Drepturi patrimoniale. Jurisprudenta. Decizia 887/2009. Curtea de Apel Pitesti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PITEȘTI
SECȚIA CIVILĂ, PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DOSAR NR- DECIZIA CIVILĂ NR. 887/R-CM
Ședința publică din 06 Mai 2009
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Maria Ploscă JUDECĂTOR 2: Irina Tănase
JUDECĂTOR 3: Lică Togan
Judecător: - -
Grefier: - -
S-a luat în examinare, pentru soluționare, recursul civil declarat de reclamanții, A, G, și, împotriva sentinței civile nr.166/F-CM din data de 11 noiembrie 2008, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, în dosarul nr-.
La apelul nominal, făcut în ședința publică, au răspuns: avocat, pentru recurenții-reclamanți, în baza împuternicirii avocațiale nr.145 din data de 28.11.2008, emisă de Baroul Argeș -cabinet individual și consilier juridic, pentru intimatul-pârât Statul Român-prin Ministerul Finanțelor Publice, în baza delegației de la dosar, lipsind intimatul-reclamant și intimații-pârâți Ministerul Justiției și Libertăților, Tribunalul Argeș și Curtea de Apel Pitești.
Procedura este legal îndeplinită.
Recursul este scutit de plata taxei judiciare de timbru.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței că la dosarul cauzei s-a depus, prin serviciul de registratură, întâmpinare din partea intimatului-pârât Ministerul Justiției și Libertăților.
Părțile prezente, având pe rând cuvântul, arată că nu au cereri de formulat în cauză.
Curtea constată recursul în stare de judecată și acordă cuvântul asupra acestuia.
Avocat, având cuvântul pentru recurenții-reclamanți, solicită admiterea recursului, așa cum a fost formulat și motivat în scris, în conținutul acestuia făcând apărări detaliate cu privire la excepția prescripției dreptului la acțiune.
Consilier juridic, pentru intimatul-pârât Statul Român-prin Ministerul Finanțelor Publice, solicită respingerea recursului și menținerea sentinței instanței de fond, ca fiind legală și temeinică. Depune la dosar concluzii scrise.
CURTEA:
Asupra recursului civil de față:
Prin acțiunea înregistrată la data de 24 martie 2008, reclamanții, -, -, -, a, -, G -, și au chemat în judecată pe pârâții Statul R prin Ministerul Economiei și Finanțelor, Ministerul Justiției B, Tribunalul Argeș și Curtea de Apel Pitești, solicitând ca prin sentința ce se va pronunța să fie obligați să le recunoască reclamanților sporul de 50% din salariul de bază brut lunar pentru risc și suprasolicitare neuropsihică începând cu noiembrie 2000 și până la 19 iulie 2004, urmând ca sumele respective să fie calculate printr-o expertiză de specialitate, să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetele de muncă ale reclamanților, iar pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor să aloce către ceilalți pârâți fondurile necesare achitării acestor drepturi salariale.
În motivarea acțiunii s-a arătat că potrivit art.47 din Legea nr.50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, "pentru risc și suprasolicitare neuropsihică", magistrații, precum și personalul auxiliar de specialitate "beneficiau de un spor de 50% din salariul de bază brut lunar".
Acest text de lege a fost însă abrogat prin art.I pct.42 din nr.OG83/2000 pentru modificarea și completarea Legii nr.50/1996.
OG nr.83/2000 este o ordonanță ordinară, emisă cu încălcarea dispozițiilor art.144 din Constituția României, în vigoare la data respectivă, reglementând domenii ce nu pot face decât obiectul legilor organice.
Sporul de 50% din salariul de bază brut lunar "pentru risc și suprasolicitare neuropsihică" de care beneficiau magistrații, precum și personalul auxiliar de specialitate, a fost abrogat neconstituțional, cu încălcarea dispozițiilor art.41 alin.2 și 53 din Constituția României și ale art.1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, măsura nefiind proporțională cu situația care a determinat-o a adus atingere existenței dreptului.
La data stabilirii acestui drept în baza art.47 din Legea nr.50/1996, legiuitorul a avut în vedere condițiile în care magistrații și personalul auxiliar de specialitate își desfășoară activitatea, caracterizate ca fiind de risc și suprasolicitare neuropsihică, existente în aceeași formă și astăzi. De altfel, dispozițiile art.155, 165, 236, 239 și 241 pct.1 lit.d din Codul muncii prevăd obligativitatea acordării sporurilor.
reprezintă o stare de conjuncție rezultată din acțiunea factorului stresant și capacitatea de adaptare a organismului. Cu cât o persoană se află mai frecvent în starea de alarmă sau de rezistență, cu atât este mai mare riscul instalării epuizării cu toate consecințele sale negative.
Cele mai multe persoane nu se adaptează și acest fapt are ca rezultat nu numai o slabă performanță și o productivitate scăzută, ci și îmbolnăvirea, dereglarea homeostazei. Lucrătorii care au foarte mult de lucru sau multe responsabilități, nu numai că-și realizează sarcinile într-un mod inadecvat, dar se pot chiar îmbolnăvi.
de suprasolicitare este caracteristic persoanelor cu program de lucru prelungit și cu sarcini de mare diversitate, menținute timp îndelungat, activități profesionale excesive: lipsa relaxării, odihna insuficientă, nerespectarea termenelor limită.
Toate aceste coordonate sunt specifice și activităților unui magistrat, a cărui muncă este suprasolicitată, cu sarcini imense, menținute timp îndelungat, fără odihnă suficientă, fapt ce a determinat legiuitorul din 1996 să aibă în vedere o formă de remunerare, respectiv sporul de 50% din salariul de bază brut lunar, pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, reglementat de art.47 din Legea nr.50/1996, drept câștigat și neconstituțional înlăturat de nr.OG83/2000.
Reclamanții au susținut că această neconstituționalitate va fi constatată de instanță, pe cale incidentală, iar nu de Curtea Constituțională, care în temeiul art.29 alin.1 din Legea nr.47/1992, republicată, decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia, nu și asupra acelora ce privesc texte de lege abrogate.
La data de 11 aprilie 2008, în cauză a formulat cerere de intervenție în interes propriu -, solicitând în contradictoriu cu aceiași pârâți, precum și cu pârâții Tribunalul București și Curtea de Apel București, obligarea la plata acelorași drepturi salariale pentru perioada 1 august 2002 - 7 mai 2003 a pârâților Ministerul Justiției, Tribunalul București și Curtea de Apel București pentru perioada 8 mai 2003-18 iulie 2004 a pârâților Tribunalul Argeș, Ministerul Justiției și Curtea de Apel Pitești.
Prin întâmpinarea formulată pârâtul Ministerul Justiției a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune pentru perioada 1 octombrie 2000- 1 septembrie 2004, având în vedere că potrivit art.3 din Decretul nr.167/1958 privind prescripția extinctivă, termenul de prescripție este de 3 ani, iar conform art.283 alin.1 lit.c) din Legea nr.53/2003 cererile formulate în materia conflictelor de muncă pot fi formulate în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat.
Față de data introducerii acțiunii, 24 martie 2008, și de prevederile art.12 din decret, dreptul la acțiune este prescris pentru perioada anterioară datei de 24 martie 2005.
Pe fond, s-a arătat că dispozițiile art.47 din Legea nr.50/1996 au fost abrogate total și explicit prin nr.OG83/2000 pentru modificarea și completarea Legii nr.50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești.
Ca urmare, dispozițiile nr.OUG177/2002 privind salarizarea și alte drepturi ale magistraților nu au incidență în cauză.
OG nr.83/2000, față de prevederile Legii nr.50/1996, cu modificările și completările ulterioare, a mărit în mod substanțial atât valoarea de referință sectorială pentru stabilirea indemnizațiilor magistraților din cadrul instanțelor judecătorești și parchetelor, precum și ale personalului auxiliar de specialitate, cât și coeficientul de multiplicare.
Pe de altă parte, s-a arătat, acordarea sporului de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică magistraților și personalului auxiliar de specialitate reprezintă o problemă de legiferare.
Curtea Constituțională a statuat prin decizii recente că diferențierea indemnizațiilor și a salariilor de bază pentru demnitari și alți salariați din sectorul bugetar este opțiunea legiuitorului, ținând seama de importanța și complexitatea diferitelor funcții.
Prin întâmpinarea formulată, pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive arătând că rolul acestui minister este de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor bugetelor ordonatorilor principali de credite ai acestui buget, precum și ai proiectelor bugetelor locale și nu are atribuții în angajarea și salarizarea reclamanților.
A mai arătat că cererea de chemare în judecată a acestei instituții este și inadmisibilă având în vedere și că suplimentarea cheltuielilor stabilite prin legea bugetului de stat se poate face numai pe bază de lege, fiind o problemă de legiferare.
La data de 11 iulie 2008, prin încheierea pronunțată în ședința camerei de consiliu, Tribunalul Argeș, în baza art.I alin.1 coroborat cu art.II alin.2 din nr.OUG75/2008, a scos cauza de pe rol și a înaintat-o spre competentă soluționare Curții de Apel Pitești unde a fost înregistrată la data de 22 iulie 2008.
Prin sentința civilă nr.166/F-CM din 11 noiembrie 2008, Curtea de Apel Pitești a respins ca prescrisă acțiunea reclamanților și a disjuns cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenienta -, dispunând formarea unui nou dosar cu termen de judecată la 2.12.2008, în care vor fi citate părțile.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut următoarele:
Examinând cu prioritate excepția de inadmisibilitate a acțiunii invocată în finalul întâmpinării de Ministerul Economiei și Finanțelor, instanța a reținut următoarele:
Caracteristic personalului din autoritățile și instituțiile publice este că salariile se suportă din fonduri defalcate de la bugetul de stat, cu consecința stabilirii prin lege a modului de salarizare - art.157 alin.2 Codul muncii.
Este însă atributul instanței de judecată a verifica dacă aplicarea reglementărilor în domeniul salarizării, în executarea raporturilor juridice de muncă, este conformă regulilor și principiilor de drept consacrate în materie de normele interne și internaționale.
Aceleași considerente au fost avute în vedere și de Înalta Curte de Casație și Justiție la pronunțarea Deciziei nr.VI/2007, prin care a fost admis recursul în interesul legii declarat cu privire la aplicarea dispozițiilor art.11 alin.(1) din nr.OUG177/2002, art.28 alin.(4) din nr.OUG43/2002, modificată prin nr.OUG24/2004, modificată și aprobată prin Legea nr.601/2004.
Astfel, s-a arătat că este atributul instanței de judecată să verifice dacă aplicarea textelor de lege prin care s-au acordat sporuri la indemnizația de încadrare brută lunară judecătorilor și procurorilor care au soluționat cauze privind fapte de corupție s-a făcut cu respectarea principiului egalității cetățenilor în fața legii consacrat de art.16 alin.(1) din Constituția României, republicată, cu cel al egalității de tratament salarial pentru muncă egală instituit prin normele internaționale.
Legat de excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâtul Ministerul Justiției, s-a reținut că cererile având ca obiect plata drepturilor salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, categorie în care se include și prezenta cauză, pot fi formulate, potrivit art.283 alin.1 lit.c) Codul muncii, în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune.
Potrivit art.166 din Codul muncii, dreptul la acțiune cu privire la drepturile salariale, precum și cu privire la daunele rezultate din neexecutarea în totalitate sau în parte a obligațiilor privind plata salariilor se prescrie în termen de 3 ani de la data când drepturile respective erau datorate.
La alin.2 al acestui text de lege se prevede că termenul de prescripție prevăzut la alin.1 este întrerupt în cazul în care intervine o recunoaștere din partea debitorului cu privire la drepturile salariale sau derivând din plata salariului.
Pe de altă parte, și potrivit art.3 din Decretul nr.167/1958 privind prescripția extinctivă, dreptul la acțiune având un obiect patrimonial se stinge prin prescripție, termenul de prescripție de 3 ani de la data nașterii dreptului.
Art.16 pct.1 din Decretul nr.167/1958 sus arătat, prevede că prescripția se întrerupe prin recunoașterea dreptului a cărei acțiune se prescrie făcută de cel în folosul căruia curge prescripția.
În speță, obiectul acțiunii de față îl formează dreptul salarial al reclamanților.
Potrivit art.161 Codul muncii, drepturile salariale se plătesc odată pe lună, astfel că pentru prestații succesive dreptul la acțiune cu privire la fiecare dintre prestații se stinge printr-o prescripție deosebită. În acest sens sunt prevederile art.12 din Decretul nr.167/1958 privind prescripția extinctivă.
Pentru perioada noiembrie 2000 - 19 iulie 2004, cât au solicitat reclamanții, dreptul la acțiune s-a prescris, cererea de chemare în judecată fiind introdusă la data de 24 martie 2008, cu depășirea termenului de 3 ani prevăzut de lege, chiar și pentru ultima dintre prestații.
Soluționarea recursului în interesul legii în această materie prin Decizia nr.21/10.03.2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu constituie caz de întrerupere a prescripției întrucât nu se regăsește printre cele enumerate de art.16 din decret.
Soluția pronunțată în interpretarea dispozițiilor incidente în materie nu echivalează cu recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie făcută de însuși debitorul.
Pe de altă parte, nu s-a făcut dovada existenței unei cereri mai vechi de chemare în judecată vizând aceeași perioadă pentru a ne afla în prezența unui alt caz de întrerupere a prescripției.
Pentru aceste motive, în temeiul art.1 din decret, acțiunea reclamanților a fost respinsă ca fiind prescrisă.
Referitor la cererea de intervenție formulată de intervenienta -, s-a constatat că aceasta a solicitat admiterea cererii de intervenție având același obiect ca și acțiunea reclamanților și anume sporul de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică calculat la indemnizația brută lunară pe perioada 1 august 2002, până la 18 iulie 2004, aceasta chemând în judecată pe lângă cei patru pârâți solicitați de reclamanți și alți doi pârâți, Tribunalul București și Curtea de Apel București.
Potrivit art.49 Cod procedură civilă, oricine are interes poate interveni într-o pricină ce se urmează între alte persoane.
Intervenția este în interes propriu când cel care intervine invocă un drept al său.
Potrivit art.55 Cod procedură civilă, intervenția se judecă odată cu cererea principală. Când însă judecarea cererii ar fi întârziată prin intervenția în interes propriu, instanța poate hotărî despărțirea ei spre a fi judecată deosebit.
În speță, intervenienta a solicitat introducerea în cauză și a altor pârâți în afară de cei din acțiunea principală, situație ce ar duce la tergiversarea cauzei de față, motiv pentru care cererea a fost disjunsă, dispunându-se formarea unui nou dosar cu termen de judecată la 2 decembrie 2008 pentru care vor fi citate părțile.
Împotriva sentinței civile nr.166/F-CM din data de 11 noiembrie 2008 a Curții de Apel Pitești, au formulat în termen recurs reclamanții, criticând-o pentru nelegalitate.
Motivând recursul, reclamanții susțin în esență că în mod greșit acțiunea a fost respinsă ca prescrisă.
Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr.21/10 martie 2008 în interesul legii, în interpretarea și aplicarea unitară a art.47 din Legea nr.50/1996, a constatat dreptul la sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică și după intrarea în vigoare a nr.OG83/2000, aprobată prin Legea nr.334/2001, decizie obligatorie pentru instanțele judecătorești.
De asemenea, însuși pârâtul Ministerul Justiției a recunoscut drepturile salariale restante începând cu anul 2000, recunoaștere făcută prin nr.HG232/2005.
Rațiunea instituției prescripției extinctive este de a sancționa pe creditorul delăsător, care stă în pasivitate mai mult timp și nu-l acționează în justiție pe debitor pentru a-și realiza creanța, ceea ce, în nici un caz, în speță nu li se poate imputa reclamanților.
Se invocă de reclamanți și practica Curții Europene a Drepturilor Omului.
Se solicită admiterea recursului și pe fond admiterea acțiunii.
Recursul nu este încadrat în vreunul dintre cazurile de casare sau modificare prevăzute de art.304 Cod procedură civilă, dar dezvoltarea criticilor formulate permit încadrarea în dispozițiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă, respectiv aplicarea greșită a legii.
Examinând criticile formulate se constată că nu sunt întemeiate, iar recursul nu este fondat.
În conformitate cu dispozițiile art.1 alin.1 din Decretul nr.167/1958, "dreptul la acțiune având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege", art.3 dispunând expres că termenul este de 3 ani și începe să curgă potrivit art.7 din decret, de la nașterea dreptului la acțiune.
Potrivit dispozițiilor art.283 alin.1 lit.c din Codul muncii, cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat.
Întrucât drepturile salariale se plătesc o dată pe lună, potrivit art.161 din Codul muncii, fiind vorba de prestații succesive și având în vedere textul de lege enunțat anterior, în mod corect s-a reținut că pentru perioada solicitată dreptul la acțiune al reclamanților s-a prescris.
De asemenea, decizia nr.21/10 martie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție nu a stabilit în cuprinsul său un termen de la care a început să curgă prescripția și prin urmare, începutul prescripției trebuie să se determine potrivit prevederilor Decretului nr.167/1958 și art.283 din Codul muncii.
HG nr.232/2005, act normativ considerat de reclamanți drept o recunoaștere a dreptului la sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică, nu cuprinde vreo referire la acest spor, iar decizia nr.21 din 10 martie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, nu constituie caz de întrerupere a prescripției.
Invocarea de către reclamanți a jurisprudenței și noțiunea de bun în accepțiunea instanței europene nu are legătură cu speța de față.
Așa fiind în considerarea celor arătate mai sus, se apreciază că hotărârea pronunțată de curte este legală, recursul nu este fondat și conform dispozițiilor art.312 Cod procedură civilă, va fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul formulat de reclamanții, A, G, și, împotriva sentinței civile nr.166/F-CM din 11 noiembrie 2008, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, în dosarul nr-.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 06 mai 2009, la Curtea de Apel Pitești - Secția Civilă, pentru cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale și pentru cauze cu Minori și de Familie.
Pl.,
Grefier,
Red.
Tehnored./Ex.2/25.05.2009.Jud.fond: /.
Președinte:Maria PloscăJudecători:Maria Ploscă, Irina Tănase, Lică Togan
