Drepturi salariale ale personalului din justiție. Decizia 1021/2009. Curtea de Apel Pitesti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PITEȘTI
SECȚIA CIVILĂ, PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DOSAR NR- DECIZIA CIVILĂ NR. 1021/R-CM
Ședința publică din 27 Mai 2009
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Maria Ploscă JUDECĂTOR 2: Irina Tănase
JUDECĂTOR 3: Lică Togan
Judecător: - -
Grefier: - -
S-au luat în examinare, pentru soluționare, recursurile declarate de pârâții MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE B - REPREZENTAT DE DGFP, MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR -, CURTEA DE APEL PITEȘTI, împotriva sentinței civile nr. 240 din 27 februarie 2009, pronunțată de Tribunalul Vâlcea, în dosarul nr.--.
La apelul nominal, făcut în ședința publică, răspuns recurentul - pârât MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE B - REPREZENTAT DE DGFP V, prin consilier juridic în baza delegației depusă la dosar, lipsind celelalte părți.
Procedura, legal îndeplinită.
Recursurile sunt scutite de plata taxei de timbru.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Reprezentanta recurentului - pârât, având cuvântul susține că nu are cereri prealabile de formulat.
Curtea constată recursurile în stare de judecată și acordă cuvântul asupra acestora.
Reprezentanta recurentului- pârât, având cuvântul susține recursul așa cum a fost motivat în scris și solicită admiterea lui, modificarea hotărârii atacate în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive, iar pe fond respingerea acțiunii față de această unitate.
Cu privire la recursul declarat de Ministerul Justiției solicită admiterea așa cum a fost motivat în scris.
CURTEA
Asupra recursurilor civile de față:
Prin acțiunea înregistrată la data de 2 iunie 2008, reclamanții, și au chemat în judecată pe pârâții Ministerul Justiției, Ministerul Economiei și Finanțelor, Curtea de Apel Pitești și Tribunalul Vâlcea, solicitând obligarea acestora la plata drepturilor bănești reprezentând spor de confidențialitate 15%, în perioada 01.09.2001 - 10.06.2002, pentru consilierii, Straza, întrucât în acțiunea precedentă, asupra căreia instanța s-a pronunțat prin sentința civilă nr.213/10.03.2008 a Tribunalului Vâlcea, rămasă definitivă și irevocabilă, dintr-o eroare materială aceste sume au fost solicitate începând cu 10.06.2002, ci nu de la data de 01.09.2001, când au fost numiți în funcția de consilier de probațiune, sume ce vor fi actualizate la data plății efective; să se efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetele de muncă și să fie obligat pârâtul Ministerul Finanțelor Publice să aloce fondurile necesare plății acestor drepturi bănești.
În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că sunt discriminați, contrar prevederilor art.1 și 6 din nr.OG137/2000 și art.5 și art.154 alin.3 din Codul muncii, față de restul personalului din sistemul bugetar prin neacordarea sporului de confidențialitate. Astfel, prin art.3 din Legea nr.444/2006 cadrele militare în activitate, funcționarii publici cu statut special și militarii angajați pe bază de contract beneficiază de un spor lunar de până la 15% din solda lunară pentru păstrarea confidențialității în legătură cu informațiile clasificate. Și alte categorii de funcționari publici beneficiază de acest spor, și anume, aparatul de lucru al Guvernului, din cadrul administrației președințiale, Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, Ministerul Afacerilor Externe, Ministerul Integrării Europene, Ministerul Economiei și Comerțului, Consiliul Legislativ.
Prin întâmpinarea depusă de pârâtul Ministerul Justiției, s-a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, pe considerentul că sporul de confidențialitate nu este stabilit prin lege, iar prin neacordarea acestui spor nu s-a creat o situație discriminatorie, deoarece diferitele categorii profesionale nu se află în situații comparabile care să impună un tratament nediferențiat
Pârâtul Ministerul Finanțelor Publice a depus întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, cu motivarea că între părțile în litigiu și Ministerul Economiei și Finanțelor nu există raporturi juridice de muncă, iar pârâtul Ministerul Justiției are obligația să prevadă în bugetul său propriu veniturile din care să poată fi acoperite cheltuielile privind drepturile bănești solicitate de reclamanți. Același pârât a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, pe considerentul că reclamanții nu urmăresc aplicarea unor drepturi stabilite prin lege și neacordate de către angajator, ci solicită pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care să se dispună extinderea dispozițiilor legale ale actelor normative criticate.
Prin sentința civilă nr.240 din 27 februarie 2009, Tribunalul Vâlceaa respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor invocată de acesta prin întâmpinare și în consecință a admis acțiunea și a obligat pe pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apel Pitești și Tribunalul Vâlcea să plătească reclamanților drepturile salariale reprezentând sporul de confidențialitate de 15% începând cu luna septembrie 2001 până la 10.06.2002, sumă ce va fi reactualizată în raport de indicele de inflație la data plății efective.
Pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor a fost obligat să aloce fondurile necesare pârâților sus-menționați în vederea plății acestor drepturi.
Pârâții au mai fost obligați să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetele de muncă ale reclamanților.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut următoarele:
În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor, s-a reținut că potrivit Legii nr.500/2002 și nr.HG208/2005, acesta coordonează acțiunile care sunt responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar, cum ar fi pregătirea proiectelor legilor anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție.
Astfel, rolul Ministerului Economiei și Finanțelor este de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor ordonatorilor principali de credite, precum și elaborarea proiectelor de rectificare a acestor bugete.
De asemenea, calitatea procesuală a Ministerului Economiei și Finanțelor se justifică și prin dispozițiile art.1 din nr.OG22/2002, aprobată prin Legea nr.288/2002, potrivit cărora, executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, în temeiul titlurilor executorii, se realizează din sumele aprobate prin bugetele acestora cu titlu de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă.
În consecință a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice.
Pe fondul cauzei s-a reținut că reclamanții fac parte din categoria personalului din unitățile din justiție, (unități finanțate de la bugetul de stat), raporturile juridice de muncă ale acestora fiind guvernate de Codul muncii, conform dispozițiilor art.1 și art.295 din acest cod.
Referitor la stabilirea existenței sau inexistenței discriminării reclamanților prin neacordarea sporului de confidențialitate, instanța a cercetat situația în care aceștia se află în raport cu alte categorii socio-profesionale, tratamentele care se aplică acestora, justificările și criteriile tratamentelor diferențiate.
Conform Directivei 2000/EC/78 privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de angajare (aquis-ul comunitar în domeniul prevenirii și combaterii discriminării, publicat în Oficial al Comunităților Europene nr. 303 din 2 decembrie 2000), în vederea definirii și constatării discriminării directe, tratamentul diferențiat trebuie analizat prin prisma unor persoane aflate în situații doar comparabile, iar nu neapărat în situații chiar similare.
În speță, este fără putință de tăgadă apartenența reclamanților la personalul din unitățile de justiție.
Astfel, conform art.13 din nr.OUG57/2000, art.30 alin.3 din OG nr.137/2000, art.3 din nr.OG38/2003, art.13 alin.1 din OUG nr.123/2003, art.3 din nr.OG19/2006, art.15 alin.1 din nr.OG6/2007, art.20 alin.3 din Legea nr.656/2002, art.15 din nr.OG64/2006, art.13 din nr.OG10/2007, debitorii obligației de confidențialitate au fost recunoscuți, în mod firesc, ca și creditori ai dreptului corelativ la sporul de confidențialitate, unitățile bugetare fiind debitori ai obligației sinalagmatice de plată a acestui spor salarial.
Toate persoanele din acest cadru al personalului din unitățile bugetare, inclusiv reclamanții, sunt parte a unui raport juridic de muncă guvernat de Codul muncii, toate prestează o muncă și, ca efect al acestor premise, se supun obligației de confidențialitate, indiferent de categoria socio-profesională (funcția deținută).
Într-adevăr, conform art.26 raportat la art.1 și art.295 alin.2 din Codul muncii, indiferent de categoria socio-profesională, perioada în care o persoană prestează muncă îi revine obligația de confidențialitate.
Cu privire la natura juridică a obligației de confidențialitate a reclamanților, instanța a reținut că aceasta reprezintă o clauză legală a raportului de muncă al acestora, o clauză obligatorie (iar nu facultativă ca în dreptul comun al muncii). Însă raportul de muncă, indiferent dacă este tipic sau atipic, are întotdeauna un caracter juridic sinalagmatic.
Din acest motiv, obligația și prestația de confidențialitate reprezintă cauza juridică expresă și indiscutabilă a obligației sinalagmatice și a contraprestației unității bugetare de plată a drepturilor salariale (a sporului, în sensul art.155 din Codul muncii ) corelative îndeplinirii prestației de confidențialitate de către reclamanți. Dacă nu ar exista o contraprestație a pârâților de plata sporului salarial corespunzătoare îndeplinirii obligației sinalagmatice de confidențialitate, această din urmă obligație ar fi nulă absolut ca fiind lipsită de cauză juridică. Într-adevăr, în cazul raporturilor juridice sinalagmatice, îndeplinirea prestației de către una dintre părți reprezintă cauza juridică pentru îndeplinirea contraprestației de către cealaltă parte.
Ca atare, legiuitorul, instituind obligația sinalagmatică profesională (de muncă) de confidențialitate în sarcina reclamanților, implicit și de drept a instituit și o obligație de plată (o contraprestație salarială), pe cale de analogie a legii (deci obligația de plată este implicită, lacunar fiind doar aspectul privind cuantumul procentual al acestui drept salarial). În caz contrar, ar fi încălcate și principiile constituționale privind nediscriminarea, dreptul la plată egală pentru muncă egală, dreptul la salariu pentru munca prestată (potrivit art.16 alin.1 și art.41 alin.2 din Constituție, prevederi dezvoltate de art.5, art.6 și art.154 din Codul muncii ).
Ca atare, obligația de confidențialitate constituie o noțiune juridică și legislativă largă, atotcuprinzătoare, care este recunoscută de lege tuturor celor care prestează activități, în temeiul unui raport de muncă, indiferent de felul raportului de muncă și al funcției deținute.
Deci, reclamanții se află sub aspectul analizat, într-o situație identică (nu doar comparabilă) cu tot celălalt personal din unitățile bugetare, ba chiar și cu personalul din unitățile private, deoarece și reclamanții sunt parte a unui raport de muncă și îndeplinesc, în urma executorii acestui raport o obligație de confidențialitate.
Însă, este de remarcat că reclamanții, deși își execută obligația de confidențialitate, fiind debitori ai acestei obligații în mod similar cu restul personalului din unitățile bugetare, totuși pentru îndeplinirea acestei obligații speciale și specifice, nu li se recunoaște sporul salarial de confidențialitate, așa cum este recunoscut în cazul restului personalului din sistemul bugetar.
Cu alte cuvinte, unul și același element constând în obligația de confidențialitate, produce efecte juridice diferențiate în sistemul de salarizare al personalului, în funcție de apartenența la o anumită categorie socio-profesională.
Prin sistemul de salarizare (instituție de dreptul muncii) se înțelege ansamblul principiilor, obiectivelor, elementelor și formelor salarizării care determină condițiile de stabilire și acordare a salariilor (salariul compunându-se din: salariu de bază, indemnizații, sporuri și adaosuri, conform art.155 din Codul muncii ). Ori, sistemul de salarizare este guvernat, printre altele, de două principii fundamentale: cel al egalității de tratament (art.154 din Codul muncii ) și cel al diferențierii salariilor numai în raport cu nivelul studiilor, cu treptele sau gradele profesionale, cu calitatea și cantitatea muncii, respectiv, condițiile de muncă.
Ca atare, principiul egalității de tratament în salarizare implică recunoașterea acelorași obiective și elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate într-o situație comparabilă. Deci, toate persoanele care se află în aceeași situație a depunerii unor activități în muncă cu efectul juridic al executării obligației de confidențialitate, trebuie să li se recunoască, pentru unul și același element faptic generator de drept salarial, același element salarial: sporul de confidențialitate. Din moment ce reclamanții sunt într-o situație identică (nu doar comparabilă) cu restul personalului din unitățile bugetare sub aspectul prestării unei munci în mod continuu sau succesiv cu efectul identic al executării în mod egal și nediferențiat al aceleiași obligații de confidențialitate la fel ca și restul personalului, rezultă că aceștia nu pot fi tratați diferit, în mod discriminatoriu față de restul personalului, prin refuzul acordării sporului de confidențialitate.
Aceasta, cu atât mai mult cu cât nu există nici o justificare obiectivă și rezonabilă excluderii lor, deoarece criteriul acordării sporului de confidențialitate este unul și același: efectul obligației de confidențialitate impuse în mod egal de lege pentru cei ce muncesc, indiferent de categoria socio-profesională din care fac parte.
Deci, este de subliniat faptul că în realitate, pentru aprecierea existenței discriminării, relevanță are doar criteriul justificativ generator al sporului de confidențialitate, și anume, existența obligației de confidențialitate (sub aspect juridic) și a perioadei de muncă prestată în aceste condiții (sub aspect faptic), iar în nici un caz, nu criteriul categoriei socio-profesionale. Într-adevăr, simplul fapt că o persoană face parte dintr-o categorie socio-profesională (a judecătorilor, asistenților judiciari, a procurorilor, a consilierilor de probațiune) nu constituie o justificare obiectivă și rezonabilă pentru decăderea acestora dintr-un drept garantat de lege (dreptul la o contraprestație salarială sinalagmatică pentru îndeplinirea obligației de confidențialitate) cu toate efectele și consecințele juridice, salariale ale acestui drept, deoarece nicidecum nu categoria socio-profesională este resortul (obiectivul și elementul) generator și fundamentul stabilirii și acordării sporului salarial pentru confidențialitate în sistemul de salarizare. Deci, în mod vădit eronat și fără absolut nici o relevanță, pârâții invocă elementul categoriei socio-profesionale a reclamanților pentru a încerca justificarea discriminării acestora, însă acest element este total nepertinent și neconcludent în această analiză, neavând nici o legătură cu fundamentarea sporului de confidențialitate.
Singurele obiective și elemente care pot duce la o diferențiere în sistemul de salarizare sunt nivelul studiilor, treapta sau gradul profesional, calitatea și cantitatea muncii, condițiile de muncă, dar cu sublinierea în mod deosebit a faptului că această diferențiere se poate reflecta numai în salariul (indemnizația) de bază (partea fixă a salariului), nu și în sporurile salariale, care întotdeauna au obiective și elemente cu totul speciale și specifice de acordare (precum prestarea muncii peste programul normal, prestarea muncii în timpul nopții, dobândirea unei pregătiri profesionale suplimentare în domeniul de activitate cum ar fi: doctoratul, dobândirea unei vechimi în muncă, îndeplinirea unei obligații speciale de confidențialitate, etc).
În concluzie, prin neacordarea sporului de confidențialitate, reclamanții sunt în mod evident și grav discriminați, deoarece se află în aceeași situație juridică și faptică care fundamentează și generează acest spor salarial și pentru restul personalului. De altfel, doctrina juridică și practica judiciară au statuat în mod unanim și constant existența discriminării în materie de muncă, ori de câte ori un spor sau un adaos salarial nu a fost acordat tuturor categoriilor profesionale (deci indiferent de funcție) care întruneau elementul generator al respectivului spor sau adaos specific (de exemplu, acordarea adaosului salarial neprezentând cota din profitul unității numai șefilor de proiecte și respingerea acordării acestuia și cadrelor medii, echivalează cu o discriminare).
Deci, reclamanții sunt discriminați în sensul art.2 alin.1, 3, art.6 din nr.OUG137/2000, întrucât le-a fost refuzat sporul de confidențialitate nu datorită faptului că nu ar îndeplini condiția normativă de acordare a acestui spor (condiția îndeplinirii obligației legale de confidențialitate), ci sub pretextul că aparțin la o anumită categorie socio-profesională, criteriu declarat în mod expres de lege ca fiind discriminatoriu (art.2 alin.1 din OG nr.137/2000).
Ca atare, existența discriminării directe a reclamanților rezultă și din dispozițiile art.7 și art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului (care garantează dreptul tuturor la protecție egală a legii împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare), art.7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin Decretul nr.212/1974 (care garantează dreptul la condiții de muncă juste și prielnice și la egalitate de tratament în salarizare, fără nici o distincție), art.14 din Convenția europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv, Protocolul nr.12 la această Convenție (care interzic discriminările), art.4 din Carta socială europeană revizuită (ratificată prin Legea nr.74/1999) care garantează dreptul la o salarizare echitabilă, art.5,art.6, art.8, art.39 alin.1 lit.a, art.40 alin.2 lit.e și f art.154 alin.3, art.165 și art.155 raportat la art.1 din Legea nr.53/2003 (care garantează plata integrală a drepturilor de natură salarială, fără discriminare, restrângeri sau limitări), art.20, art.16 alin.1, art.53 și art.41 din Constituție (care garantează aplicarea principiului nediscriminării și în raport cu dreptul la salariu, drept care face parte din conținutul complex al dreptului constituțional la muncă și care nu poate face obiectul unor limitări discriminatorii).
Potrivit art.16 alin.1 și 2 din Constituția României, cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților, fără privilegii și discriminări, nimeni nefiind mai presus de lege.
Conform prevederilor nr.OG137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările și completările ulterioare, principiile egalității între cetățeni, al excluderii privilegiilor și discriminărilor sunt garantate în special în exercitarea drepturilor economice, sociale, culturale, a dreptului la muncă, la libera alegere a ocupației, la condiții de muncă echitabile și satisfăcătoare, la protecția împotriva șomajului, la un salariu pentru muncă egală, la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare.
Potrivit art.2 alin.1 nr.OG137/2000, prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială etc. care are ca scop sau efect restrângerea ori înlăturarea recunoașterii folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ori a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural, sau în orice alte domenii ale vieții publice.
La alin.3 din art.2 al aceluiași act normativ se arată că sunt discriminatorii prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin.1, față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare.
Or, criteriul după care s-a făcut distincția este categoria socio-profesională, criteriu de diferențiere injust a personalului din unitățile bugetare, fiind absolut și de neconceput a se accepta că obligația legală de confidențialitate se execută doar raportat la o anumită profesie, iar la alta, nu.
Potrivit art.2 pct.1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, exercițiul drepturilor este apărat împotriva oricăror discriminări, iar conform art.29 pct.2, în exercițiul drepturilor și libertăților sale, fiecare persoană este supusă doar îngrădirilor stabilite prin lege, în scopul exclusiv al asigurării, recunoașterii și respectului drepturilor și libertăților celorlalți, în vederea satisfacerii cerințelor juste ale moralei, ordinii publice și bunăstării generale într-o societate democratică.
Art.2 pct.2 din Convenția nr.111 privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitării profesiei prevede că diferențierile, excluderile sau preferințele întemeiate pe calificările cerute pentru o anumită ocupație, nu sunt considerate discriminatorii, dar în speță, neacordarea sporului de confidențialitate nu are la bază o astfel de justificare obiectivă și rezonabilă, deoarece restul personalului bugetar nu primește sporul de confidențialitate pentru calificările cerute de ocupația acestora, ci doar pentru că sunt debitori ai obligației de confidențialitate (la fel ca și reclamanții).
Legiuitorul a prevăzut un singur criteriu pentru acordarea sporului de confidențialitate: îndeplinirea obligației de confidențialitate, care este unicul criteriu aplicabil și posibil în materie.
Potrivit art.6 alin.2 din Codul muncii, pentru muncă egală este obligatorie o remunerație egală, aspect ce se află în contradicție cu situația de față.
Art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului prevede faptul că este garantat dreptul tuturor oamenilor, fără nici o discriminare, la un salariu egal pentru muncă egală ori, munca a fost acumulată în vechimea dobândită de reclamanți, la fel ca munca celuilalt personal judiciar.
Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice stabilește la art.19 pct.3 că exercițiul drepturilor și libertăților poate fi supus unor limitări prevăzute de lege ce sunt necesare apărării securității naționale și ordinii publice, fapt ce implică inclusiv posibilitatea unor restricții privind exercitarea acestor drepturi dar, în speță, nu se poate aprecia conform considerentelor expuse ca acordarea unor sporuri doar unor categorii de personal a fost justificată pentru apărarea securității naționale și a ordinii publice.
Acest aspect ce atrage incidența dispozițiilor art.27 alin.1 din nr.OG137/2000 coroborat cu art.269 Codul muncii, dispoziții legale în baza cărora acțiunea este considerată întemeiată.
Pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamanților, instanța a aplicat, doar prin analogie, procentul sporului de confidențialitate prevăzut de art.13 alin.1 din nr.OUG123/2003, întrucât numai astfel se poate realiza principiul unei juste și integrale despăgubiri, iar pe de altă parte, art.3 din Codul civil oprește instanța să invoce lacuna legislativă.
Cât privește decizia nr.232/29.08.2007 a Consiliului Director al, instanța a reținut că aceasta nu are caracter obligatoriu, întrucât instanțele judecătorești sunt independente și se supun numai legii (fiind suverane în cercetarea stării de fapt și în aplicarea legii), împrejurare confirmată și de art.27 din nr.OG137/2000, conform căruia acțiunea în despăgubiri a persoanei discriminate nu este condiționată de sesizarea sau vreo hotărâre a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării.
S-a mai reținut că în cauză nu au relevanță nici deciziile Curții Constituționale, deoarece deciziile de respingere a unor excepții de neconstituționalitate au efecte doar " partes," deci acestea nu sunt opozabile reclamanților și nici instanței, care este obligată în mod imperativ să facă aplicarea prioritară a dispozițiilor Protocolului nr.12 la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, cu respectarea art.20 din Constituție.
Acordarea despăgubirilor solicitate nu se confundă cu o adăugare la lege, ci reprezintă o aplicare a prevederilor art.269 Codul muncii, care garantează dreptul la despăgubire, inclusiv pentru discriminările în muncă.
Față de aceste considerente, instanța a apreciat ca fiind întemeiată acțiunea reclamanților și a admis-o ca atare, obligând pe pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apel Pitești și Tribunalul Vâlcea la calcularea și la plata în favoarea fiecărui reclamant a sporului de confidențialitate de 15 % din indemnizația de încadrare brută lunară, în perioada 01.09.2001 - 10.06.2002, sume actualizate la data plății efective, față de împrejurarea că acest drept reprezintă un drept de creanță, un bun în sistemul european, ce intră sub protecția art.1 al Primului Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor și Libertăților Fundamentale ale Omului. Rațiunea care determină îndreptățirea reclamanților la acordarea acestui spor este actuală și subzistă și pentru viitor.
În ceea ce privește acordarea sumelor reactualizate, cererea reclamanților a fost privită ca întemeiată, fiind incidente și dispozițiile art.161 pct.4 din Codul muncii potrivit cărora "întârzierea nejustificată a plății salariului sau neplata acestuia poate determina obligarea angajatorului la plata de daune-interese pentru repararea prejudiciului produs salariatului". Reactualizarea conform indicelui de inflație intervenit în perioada în care acest drept nu a fost plătit reprezintă cel mai fidel prejudiciul real suferit de către reclamanți prin privarea de acest drept.
Pentru a asigura plata efectivă a acestor drepturi a fost admisă acțiunea și împotriva pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, care a fost obligat să aloce primilor trei pârâți fondurile necesare plății acestor drepturi.
Capătul de cerere privind obligarea pârâților de a efectua mențiunile corespunzătoare în carnetele de muncă ale reclamanților a fost admis pe considerentul că acest spor face parte din indemnizația lunară.
Împotriva sentinței civile nr.240/27 februarie 2009 pronunțată de Tribunalul Vâlcea, au formulat în termen recurs pârâții Ministerul Justiției, actualmente Ministerul Justiției și Libertăților, Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice V și Curtea de Apel Pitești.
Motivând recursul, pârâtul Ministerul Justiției și Libertăților critică sentința pentru nelegalitate, în sensul motivelor de modificare prevăzute de art.304 pct.4 și 9 Cod procedură civilă, invocând faptul că instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești, cât și aplicarea greșită a legii.
Pârâtul critică sentința în sensul că aceasta se întemeiază pe dispozițiile art.1 și art.21 alin.(1) din nr.OG137/2000, respectiv art.27 alin.(1) din actuala numerotare în forma republicată, dispoziții ce au fost declarate neconstituționale prin mai multe decizii ale Curții Constituționale.
Astfel hotărârea este nelegală, întrucât dispune acordarea către intimați a unui drept neprevăzut de lege.
De asemenea, în conformitate cu prevederile art.1, art.3, art.7 și art.8 din Decretul nr.167/1958 și ale art.283 din Codul muncii, drepturile solicitate pe anii 2001 - 2002 sunt prescrise.
Acțiunea nu este întemeiată de altfel nici pe fondul cauzei, întrucât discriminarea de care vorbesc reclamanții nu există, iar acordarea unui spor de confidențialitate suplimentar față de cele prevăzute de lege, nu poate fi recunoscut. Ar însemna ca instanța să adauge la lege, ceea ce nu este permis.
În contextul celor de mai sus, se solicită admiterea recursului.
La rândul său, Ministerul Finanțelor Publice - prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Vaf ormulat recurs, criticând sentința pentru nelegalitate în sensul motivelor de modificare prevăzute de art.304 pct.8 și 9 Cod procedură civilă.
Motivând recursul pârâtul susține că nu are calitate procesuală pasivă, astfel că se impunea admiterea acestei excepții.
Nici pe fondul cauzei acțiunea nu este întemeiată, întrucât dispozițiile invocate de reclamanți au fost declarate neconstituționale.
Se solicită astfel admiterea recursului.
Împotriva aceleiași sentințe a formulat recurs și pârâta Curtea de Apel Pitești, criticând-o pentru nelegalitate în sensul motivelor de modificare prevăzute de art.304 pct.4 și 9 Cod procedură civilă, în dezvoltarea motivelor de recurs invocând de asemenea excepția prescripției dreptului material la acțiune.
Nici pe fond acțiunea nu este întemeiată, întrucât textele de lege invocate de reclamanți în motivarea acțiunii, cât și de instanță în hotărâre, au fost declarate neconstituționale. Mai mult, nici nu există discriminare în raport cu prevederile art.1 alin.(3) din nr.OG137/2000.
Se solicită și de această pârâtă admiterea recursului.
Examinând recursurile se constată că sunt fondate.
Vor fi analizate cu prioritate criticile formulate de pârâtul Ministerul Justiției și Libertăților, cât și de pârâta Curtea de Apel Pitești, în care se invocă excepția prescripției dreptului la acțiune, critici ce se privesc a fi întemeiate.
Astfel, potrivit art.1 din Decretul nr-, "Dreptul la acțiune având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege", și "orice clauză care se abate de la reglementarea legală a prescripției este nulă", iar articolul 3 prevede că "termenul prescripției este de 3 ani".
În conformitate cu dispozițiile art.283 Codul muncii, cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat.
În cauză, acțiunea reclamanților a fost introdusă la data de 2 iunie 2008, iar drepturile salariale solicitate privesc perioada 1 septembrie 2001, până la data de 10 iunie 2002.
Întrucât această excepție este întemeiată, criticile ce privesc fondul cauzei, și care se regăsesc în toate recursurile formulate, nu vor mai fi analizate, întrucât potrivit art.137 (1) Cod procedură civilă "instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură și asupra celor de fond care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii".
Așa fiind, în conformitate cu dispozițiile art.312 Cod procedură civilă, se vor admite recursurile, se va casa sentința și pe fond se va respinge acțiunea ca prescrisă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile formulate de pârâții MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR, MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE - DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE V și CURTEA DE APEL PITEȘTI, împotriva sentinței civile nr.240 din 27 februarie 2009, pronunțată de Tribunalul Vâlcea, în dosarul nr.-.
Casează sentința și pe fond respinge ca prescrisă acțiunea formulată de reclamanții, și .
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 27 mai 2009, la Curtea de Apel Pitești - Secția Civilă, pentru cauze privind Conflicte de Muncă și pentru cauze cu Minori și de Familie.
Pl.,
Grefier,
Red.
Tehnored.
Ex.4/15.06.2009.
Jud.fond:.
.
Președinte:Maria PloscăJudecători:Maria Ploscă, Irina Tănase, Lică Togan
