Drepturi salariale ale personalului din justiție. Decizia 1282/2009. Curtea de Apel Pitesti
| Comentarii |
|
Operator date 3918
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PITEȘTI
SECȚIA CIVILĂ, PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DOSAR NR- DECIZIA CIVILĂ NR. 1282/R-CM
Ședința publică din 30 2009
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Lică Togan JUDECĂTOR 2: Maria Ploscă
JUDECĂTOR 3: Irina Tănase
Judecător: - -
Grefier: - -
S-au luat în examinare, pentru soluționare, recursurile declarate de pârâtul MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE SI JUSTIȚIE și de chematul în garanție MINISTERUL FINANTELOR PUBLICE - PRIN DGFP A, împotriva sentinței civile nr. 572/CM din 16 iunie 2008, pronunțată de Tribunalul Argeș, în dosarul nr.- -.
La apelul nominal, făcut în ședința publică, a răspuns intimatul- pârât PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL PITEȘTI prin consilier juridic în baza delegației depusă la dosar, lipsind celelalte părți
Procedura, legal îndeplinită.
Recursurile sunt scutite de plata taxei de timbru.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Reprezentantul intimatului- pârât PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL PITEȘTI, având cuvântul susține că nu are cereri prealabile de formulat și depune la dosar concluzii scrise.
Curtea constată recursurile în stare de judecată și acordă cuvântul asupra acestora.
Reprezentantul intimatului- pârât, având cuvântul solicită admiterea recursului declarat de MINISTERUL PUBLIC, Parchetul de pe lângă pentru motivele invocate în notele scrise depuse la dosar.
Cu privire la recursul declarat de MINISTERUL FINANTELOR PUBLICE solicită respingerea acestuia.
CURTEA
Asupra recursurilor civile de față:
Constată că, prin acțiunea înregistrată la data de 16.01.2008, reclamantele și au chemat în judecată pe pârâții Guvernul României, MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Tribunalul Argeș, Parchetul de pe lângă Curtea de APEL PITEȘTI, Ministerul Economiei și Finanțelor în calitate de chemat în garanție, cu citarea obligatorie a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, solicitând ca prin sentința ce se va pronunța să fie obligați la: acordarea creșterilor salariale prevăzute de nr.OG10/2007, în cele 3 etape: 5 % începând cu 01.01.2007, față de nivelul din luna decembrie 2006, 2 % începând cu 01.04.2007 față de nivelul din luna martie 2007, 11 % începând cu 01.10.2007 față de nivelul din 2007, urmând a fi actualizate cu indicele de inflație la data plății efective; lata p. sporului de confidențialitate de 15% calculat la salariul de încadrare brut lunar pentru perioada 15.11.2007-14.01.2008, actualizate cu indicele de inflație la data plății efective; plata actualizată cu indicele de inflație la momentul plății efective, a sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică în cuantum de 50% prevăzut de art.47 din Legea nr.50/1996, pentru perioada 15.11.2007-14.01.2008; plata sporului de 10% acordat grefierilor ce execută lucrări privind executările penale și civile, calculat la salariul de încadrare brut lunar, pentru perioada 15.11.2007-14.01.2008, actualizat cu indicele de inflație la data plății efective; plata sporului de periculozitate de 15% acordat personalului din sistemul bugetar prin contractul colectiv de muncă la nivel național, calculat la salariul de încadrare brut lunar, pentru perioada 15.11.2007-14.01.2008, actualizat cu indicele de inflație la data plății efective; efectuarea mențiunilor corespunzătoare în carnetele de muncă.
În motivarea acțiunii s-a arătat că prin acte normative, respectiv OG nr. 6, 8, 10 și 11/2007 au fost prevăzute creșteri salariale ale diferitelor categorii profesionale din sectorul bugetar, excepție făcând doar judecătorii și procurorii. În acest fel s- creat un caz de discriminare care poate fi înlăturat chiar prin acordarea creșterilor salariale în cauză și celor două categorii care au fost exceptate.
În privința celui de-al doilea capăt de cerere, reclamantele au arătat că fac parte din cadrul personalului auxiliar al Parchetului de pe lângă Tribunalul Argeș și sunt discriminate, contrar prevederilor art.1 - 6 din nr.OG137/2000 și art.5 și art.154 alin.3 din Codul muncii față de restul personalului din sistemul bugetar prin neacordarea sporului de confidențialitate.
În susținerea temeiniciei acordării sporului de 50%, reclamantele au arătat că potrivit art.47 din Legea nr.50/1996 pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, magistrații precum și personalul auxiliar de specialitate beneficiază de un spor de 50% din salariul de bază brut lunar, însă acest text a fost abrogat prin nr.OG83/2000, pentru modificarea și completarea Legii nr.50/1996. S-a susținut în continuare că se încalcă astfel art.114 din Constituție, modificarea fiind necesară a se face numai prin lege organică, nu prin una ordinară. S-a mai susținut în continuare de către reclamante că s-au încălcat și prevederile art.41 alin.2 și cele ale art.53, ambele din Constituția României, iar potrivit Directivei cadru pentru eliminarea efectelor de durată ale stresului și stabilirea salariaților care pot fi afectați, ar trebui să se acționeze în mod adecvat pentru evitarea vătămărilor produse de stres.
La data de 21.03.2008, pârâtul MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție a formulat întâmpinare, invocând în principal excepția necompetenței materiale a instanței (susținându-se că Judecătoria Pitești ar fi competentă material să soluționeze în fond cauza), iar pe fondul cauzei solicitând respingerea acțiunii ca inadmisibilă.
În cauză a formulat întâmpinare și pârâtul Guvernul României, invocând excepția necompetenței materiale a instanței și excepția lipsei capacității juridice civile a sa, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acțiunii reclamantelor ca neîntemeiată.
La data de 08.04.2008 s-a depus întâmpinare și de pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor, invocându-se excepția lipsei calității procesuale pasive a sa
Potrivit art.137 alin.1 Cod procedură civilă, tribunalul a analizat cu prioritate excepțiile invocate, respingând ca neîntemeiate, la data de 08.05.2008, excepția necompetenței materiale a instanței și excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor, iar la data de 12.06.2008 a admis ca întemeiată excepția lipsei capacității juridice civile a Guvernului României.
Tribunalul Argeș, prin sentința civilă nr.572/CM/16.06.2008, a admis în parte acțiunea și a obligat pe pârâții MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de APEL PITEȘTI, Parchetul de pe lângă Tribunalul Argeș, să plătească reclamantelor drepturile salariale reprezentând creșteri salariale prevăzute de nr.OG10/2007, respectiv: 5 % începând cu data de 01.01.2007 față de nivelul din luna decembrie 2006; 2% începând cu data de 01.04.2007, față de nivelul din luna 2007, precum si 11% începând cu data de 01.10.2007 față de nivelul din luna 2007, actualizate cu indicele de inflație la data plății efective.
Au mai fost obligați pârâții MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de APEL PITEȘTI, Parchetul de pe lângă Tribunalul Argeș să plătească reclamantelor drepturile salariale reprezentând sporul de confidențialitate în procent de 15 % pentru perioada 15.11.2007-14.01.2008, drepturi ce se vor actualiza cu indicele de inflație la data plății efective; drepturile salariale reprezentând sporul de 50% de risc și solicitare neuropsihică calculat la salariul de bază brut lunar pentru perioada 15.11.2007-14.01.2008, sume ce vor fi actualizate cu indicele de inflație la data plății efective; drepturile salariale reprezentând sporul de 10% pentru perioada 15.11.2007-14.01.2008, sume ce vor fi actualizate cu indicele de inflație la data plății efective.
Aceiași pârâți au fost obligați să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetele de muncă ale reclamantelor.
Cererea reclamantelor privind acordarea sporului de periculozitate a fost respinsă.
Pentru pronunța această sentință, tribunalul a reținut următoarele:
Reclamantele fac parte din personalul auxiliar de specialitate al Parchetului de pe lângă Tribunalul Argeș.
Art.155 din Legea 53/2003, act normativ aplicabil și reclamantelor, prevede că noțiunea de "salariu" cuprinde salariul de bază, indemnizațiile, sporurile, precum și alte adaosuri.
Dreptul la salariu este, în accepțiunea Codului muncii și Constituției României, un drept fundamental și principalul drept al salariatului, noțiune generică în cadrul căreia, cu delimitările de vigoare sunt incluși și reclamanții.
Salariul, indemnizația, în speța dedusă judecății se impune a fi luat în considerare alături de sporurile și adaosurile statuate de legiuitor pentru a nu se ajunge astfel la golirea de sens a acestei noțiuni.
Față de acest aspect, relativ la cererea introductivă de instanță, tribunalul a reținut că prin nr.OG10/2007 au fost stipulate creșteri salariale ce se vor acorda pe parcursul anului 2007 personalului bugetar și celui care ocupă funcții de demnitate publică.
Conform art.1, salariile de bază ale categoriilor menționate se majorează în 3 etape, după cum urmează: cu 5 % începând cu 01.01.2007, față de nivelul din luna decembrie 2006, cu 2 % începând cu data de 01.04.2007 față de nivelul din luna martie 2007 și cu 11 % începând cu 01.10.2007 față de nivelul din luna 2007.
Pe de altă parte, unul din principiile fundamentale ale dreptului muncii este și cel al nediscriminării, stipulat de disp.art.5 din cod, în raport de care, în cadrul relațiilor de muncă funcționează principiul egalității de tratament față de toți salariații și angajatorii.
În aceeași ordine de idei, tribunalul a reținut că potrivit art.2 alin.1 din nr.OG137/2000, astfel cum a fost completată și modificată, prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de orice criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și eventual sau în orice alte domenii ale vieții publice.
Conform alin.2 al aceluiași text de lege sunt discriminatorii prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane față de altele, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare.
Din examinarea textului legal (OG nr.10/2007), tribunalul a reținut invocarea în speța dedusă judecății sau dovedirea existenței vreunui scop legitim care să conducă la înlăturarea categoriei reclamantelor de la beneficiul creșterilor salariale prevăzute de art.1 lit.a, b și c din nr.OG10/2007.
Așa fiind, instanța a apreciat ca discriminatorie prevederea legală prin care se acordă creșteri salariale doar anumitor categorii de personal din sectorul bugetar și persoanelor care ocupă funcții de demnitate publică.
La cele menționate anterior se adaugă și faptul că disp.art.4 și art.16 din Constituția României consacră principiul egalității între cetățeni prin excluderea privilegiilor și a discriminării iar, în raport de art.20 din legea fundamentală, art.23 din Declarația Universală Drepturilor Omului, care face parte din dreptul intern, statuează că tuturor salariaților care prestează o muncă le este recunoscut dreptul la plată egală pentru muncă egală.
aplicabile în speță sunt și disp.art.14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului care reglementează interzicerea discriminării.
Ca urmare, instanța a admis acest capăt de cerere și a obligat pe pârâții MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de APEL PITEȘTI, Parchetul de pe lângă Tribunalul Argeș, să plătească reclamantelor drepturile salariale reprezentând creșteri salariale prevăzute de nr.OG10/2007, respectiv: 5 % începând cu data de 01.01.2007 față de nivelul din luna decembrie 2006; 2% începând cu data de 01.04.2007, față de nivelul din luna 2007, precum și 11% începând cu data de 01.10.2007 față de nivelul din luna 2007.
Tribunalul a apreciat că este întemeiată cererea reclamantelor privind acordarea sporului de confidențialitate de 15%, pentru următoarele considerente:
Reclamantele fac parte din categoria personalului din unitățile din justiție, (unități finanțate de la bugetul de stat), raporturile juridice de muncă ale acestora fiind guvernate de Codul muncii conform dispozițiilor art.1 și art.295 alin.2 din acest cod.
În ceea ce privește stabilirea existenței sau inexistenței discriminării reclamantelor prin neacordarea sporului de confidențialitate, instanța a cercetat situația în care se află acestea în raport cu alte categorii socio-profesionale, tratamentele care se aplică acestora, justificările și criteriile tratamentelor diferențiate. Conform Directivei 2000//78 privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de angajare, în vederea definirii și constatării discriminării directe, tratamentul diferențiat trebuie analizat prin prisma unor persoane aflate în situații doar comparabile, iar nu neapărat în situații chiar similare.
În speță, este fără putință de tăgadă apartenența reclamantelor la personalul din unitățile de justiție (unități bugetare). Acestora le-a fost impusă prin lege o obligație profesională imperativă, specială și specifică, de confidențialitate (art.99 lit.d din Legea nr.303/2004 și art.4 alin.l din Legea nr.303/2004 raportat la art.15 din Codul deontologic și art.78 alin.l din Legea nr.567/2004 si art.9 din Codul deontologic) care se îndeplinește în cadrul executării raporturilor de muncă. Prin însăși natura sa, activitatea judiciară desfășurată de reclamante implică administrarea sau cel puțin contactul cu informații confidențiale (unele chiar clasificate sau secrete de serviciu), constând, de exemplu, în date privind: arestări, interceptări ale convorbirilor telefonice, martori sub acoperite, protecția victimelor, datele cu caracter personal de justițiabililor și colegilor de serviciu (art.2 alin.4 și alin.5 din Legea nr.677/2001), sesizările adresate organelor statului (de pildă, cele făcute conform art.18 lit. c din Legea nr. 108/1999), veniturile salariate, protecția minorilor, secretul bancar, secretul economic, drepturile de proprietate intelectuală etc.
Reclamantele nu îndeplinesc o funcție de demnitate publică (numită sau aleasă), ori nefiind demnitari publici, acestea se află în aceeași situație ca și restul personalului din unitățile bugetare, însă, în unitățile bugetare, faptului îndeplinirii obligației de confidențialitate, i-a fost recunoscut și dreptul corelativ salarial.
Astfel, conform art.13 din OUG nr.57/2000, art.30 alin.3 din G nr. 137/2000, art.3 din G nr.38/2003, att.13 alin.1 din OUG nr.123/2003, arf.3 din G nr.l9/2006, art.15 alin.1 din G nr. 6/2001,art.20 alm.3 din Legea nr. 656/2002, art.15 din G nt.64/2006, ari.13 din G nr.10/2007, debitorii obligației de confidențialitate au fost recunoscuți, în mod firesc, ca si creditori ai dreptului corelativ la sporul de confidențialitate, unitățile bugetare fiind debitori ai obligației sinalagmatice de plată a acestui spor salarial.
Toate persoanele din acest cadru al personalului din unitățile bugetare, inclusiv reclamantele, sunt parte a unui raport juridic de munca guvernat de Codul muncii, toate prestează o muncă și, ca efect al acestor premise, se supun obligației de confidențialitate, indiferent de categoria socio-profesională (funcția deținută). Intr-adevăr, conform art.26 raportat la art.1 si art.295 alin.2 din Codul muncii, indiferent de categoria socio-profesională, perioada în care o persoană prestează munca îi revine obligația de confidențialitate.
Cu privire la natura juridică a obligației de confidențialitate a reclamantelor, instanța a reținut că aceasta reprezintă o clauză legală a raportului de muncă al acestora, o clauză obligatorie (iar nu facultativa ca în dreptul comun al muncii). Insă raportul de muncă, indiferent dacă este tipic sau atipic, are întotdeauna un caracter juridic sinalagmatic.
Din acest motiv, obligația și prestația de confidențialitate (de "non facere") reprezintă cauza juridică expresa și indiscutabilă a obligației sinalagmatice si a contraprestației unității bugetare de plată a drepturilor salariale (a sporului, în sensul art.155 din Codul muncii ) corelative îndeplinirii prestației de confidențialitate de către reclamanți. Dacă nu ar exista o contraprestație a pârâților de plată a sporului salarial corespunzătoare îndeplinirii obligației sinalagmatice de confidențialitate, această din urmă obligație ar fi nulă absolut ca fiind lipsită de cauză juridică. Într-adevăr, în cazul raporturilor juridice sinalagmatice, îndeplinirea prestației de către una dintre părți reprezintă cauza juridică pentru îndeplinirea contraprestației de către cealaltă parte.
Ca atare, legiuitorul, instituind obligația sinalagmatica profesională (de munca) de confidențialitate în sarcina reclamantelor, implicit și de drept a instituit și o obligație de plata (o contraprestație salariala), pe cale de analogie a legii (deci obligația de plată este implicită, lacunar fiind doar aspectul privind cuantumul procentual al acestui drept salarial). In caz contrar, ar fi încălcate si principiile constituționale privind nediscriminarea, dreptul la plată egală pentru muncă egală, dreptul la salariu pentru munca prestată (potrivit art.16 alin.1 si art. 41 alin. 2 din Constituție, prevederi dezvoltate de art.5, art.6 si art.154 din Codul muncii ).
Obligația de. confidențialitate constituie o noțiune juridică si legislativă largă, atotcuprinzătoare, care este recunoscută de lege tuturor celor care prestează activități, în temeiul unui raport de muncă, indiferent de felul raportului de muncă și al funcției deținute.
Deci reclamantele se află, sub aspectul analizat, într-o situație identică (nu doar comparabilă) cu tot celălalt personal din unitățile bugetare, ba chiar si cu personalul din unitățile private, deoarece și reclamantele sunt parte a unui raport de muncă și îndeplinesc, în urma executării acestui raport, o obligație de confidențialitate.
Însă reclamantele, deși își execută obligația de confidențialitate, fiind debitori ai acestei obligații în mod similar cu restul personalului din unității bugetare, totuși pentru îndeplinirea acestei obligații speciale si specifice, nu li se recunoaște sporul salarial de confidențialitate, așa cum este recunoscut în cazul restului personalului din sistemul bugetar.
Cu alte cuvinte, unul și același element constând în obligația de confidențialitate, produce efecte juridice diferențiate în sistemul de salarizare al personalului, în funcție de apartenența la o anumită categorie socio - profesională.
Prin sistemul de salarizare (instituție de dreptul muncii), se înțelege ansamblul principiilor, obiectivelor, formelor salarizării care determină condițiile de stabilire si acordare a salariilor (salariul compunându-se din salariul de bază, indemnizații, sporuri și adaosuri, conform art.155 din Codul muncii ). Or, sistemul de salarizare este guvernat, printre altele, de două principii fundamentale: cel al egalității de tratament (art.154 din Codul muncii ) și cel al diferențierii salariilor numai în raport cu nivelul studiilor, cu treptele sau gradele profesionale, cu calitatea și cantitatea muncii, respectiv condițiile de muncă.
Ca atare, principiul egalității de tratament în salarizare implică recunoașterea acelorași obiective și elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate într-o situație comparabilă. Deci, tuturor persoanelor care se află în aceeași situație a depunerii unei activități în muncă cu efectul juridic al executării obligației de confidențialitate, trebuie să li se recunoască, pentru unul și același element faptic generator de drept salarial, același element salarial: sporul de confidențialitate. Din moment ce reclamantele sunt într-o situație identică (nu doar comparabilă) cu restul personalului din unitățile bugetare sub aspectul prestării unei munci în mod continuu sau succesiv cu efectul identic al executării în mod egal si nediferențiat al aceleiași obligații de confidențialitate la fel ca și restul personalului, rezultă că acestea nu pot fi tratate diferit, în mod discriminatoriu față de restul personalului, prin refuzul acordării sporului de confidențialitate.
Aceasta, cu atât mai mult cu cât nu există nici o justificare obiectivă și rezonabilă excluderii lor, deoarece criteriul acordării sporului de confidențialitate este unul si același: efectul obligației de confidențialitate impuse în mod egal de lege pentru cei ce muncesc, indiferent de categoria socio-profesională din care fac parte.
Singurele obiective și elemente care pot duce la o diferențiere în sistemul de salarizare sunt nivelul studiilor, treapta sau gradul profesional, calitatea și cantitatea muncii, condițiile de munca, dar cu sublinierea în mod deosebit a faptului ca această diferențiere se poate reflecta numai în salariul (indemnizația) de baza (partea fixă a salariului), nu și în sporurile salariale, care întotdeauna au obiective și elemente cu totul speciale și specifice de acordare (precum prestarea muncii peste programul normal, prestarea muncii în timpul nopții, dobândirea unei pregătiri profesionale suplimentare în domeniul de activitate cum ar fi doctoratul, dobândirea unei vechimi în muncă, îndeplinirea unei obligații speciale de confidențialitate, etc).
În concluzie, prin neacordarea sporului de confidențialitate, reclamantele sunt în mod evident și grav discriminate, deoarece se află în aceeași situație juridică și faptică ce fundamentează si generează acest spor salarial și pentru restul personalului. De altfel, doctrina juridică și practica judiciară au statuat în mod unanim și constant existența discriminării în materie de muncă, ori de câte ori un spor sau un adaos salarial nu a fost acordat tuturor categoriilor profesionale (deci indiferent de funcție) care întruneau elementul generator al respectivului spor sau adaos specific (de exemplu, acordarea adaosului salarial reprezentând cota din profitul unității numai șefilor de proiecte si respingerea acordării acestuia și cadrelor medii, echivalează cu o discriminare.
Deci, reclamantele sunt discriminate în sensul art.2 alin. 1, art.6 din OUG nr.137/2000, întrucât le-a fost refuzat sporul de confidențialitate nu datorită faptului ca nu ar îndeplini condiția normativă de acordare a acestui spor (condiția îndeplinirii obligației legale de confidențialitate), ci sub pretextul că aparțin unei anumite categorii socio-profesională, criteriu declarat în mod expres de lege ca fund discriminatoriu (art.2 alin. l din OG nr.137/2000).
Ca atare, existența discriminării directe a reclamantelor rezultă și din dispozițiile art. 7 si art. 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului (care garantează dreptul tuturor la protecție egală a legii împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare), art.7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin Decretul nr.212/1974 (care garantează dreptul la condiții de muncă juste și la egalitate de tratament în salarizare, fără nici o distincție), art.14 din Convenția europeană privind apărarea drepturilor omului si a libertăților fundamentale, respectiv Protocolul nr.12 la aceasta Convenție (care interzice discriminările); art.4 din Carta socială europeană revizuită (ratificată prin Legea nr.74/1999) care garantează dreptul la o salarizare echitabilă, art.5, art.6, art.8, art.39 alin. l lit. a, art.40 alin.2 lit. c si f, art. 54 alin.3, art. 65 si art. 155 raportat la art. l din Legea nr.53/2003 (care garantează plata integrală a drepturilor de natură salarială, fără discriminări, restrângeri sau limitări); art. 20, art. 16 alin. l, art.53 și art.41 din Constituție (care garantează aplicarea principiului nediscriminării și în raport cu dreptul la salariu, drept care face parte din conținutul complex al dreptului constituțional la muncă) si care nu poate face obiectul unor limitări discriminatorii). Potrivit art. 16 alin. l și 2 din Constituția României, cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților, fără privilegii și discriminări, nici o persoană nefiind mai presus de lege.
Conform prevederilor G nr.137/2000, privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările și completările ulterioare, principiile egalității între cetățeni, al excluderii privilegiilor și discriminărilor sunt garantate în mod special în exercitarea drepturilor economice, sociale, culturale, a dreptului la muncă, la libera alegere a ocupației, la condiții de muncă, la protecția împotriva șomajului, la un salariu pentru muncă egală, la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare.
Prin art.2 alin.1 din G nr.137/2000 se arară că prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială etc. care are ca scop sau efect restrângerea ori înlăturarea recunoașterii folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ori a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural, sau în orice alte domenii ale vieții publice.
La alin.3 din art.2 al aceluiași act normativ se arată ca sunt discriminatorii prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin.l, față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare.
Or, criteriul după care s-a făcut distincția este categoria socio-profesională, criteriu de diferențiere injust a personalului din unitățile bugetare, fiind absurd și de neconceput a se accepta că obligația legală de confidențialitate se execută doar raportat la o anumită profesie, iar la alta, nu.
Potrivit art.2 pct.l din Declarația Universală a Drepturilor Omului, exercițiul drepturilor este apărat împotriva oricăror discriminări, iar conform art. 29 pct.2, în exercițiul drepturilor și a libertăților, fiecare persoană este supusă doar îngrădirilor stabilite prin lege, în scopul exclusiv al asigurării, recunoașterii si respectului drepturilor și libertăților celorlalți, în vederea satisfacerii cerințelor juste ale moralei, ordinii publice și bunăstării generale într-o societate democratica.
Art.2 pct. 2 din Convenția nr.111 privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitării profesiei prevede că diferențierile, excluderile sau preferințele întemeiate pe calificările cerute pentru o anumită ocupare, nu sunt considerate discriminatorii, dar în speță neacordarea sporului de confidențialitate nu are la baza o astfel de justificare obiectivă si rezonabilă, deoarece restul personalului bugetar nu primește sporul de confidențialitate pentru calificările cerute de ocupația acestora, ci doar pentru că sunt debitori ai obligației de confidențialitate (la fel ca si reclamanții).
Legiuitorul a prevăzut un singur criteriu pentru acordarea sporului de confidențialitate: îndeplinirea obligației de confidențialitate, care este unicul criteriu aplicabil si posibil în materie.
Potrivit art.6 alin.2 din Codul muncii, pentru muncă egală este obligatorie o remunerație egala, aspect ce se află în contradicție cu situația de față.
Art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului prevede faptul ca este garantat dreptul tuturor oamenilor, fără nici o discriminare, la un salariu egal pentru munca egală or, munca a fost acumulată în vechimea dobândită de reclamanți, la fel ca munca celuilalt personal judiciar.
Pactul Internațional cu privire la drepturile civile si politice stabilește la art.19 pct.3 că exercițiul drepturilor și libertăților poate fi supus unor limitări prevăzute de lege ce sunt necesare apărării securității naționale și ordinii publice, fapt ce implică inclusiv posibilitatea unor restricții privind exercitarea acestor drepturi, dar, în speță, nu se poate aprecia conform considerentelor expuse ca acordarea unor sporuri doar unor categorii de personal a fost justificată pentru apărarea securității naționale și a ordinii publice.
Acest aspect ce atrage incidența dispozițiilor art.27 alin.1 din G nr.137/2000 coroborat cu art.269 Codul muncii, dispoziții legale în baza cărora acțiunea a fost considerată întemeiată.
Pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamantelor, tribunalul a aplicat, doar prin analogie, procentul sporului de confidențialitate prevăzut de art.13 alin.I din OUG nr.123/2003, întrucât numai astfel se poate realiza principiul unei juste si integrale despăgubiri, iar pe de altă parte, art.3 din Codul civil oprește instanța să invoce lacuna legislativă.
Acordarea despăgubirilor solicitate nu se confundă cu o adăugare la lege, ci reprezintă o aplicare a prevederilor art.269 Codul muncii, care garantează dreptul la despăgubire, inclusiv pentru discriminările în muncă.
Tribunalul a apreciat că este întemeiată și cererea reclamantelor privind acordarea sporului pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, pentru următoarele considerente:
Potrivit art.47 din Legea nr.50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești "pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, magistrații și personalul auxiliar de specialitate, beneficiază de un spor de 50% din salariul de bază brut lunar".
Este adevărat că prin art.I pct.42 din nr.OG83/2000 pentru modificarea si completarea Legii nr.50/1996, art.47 din Legea nr.50/1996 a fost abrogat expres.
Însă, procedându-se astfel, au fost încălcate atât normele constituționale de principiu referitoare la delegarea legislativă, cât si dispozițiile Legii nr. 125/2000 privind abilitatea Guvernului de a emite ordonanțe.
Astfel, potrivit art.108 alin.3 din Constituție, ordonanțele se emit în temeiul unei legi speciale de abilitare, în limitele și condițiile prevăzute de aceasta.
Ori, prin art.1 pct.1 din Legea nr.125/2000 Guvernul a fost abilitat să emită ordonanțe doar cu privire la modificarea si completarea Legii nr.50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, republicata.
Cu toate acestea, prin OG nr.83/2000 s-a procedat si la abrogarea unor dispoziții ale Legii nr. 50/1996, deși așa cum rezulta din dispozițiile art. 56-62 ale Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnica legislativa pentru elaborarea actelor normative, modificarea, completarea si abrogarea constituie evenimente legislative distincte.
Așadar, deși prin legea de abilitare nu a fost prevăzută decât posibilitatea modificării si completării legii, prin ordonanța emisa in temeiul legii a avut loc si abrogarea unor dispoziții ale acesteia.
S-a remarcat în acest context, că acolo unde legiuitorul a avut intenția să acorde executivului abilitare pentru abrogarea unor texte de lege, a prevăzut expres aceasta în cuprinsul legii de abilitare.
Față de cele de mai sus, întrucât abrogarea realizată prin nr.OG83/2000 este nelegală, instanța a apreciat ca întemeiată acțiunea reclamantelor.
Sporul de 50% de risc și suprasolicitare neuropsihică solicitat de reclamante, fiind un drept de creanță este un bun în sensul art.1 din Protocolul adițional nr.1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Prin abrogarea art.47 din Legea nr.50/1996, reclamantele au fost lipsite de proprietatea asupra acestui bun. Or, lipsirea de proprietate se putea face, potrivit art.1 din Protocolul adițional nr.1 la Convenția europeană a drepturilor omului, doar pentru o cauză de utilitate publică.
Din cuprinsul nr.OG83/2000, prin care s-a abrogat art.47 din Legea nr.50/1996, nu se poate desprinde care a fost utilitatea publică a lipsirii magistraților de proprietatea lor asupra sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică.
Mai mult, în perioada respectivă drepturile salariale ale magistraților au fost majorate, astfel că abrogarea sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică apare cu atât mai lipsită de utilitate publică.
Potrivit art.20 alin.2 din Constituția României, dacă există neconcordanță între pactele și tratatele privitoare la drepturile omului la care România este parte și legile interne au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazurilor în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.
Astfel, instanța a reținut că există conflict între art.1 pct.42 din nr.OG83/2000, care a abrogat art.48 din Legea nr.50/1996 și art.1 din Protocolul adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, urmând a da preponderență și a lua aplicarea acestui din urmă text.
In cauza sunt incidente și dispozițiile Pactului Internațional cu privire la drepturile civile și politice care la art.19 pct.3, stabilește că exercițiul drepturilor și libertăților poate fi supus unor limitări prevăzute de lege ce sunt necesare apărării securității naționale și ordinii publice, fapt ce implică inclusiv posibilitatea unor restricții privind exercitarea acestor drepturi, dar, în speță, nu se poate aprecia, conform considerentelor expuse că înlăturarea unui spor a fost justificată pentru apărarea securității naționale și a ordinii publice.
Mai mult, faptul că reclamantele sunt îndreptățite să primească în continuare acest spor de risc și suprasolicitare neuropsihică și după intrarea în vigoare a nr.OG83/2000, a fost recunoscut chiar de către ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție prin decizia nr.21, pronunțată la data de 10.03.2008, în cadrul soluționării recursului in interesul legii promovat pentru clarificarea acestui aspect, de către Procurorul general al Parchetului de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție.
Așa fiind, instanța a dispus obligarea pârâților MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de APEL PITEȘTI, Parchetul de pe lângă Tribunalul Argeș, să plătească reclamantelor drepturile salariale reprezentând sporul de 50% de risc și solicitare neuropsihică calculat la salariul de bază brut lunar pentru perioada 15.11.2007-14.01.2008.
Întemeiat s-a considerat a fi și capătul de cerere privind acordarea sporului de 10%, pentru următoarele motive:
Potrivit art.19 alin.3 din Legea nr.50/1996, astfel cum a fost modificată prin nr.OG83/2000, grefierii care participă la efectuarea actelor privind procedura reorganizării judiciare și a falimentului, a actelor de publicitate imobiliară, a celor de executare penală și executare civilă a actelor comisiei pentru cetățenie, precum și cei care sunt secretarii comisiilor de cercetare a averii beneficiază de o indemnizație lunară de 10 % din salariul brut raportat la timpul efectiv lucrat în aceste activități.
De asemenea, conform dispozițiilor Regulamentului de ordine interioară al instanțelor judecătorești art.38 alin.2, art.42 alin.2 și art.48, personalul auxiliar este repartizat pe secții și compartimente de activitate de către președintele instanței, potrivit nevoilor acestora, iar în cadrul secției de către președintele secției.
Revine președintelui instanței atribuția de a stabili, prin ordin de serviciu, repartizarea personalului pe secții, în raport cu pregătirea profesională și cu experiența fiecăruia.
Așadar, atribuțiile personalului auxiliar repartizat prin ordin de serviciu se stabilesc prin fișa postului de către președintele instanței.
Din analiza textelor de lege menționate, tribunalul a reținut că trecerea personalului auxiliar pe unul din posturile enumerate de art.19 alin.3 din Legea nr.50/1996 nu impune condiția existenței unui examen sau concurs.
Conducătorul instanței poate avea în vedere doar pregătirea profesională și experiența fiecărui grefier. Dar, tot din dispozițiile legale enumerate mai reiese și condiția obligativității respectării acestor criterii. Alegerea este lăsată la latitudinea președintelui instanței.
Reclamantele au invocat existența în cauză a unui tratament discriminatoriu.
Conform art.2 alin.1 din nr.OG137/2000, discriminare înseamnă orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de orice criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice.
2 al aceluiași articol arată că sunt discriminatorii prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor arătate față de alte persoane în afara cazului în care toate acestea sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare.
Tot în domeniul discriminării, Legea Fundamentală a României statuează, prin dispozițiile art.4 și art. 16, principiul egalității între cetățeni, prin excluderea privilegiilor și discriminării.
Nu mai puțin trebuie respectate și dispozițiile tratatelor internaționale, pe care Statul Român le-a ratificat și care, conform art. 11 și art. 21 din Constituție, fac parte din dreptul intern și se impun ca atare.
În acest sens art. 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului prevede că tuturor salariaților care prestează o muncă le este recunoscut dreptul la o plată egală pentru o muncă egală.
Cele arătate sunt incluse, cu valoare de principiu și în dispozițiile Codului muncii, care în art. 6 alin.1 și alin.2 stipulează că pentru munca egală sau de valoare egală este interzisă orice formă de discriminare.
Principiul nediscriminării este consacrat, de altfel, și de dispozițiile art.5 alin.1, 2, 3 și 4 din Codul muncii.
În speță, este evident că între personalul auxiliar enumerat limitativ de art.19 alin.3 din Legea nr.50/1996 și celălalt personal auxiliar al instanțelor este creată o diferență în domeniul social, cu impact asupra unui element fundamental al contractului individual de muncă, respectiv salariul.
Se impune analizarea, în continuare a caracterului acestei diferențe, pentru aop utea sau nu încadra în noțiunea largă de "discriminare", respectiv dacă prin cele statuate în actele normative invocate legiuitorul a urmărit existența unui scop legitim, prin instituirea unor practici justificate obiectiv.
În România, instituția abilitată prin lege să se pronunțe asupra existenței unei discriminări este Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării care, în punctul de vedere înaintat instanței (fila 257), analizând condițiile pe care o faptă trebuie să le îndeplinească pentru a fi discriminare, arată că nu se impunea existența unor diferențe în cadrul aceleiași categorii profesionale.
Deosebit, tribunalul a reținut și că nu sunt îndeplinite criteriile art. 2 alin.1 din nr.OG137/2000 pentru justificarea diferenței statuate de art.19 alin.3 din Legea nr.50/1996.
Este evident că tratamentul diferențiat adoptat de legiuitor are ca efect înlăturarea de la prevederile legii a unei părți a aceleiași categorii profesionale, respectiv personalul auxiliar al instanțelor, fără însă a se justifica un scop legitim în cauză sau cel puțin necesitatea unei astfel de măsuri.
Pe cale de consecință, instanța a apreciat ca discriminatorie acordarea unui spor doar pentru anumite categorii de grefieri, fapt care conduce la existența unui tratament diferențiat în cadrul aceleiași profesii, iar singura modalitate de înlăturare a acestei discriminări o reprezintă admiterea acțiunii și obligarea pârâților MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de APEL PITEȘTI, Parchetul de pe lângă Tribunalul Argeș, să plătească reclamantelor drepturile salariale reprezentând sporul de 10% pentru perioada 15.11.2007-14.01.2008.
Cererea reclamantelor privind acordarea sporului de periculozitate a fost respinsă ca neîntemeiată pentru următoarele motive:
În privința personalului auxiliar de specialitate, din anul 2004 și până la intrarea în vigoare a Legii nr.567/2004 (01.01.2005), s-au aplicat dispozițiile art.18 alin. 1 din Legea 50/1996 (în prezent abrogată), "alariile de bază pentru personalul auxiliar de specialitate de la instanțele judecătorești și parchete sunt stabilite între limitele minimă-maximă, pe grade sau trepte profesionale, în funcție de pregătirea profesională, de vechimea în specialitate și de nivelul instanței sau al parchetului".
În art.60 al Legii nr.567/2004 se statuează la alin.1 că, "entru p. activitatea desfășurată, personalul auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea are dreptul la o salarizare stabilită în raport cu nivelul instanței sau parchetului, cu funcția deținută, cu vechimea în muncă și în specialitate, precum și cu alte criterii prevăzute de lege". 4 al aceluiași text legal menționează că, "alarizarea personalului auxiliar de specialitate, a funcționarilor publici și a personalului contractual din cadrul instanțelor judecătorești, parchetelor de pe lângă acestea, precum și din cadrul Ministerului Justiției, Institutului Național al Magistraturii și Școlii Naționale de Grefieri se stabilește prin lege specială", iar până la intrarea în vigoare a legii speciale de salarizare, rămân aplicabile în continuare dispozițiile legale referitoare la salarizarea personalului prevăzut la alin.(4).
La data de 01.04.2006 a intrat în vigoare nr.OUG 27/2006, care prevede la art.7 că, "pentru condiții deosebite de muncă, grele, vătămătoare sau periculoase, judecătorilor, procurorilor, magistraților-asistenți și personalului asimilat acestora li se acordă un spor de 15% din indemnizația de încadrare brută lunară, proporțional cu timpul efectiv lucrat în aceste condiții".
După cum se poate observa din analiza textului, se acordă un spor de 15% pentru condiții deosebite de muncă, grele, vătămătoare sau periculoase, nu câte un spor de 15% pentru fiecare din categoriile de muncă enumerate.
Ulterior, la data de 03.02.2007 a intrat în vigoare nr.OG 8/2007 care, cu toate modificările suferite, prevede la art.22 că, "pentru condiții deosebite de muncă, grele, vătămătoare sau periculoase, personalul salarizat potrivit prezentei ordonanțe beneficiază de un spor de 15% din salariul de bază, proporțional cu timpul efectiv lucrat în aceste condiții".
Și noul text a indicat un spor de 15% pentru condiții deosebite de muncă, grele, vătămătoare sau periculoase și nu câte un spor pentru fiecare situație în parte.
În ceea ce privește actualizarea cu indicele de inflație a acestor drepturi bănești, tribunalul a considerat că este întemeiată din perspectiva disp.art.161 pct.4 Codul muncii, precum și a faptului că prin aceasta se realizează o corelație între salariul real și salariul nominal de care reclamantele ar fi beneficiat la momentul la care pârâții le datorau drepturile bănești în cauză și momentul în care aceste sume au intrat efectiv în patrimoniul beneficiarului. Aceasta deoarece principala funcție a indexării este aceea de a atenua efectele inflației asupra nivelului de trai.
Potrivit art.6 alin.1 din Decretul nr.92/1976, coroborat cu art.40 alin.2 Codul muncii, pârâții au fost obligați să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetele de muncă ale reclamantelor.
Împotriva acestei sentințe au formulat recurs, în termen legal, MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție și Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice
Prin recursul său, MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție a criticat sentința pentru nelegalitate sub motivele de recurs prevăzute de art.304 pct.3, 4 și 9 Cod procedură civilă arătând, în esență, următoarele:
- potrivit art.II al.3 din nr.OUG75/2008 recursul este de competența Înaltei Curți de Casație și Justiție;
- hotărârea este nelegală în ceea ce privește acordarea către reclamante a creșterilor salariale prevăzute de nr.OG10/2007, în condițiile în care acestea nu se aplică decât personalului contractual din sectorul bugetar și personalului care ocupă funcții de demnitate publică, personalul auxiliar al instanțelor și parchetelor, din care fac parte și reclamantele, a beneficiat de majorarea indemnizației, prin creșterea valorii de referință sectorială, potrivit nr.OG8/2007, iar dispozițiile art.2 alin.2 din nr.OG137/2000 nu se aplică în cauza de față;
- în mod greșit a fost admis capătul de cerere privind acordarea sporului de 15% pentru confidențialitate în condițiile în care reclamantele nu sunt cadre militare, funcționari publici cu statut special sau personal civil dintr-o instituție militară;
- față de dispozițiile Deciziei nr.21/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție sentința este nelegală în ceea ce privește actualizarea sumelor cu indicele de inflație și efectuarea cuvenitelor mențiuni în carnetele de muncă referitor la sporul de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică;
- capătul de acțiune privind sporul de 10% reglementat de dispozițiile art.19 al.3 din Legea nr.50/1996 a fost admis greșit de către instanță deoarece acest drept este temporar, acordat în raport cu timpul efectiv lucrat în activități speciale, iar diferențierea salariului celor ce își desfășoară activitatea în condițiile art.19 al.3 din Legea nr.50/1996 are la bază cantitatea și calitatea muncii, precum și condițiile de muncă, situație ce nu se încadrează în dispozițiile art.2 al.2 din nr.OG137/2000;
- în mod nelegal a dispus instanța de fond plata drepturilor bănești, actualizată cu rata inflației, în condițiile în care recurentul nu poate înscrie în bugetul propriu nici o plată fără bază legală pentru cheltuiala respectivă, iar angajarea cheltuielilor din bugetul de stat se poate face numai în limita creditelor bugetare anuale aprobate;
- instanța de fond nu s-a pronunțat cu privire la cererea recurentului de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor privind obligarea acestuia la alocarea către pârâți a resurselor bugetare necesare plății drepturilor solicitate, deși interesul recurentului în formularea acestei cereri este născut, actual, direct și legitim;
- cererea privind obligarea pârâților de a opera mențiunile corespunzătoare în carnetele de muncă trebuia respinsă, față de dispozițiile art.11 al.2 din Decretul nr.92/1976 privind carnetul de muncă, din care reiese că singura categorie de drepturi bănești ce se poate înscrie în carnetele de muncă este retribuția tarifară de încadrare, precum și alte drepturi ce se includ în aceasta, nu și sporurile ce se adaugă la retribuția tarifară.
Prin recursul său Ministerul Economiei și Finanțelor prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Aac riticat sentința pentru nelegalitate sub motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.9 Cod procedură civilă arătând, în esență, următoarele:
- în mod greșit a fost admisă cererea de chemare în garanție a recurentului în condițiile în care acesta nu are calitate procesuală pasivă în cauză, neputând fi confundat cu Statul Român sau cu bugetul de stat;
- între recurent și reclamante nu există nici o obligație de garanție, recurentul este ordonator principal de credite ca și Parchetul General, iar creditele bugetare aprobate unui ordonator principal nu pot fi utilizate pentru finanțarea altui ordonator principal de credite, Guvernul fiind răspunzător de repartizarea creditelor bugetare;
- legea bugetului de stat este o lege organică și nu poate fi modificată decât tot prin lege;
- recurentul nu are calitate procesuală pasivă în raportul juridic dedus judecății, deoarece raportul juridic de serviciu există doar între reclamante și pârâții din cauză, astfel că doar aceștia pot fi obligați la plata drepturilor salariale în litigiu și nu recurentul, ce nu are calitatea de angajator al reclamantelor;
- recurentul nu are, potrivit atribuțiilor sale menționate expres în art.19 din Legea nr.500/2002 privind finanțele publice, obligația plății, virării sau alocării de fonduri din bugetul de stat, ci doar atribuții privind întocmirea proiectului legii bugetului de stat.
Recursul formulat de către MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție este fondat în ceea ce privește capătul de cerere referitor la acordarea sporului de 10% și nefondat în rest, iar recursul formulat de către Ministerul Economiei și Finanțelor este nefondat.
Referitor la recursul formulat de către MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție trebuie reținut că este fondat în ceea ce privește sporul de 10%, respectiv motivul cinci de recurs, întemeiat pe dispozițiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă, deoarece prima instanță în mod greșit a obligat pârâții la plata acestui spor în condițiile în care reclamantele, în calitate de grefieri la Parchetul de pe lângă Tribunalul Argeș, nu aparțin nici uneia dintre categoriile de grefieri pentru care a fost reglementată indemnizația de 10% din salariul de bază, prin Legea nr.50/1996 și art.3 din nr.OG8/2007.
Potrivit dispozițiilor art.19 al.3 din Legea nr.50/1996, modificată prin art.I din nr.OG83/2000, indemnizația lunară de 10% din salariul brut era stabilită pentru grefierii care participau la efectuarea actelor privind procedura reorganizării și falimentului, a actelor de publicitate imobiliară, a celor de executare penală sau civilă, a actelor Comisiei pentru Cetățenie și era calculată în raport de timpul efectiv lucrat în aceste activități.
Pentru perioada ulterioară abrogării acestui text de lege, prin art.3 al.8 din nr.OG8/2007, s-a prevăzut că beneficiază de această indemnizație lunară de 10% din salariul de bază numai grefierii care au participat la efectuarea actelor privind procedura reorganizării și a falimentului, precum și la efectuarea actelor de executare penală și civilă.
Acest din urmă text de lege a rămas în vigoare până la 15 aprilie 2008, fiind abrogat prin art.I pct.18 din Legea nr.97/2008 privind abrogarea nr.OUG100/2007 pentru modificarea și completarea unor acte normative în domeniul justiției.
În acest sens, prin Decizia nr.24/12.05.2005 pronunțată în recurs în interesul legii, ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție a statuat că cele două texte de lege supuse analizei se interpretează în sensul că indemnizația lunară de 10% din salariul de bază nu se cuvine decât categoriilor de grefieri expres și limitativ prevăzute de normele respective.
Întrucât dezlegarea dată problemei de drept este obligatorie pentru instanțe, potrivit art.329 al.3 Cod procedură civilă, se constată că în mod greșit s-a reținut ca fondat capătul de cerere formulat de reclamante, privind obligarea la plata sporului de 10% din salariul de bază lunar pentru perioada 15.11.2007 - 14.01.2008.
Pentru aceste considerente motivul de recurs analizat mai sus, încadrat în dispozițiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă este fondat, urmând ca sentința să fie modificată în sensul respingerii acestui capăt de cerere.
Celelalte motive de recurs formulate de recurent sunt nefondate pentru cele ce se vor arăta în continuare.
Primul motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art.304 pct.3 Cod procedură civilă este nefondat pentru că, prin Decizia nr.104/20.01.2009, Curtea Constituțională a constatat neconstituționalitatea dispozițiilor art.I și II din nr.OUG75/2008.
În aceste condiții, în privința competenței materiale au redevenit incidente dispozițiile Codului muncii, Legii nr.168/1999 și Codului d e procedură civilă, în raport de care competența de soluționare a recursurilor în materia conflictelor de muncă aparține curților de apel.
C de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art.304 pct.4 Cod procedură civilă este nefondat pentru că instanța de fond a reținut corect că, aplicându-se diferit dreptul la indexare se ajunge la încălcarea principiului diferențierii salariilor în raport cu funcția îndeplinită.
Corect a reținut tribunalul și că dispozițiile art.4 și 16 din Constituția României, precum și cele ale art.5 din Codul muncii, consacră principiul egalității între cetățeni prin excluderea privilegiilor și a discriminării iar, în raport de art.20 din Constituție, art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, care face parte din dreptul intern, statuează că tuturor salariaților care prestează o muncă le este recunoscut dreptul la plata legală pentru muncă egală.
Mai mult, în cauză sunt aplicabile și dispozițiile art.14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului care reglementează interzicerea discriminării.
În aceste condiții, corect s-a reținut că acele creșteri salariale reglementate prin nr.OG10/2007 se aplică și reclamantelor odată ce scopul acordării acestor majorări prin lege este acoperirea creșterii inflației pe o anumită perioadă determinată de timp.
De asemenea, majorările acordate personalului auxiliar de specialitate al instanțelor și parchetelor prin nr.OG8/2007 nu au avut drept scop acoperirea creșterii inflației deoarece vizează coeficienții de multiplicare.
Motivul trei de recurs încadrat în dispozițiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă privind greșita acordare a sporului de confidențialitate de 15% este nefondat față de Decizia nr.46/15.12.2008, pronunțată de ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, prin care s-a constatat că judecătorii, procurorii, magistrații asistenți, precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de confidențialitate de 15%, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar.
Acest drept al personalului auxiliar al instanțelor și parchetelor s-a constatat în interpretarea și aplicarea unitară a art.78 al.1 din Legea nr.567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea.
Decizia nr.46/15.12.2008, dată în interesul legii, este obligatorie pentru instanțe, potrivit art.329 al.3 Cod procedură civilă.
Motivele patru și șase de recurs, încadrate în dispozițiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă, privind reactualizarea atât a sporului de 15% cât și a celorlalte drepturi acordate sunt nefondate față de dispozițiile art.161 pct.4 Codul muncii, potrivit cărora angajatorul poate fi obligat la plata daunelor interese pentru repararea prejudiciului produs salariatului prin întârzierea plății salariului sau prin neplata acestuia.
Mai mult, doar prin actualizarea acestor drepturi se poate ajunge la o corelație între salariul real și cel nominal de care reclamantelor ar fi beneficiat la momentul la care drepturile erau datorate și momentul plății acestora, cum de altfel a reținut și instanța de fond.
Motivul șapte de recurs, încadrat în dispozițiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă este nefondat față de dispozitivul sentinței recurate din care rezultă foarte clar că acțiunea a fost admisă și față de Ministerul Finanțelor Publice care, potrivit acțiunii reclamantelor și cererii recurentului a fost chemat în judecată în calitate de chemat în garanție.
Față de admiterea acțiunii și față de chematul în garanție este evident că instanța s-a pronunțat pe cererea de chemare în garanție, numai că a omis să se pronunțe și asupra alocării, de către chematul în garanție, a sumelor necesare achitării drepturilor solicitate, situație ce poate fi lămurită în condițiile art.2811Cod procedură civilă.
Și ultimul motiv de recurs, întemeiat tot pe dispozițiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă, este nefondat potrivit dispozițiilor art.6 al.1 din Decretul nr.92/1976 și art.40 al.2 din Codul muncii, avute în vedere de către instanța de fond, care le-a interpretat și aplicat corect, cât și față de dispozițiile art.155 din Codul muncii, potrivit cărora salariul cuprinde salariul de bază, indemnizațiile, sporurile, precum și alte adaosuri.
Ca atare, orice modificări intervenite în executarea contractului de muncă, în sensul art.6 al.1 din Decretul nr.92/1976, deci și în ceea ce privește salariul cu toate componentele sale trebuie menționate în carnetele de muncă ale reclamantelor.
Recursul formulat de către pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor este nefondat pentru că în mod corect a fost respinsă de către instanța de fond excepția lipsei calității procesuale pasive a recurentului față de atribuțiile acestuia, astfel cum sunt reglementate de lege, respectiv Legea nr.500/2002 privind finanțele publice, nr.HG288/2005 privind organizarea și funcționarea Ministerului Finanțelor Publice și a Agenției Naționale de Administrare Fiscală, a nr.OG22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii și a dispozițiilor art.131 al.1 din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară.
Potrivit primelor trei reglementări menționate, Ministerul Economiei și Finanțelor răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat, pe baza proiectelor bugetelor ordonatorilor principali de credite, precum și de proiectele de rectificare a acestor bugete, iar în situația obligării la plată doar a pârâților, fără obligarea recurentului la alocarea fondurilor necesare plății drepturilor solicitate, pârâții ar fi în imposibilitate de a dispune de fonduri bugetare pentru plata drepturilor solicitate.
Este adevărat că legea bugetului este o lege organică și nu poate fi modificată de către recurent, dar rectificarea acestei legi implică și întocmirea proiectelor de rectificare a bugetului, proiecte ce se întocmesc atât de către ordonatorii principali, cât și de către Ministerul Economiei și Finanțelor.
Chiar dacă nu există un raport de muncă între reclamante și recurent, chematul în garanție este cel ce răspunde de proiectele de rectificare ale bugetului de stat.
Potrivit art.2 din nr.OG22/2002 ordonatorii principali de credite au obligația să dispună de toate măsurile ce se impun, inclusiv virări de credite bugetare, pentru efectuarea plății sumelor stabilite prin titluri executorii.
De asemenea, potrivit art.131 al.1 din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară, activitatea instanțelor și parchetelor este finanțată de la bugetul de stat, astfel că drepturile salariale ale celor ce lucrează în aceste instituții trebuie plătite din același buget.
Față de aceste considerente, motivul de recurs formulat de recurent, întemeiat pe dispozițiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă, este nefondat.
În consecință, curtea, în baza art.312 al.1 și 3 Cod procedură civilă va admite recursul formulat de MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție și va modifica în parte sentința în sensul că respinge capătul de cerere privind acordarea sporului de 10%, va menține în rest sentința și va respinge recursul formulat de Ministerul Finanțelor Publice.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul formulat de pârâtul MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE, cu sediul în B,-, sector 5, împotriva sentinței civile nr.572/CM din 16.06.2008 pronunțată de Tribunalul Argeș în dosarul nr.-, intimați fiind reclamantele și, ambele cu domiciliul procesual ales la Parchetul de pe lângă Tribunalul Argeș, cu sediul în Pitești,-, județul A, pârâții GUVERNUL ROMÂNIEI, cu sediul în B, nr.1, sector 1, PARCHETUL DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL ARGEȘ, PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL PITEȘTI, cu sediul în Pitești,-, județul A și expert în domeniul discriminării CONSILIUL NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII, cu sediul în B,--3, sector 1.
Modifică în parte sentința în sensul că respinge capătul de cerere privind acordarea sporului de 10%.
Menține în rest sentința.
Respinge recursul formulat de chematul în garanție MINISTERUL FINANTELOR PUBLICE - PRIN DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A, cu sediul în Pitești,-, județul A, împotriva aceleeași sentințe.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 30 2009, la Curtea de APEL PITEȘTI - Secția Civilă, pentru cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale și pentru cauze cu Minori și de Familie.
, Pl.,
Grefier,
Red.
Tehnored.
Ex.12/19.10.2009.
Jud.fond:.
.
Președinte:Lică ToganJudecători:Lică Togan, Maria Ploscă, Irina Tănase
