa cum s-a precizat și la instanța de fond, prin art. 2 din OUG nr. 137/2000, aceasta incluzând în sfera sa: dispoziția de a discrimina persoanele pe oricare dintre temeiurile prevăzute la alin. 1; prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin. 1. fata de alte persoane, în afară cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate si necesare; orice comportament activ ori pasiv care, prin efectele pe care le generează, favorizează sau defavorizează nejustificat ori supune unui tratament injust sau degradant o persoana, un grup de persoane sau o comunitate fata de alte persoane, grupuri de persoane sau comunități.
Curtea Constituțională a constat neconstituționale dispozițiile art. 1, art. 2 alin. 3 și art. 27 alin. 1 din OG nr. 137/2000 numai în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
În speță însă, prima instanță nu a anulat ori a refuzat aplicarea unor acte normative cu putere de lege și nici nu le- înlocuit cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative ci, dimpotrivă, a făcut aplicarea întocmai a acestor dispoziții legale, stabilind că reclamantul face parte dintre persoanele enumerate la art. 3 din ordonanță.
Prin urmare, nu se poate reține că hotărârea atacată este pronunțată cu depășirea limitelor puterii judecătorești și deci, că este afectată de motivul de nelegalitate menționat la art. 304 pct. 4 cod. pr. civ.
În sensul acestei interpretări sunt și dispozițiile art.2 pct.2 din Convenția nr. 111/ 1958 privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitării profesiei ratificată de România prin Decretul Consiliului de Stat încă din 1974, care prevede ca diferențierile, excluderile sau preferințele întemeiate pe calificările cerute pentru o anumită ocupație, nu sunt considerate discriminatorii, dar în speță neacordarea sporului de confidențialitate nu are la bază o astfel de justificare obiectivă și rezonabilă, deoarece restul personalului bugetar nu primește sporul de confidențialitate pentru calificările cerute de ocupația acestora, ci doar pentru că sunt debitori ai obligației de confidențialitate, la fel ca și reclamantul.
Așa cum a arătat și instanța de fond, obligația de confidențialitate personalului auxiliar de specialitate rezultă din împrejurarea că, prin natura activității desfășurate, aceștia au acces la informații confidențiale, fiind obligați să păstreze secretul profesional, să nu dezvăluie sau să folosească informațiile obținute în calitatea pe care o au, să păstreze lucrările cu caracter confidențial în incinta instanței, să nu permită consultarea lor.
Neacordarea sporului de confidențialitate reclamantului ori, eventual, acordarea unui spor mai mic de 15% creează o stare evidentă de discriminare, atâta timp cât și acesta se află în aceeași situație juridică și faptică care fundamentează și generează acest spor salarial pentru celelalte categorii socio-profesionale ținute de respectarea obligației de confidențialitate, menționate de către recurent prin motivele de recurs (personal militar și funcționari publici cu statut special din instituțiile publice de apărare națională, ordine publică și siguranță națională).
Curtea are în vedere considerentele reținute de Înalta Curte de Casație și Justiție care, prin decizia nr. 46 pronunțată la data de 15 dec. 2008, admis recursul în interesul legii, și a stabilit că, în interpretarea și aplicarea unitară a dispoz. art. 99 al. 1 lit. d din legea 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor republicată cu modificările și completările ulterioare,raportat la art. 16 al. 1, 2 din Codul deontologic al magistraților și art. 78 al. 1 din legea 567/2004, privind Statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al Parchetelor de pe lângă acestea, modificată și completată raportat la art. 9 din Codul deontologic, judecătorii, procurorii, magistrații asistenți, precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de confidențialitate de 15% calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază lunar.
Dezlegarea dată problemelor de drept de Înalta Curte de Casație și Justiție prin pronunțarea deciziilor în interesul legii este obligatorie pentru instanțe în conformitate cu dispoz. art. 329 alin. 3 pr.civilă.
Referitor la greșita admitere a obligării pârâților la plata acestui drept reactualizat cu indicele de inflație, Curtea are în vedere că, potrivit dispozițiilor art.. 25 din OG nr. 37din 26 martie 2008 rivind p. reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, publicată în Monitorul Oficial Nr. 276 din 8 aprilie 2008, - ordonatorii principali de credite sunt abilitați să introducă în structura bugetelor proprii și ale instituțiilor din subordine subdiviziuni bugetare de la care urmează să fie puse în plată sentințele judecătorești, asigurând fondurile necesare prin redistribuiri de sume, pe tot parcursul anului, și comunicând Ministerului Economiei și Finanțelor în termen de 5 zile operarea acestor modificări.
De altfel, actualizarea sumelor cu rata inflației, își are izvorul în principiul reparării integrale a prejudiciului sub aspectul factorului obiectiv, cauzat de procesul de devalorizare a monedei naționale, proces exterior raporturilor dintre părți și independent de existența sau inexistența vreunei culpe.
Obligarea debitorului la plata sumei reactualizate la data plății este de natură să evite o scădere a valorii monedei ca urmare a întârzierii la plată și a acțiunii factorilor de devalorizare și nu reprezintă daune-interese, ci executarea exactă a obligației, în conformitate cu dispozițiile art. 1073 din Codul civil.
În aceste condiții nu se poate reține, nici că instanța a făcut o interpretare sau aplicare greșită a legii, având în vedere decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție-Secțiile Unite în interesul legii și care este obligatorie pentru instanțele judecătorești.
Recursul formulat de Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice G va fi admis pentru următoarele considerente.
Potrivit art. 2 din OG nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, instituie o obligație în sarcina ordonatorilor principali de credite în sensul că au obligația să dispună toate măsurile ce se impun, inclusiv virări de credite bugetare, în condițiile legii, pentru asigurarea în bugetele proprii și ale instituțiilor din subordine a creditelor bugetare necesare pentru efectuarea plății sumelor stabilite prin titluri executorii.
În speță, calitatea de ordonator principal de credite o are pârâtul Ministerul Justiției, iar pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor are atribuții în elaborarea bugetului de stat și în rectificarea acestuia dar pe baza propunerilor ordonatorilor principali de credite, în conformitate cu art. 34 din Legea nr. 500/2002, care prevede că, ordonatorii principali de credite au obligația ca până la data de 15 iulie a fiecărui an să depună la Ministerul Finanțelor Publice propunerile pentru proiectul de buget și anexele la acesta, pentru anul bugetar următor, cu încadrarea în limitele de cheltuieli, și estimările pentru următorii 3 ani, comunicate potrivit art. 33, însoțite de documentații și fundamentări detaliate.
Într-adevăr, art. 19 alin. 1, li. A din Legea 500/2002 prevede că, în domeniul finanțelor publice, Ministerul Finanțelor Publice coordonează acțiunile care sunt în responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar respectiv pregătirea proiectelor legilor bugetare anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție dar în lipsa unei propuneri de introducere în buget din partea ordonatorului principal de credite, nu se poate prezuma culpa viitoare a Ministerului Finanțelor Publice cu privire la virarea acestor sume.
Așa fiind și văzând și disp. art. 312. pr. civ. Curtea va admite recursul și va modifica în parte sentința în sensul că va respinge acțiunea față de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice.
Vor fi menținute restul dispozițiilor sentinței.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul formulat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice prin DGFP G împotriva sentinței civile nr. 2064/30.03.2009, pronunțată de Tribunalul Gorj în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatul-reclamant, precum și cu intimații-pârâți Tribunalul Gorj, Curtea de Apel Craiova și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, având ca obiect drepturi bănești.
Modifică sentința, în sensul că respinge acțiunea față de acest pârât.
Respinge recursul formulat de pârâtul Ministerul Justiției împotriva aceleiași sentințe.
Menține restul dispozițiilor sentinței.
Decizie irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 02 octombrie 2009.
Președinte, - - | Judecător, - - | Judecător, - - |
Grefier, |
Red, jud.
3 ex/22.10.2009.
fond:
Președinte:Marin CoveiJudecători:Marin Covei, Mihaela Mitrancă, Sorina Petria
