Drepturi salariale ale personalului din justiție. Decizia 1323/2009. Curtea de Apel Suceava
| Comentarii |
|
Dosar nr- - drepturi salariale ale personalului din justiție -
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL SUCEAVA
SECȚIA CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA NR. 1323
Ședința publică din 3 noiembrie 2009
PREȘEDINTE: Sas Laura
JUDECĂTOR 2: Bratu Ileana
JUDECĂTOR 3: Mitrea Muntean
Grefier
Pe rol judecarea recursului declarat de pârâtulMinisterul Justiției și Libertăților, cu sediul în municipiul B,-, sector 5, împotriva sentinței nr.370din16 martie 2009,pronunțată de Tribunalul Botoșani - secția civilă (dosar nr-).
La apelul nominal au lipsit reprezentantul pârâtului recurent, reprezentanții pârâților intimați Tribunalul Botoșani, Ministerul Finanțelor Publice B, Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice B, precum și reclamantul intimat.
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei după care, instanța constatând recursul în stare de judecată, a rămas în pronunțare.
După deliberare,
CURTEA,
Asupra recursului de față, constată:
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Botoșani sub nr. 4108/40 din 26.09.2008, reclamantul - a chemat în judecată pe pârâții Ministerul Justiției, Ministerul Finanțelor Publice și Tribunalul Botoșani, solicitând obligarea acestora la plata actualizată a sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică prevăzut de art. 47 din Legea nr. 50/1996, în procent de 50 % din salariul de bază brut lunar, pentru perioada 10.06.2004 - 05.08.2005, precum și a cheltuielilor de judecată.
În fapt, reclamantul a arătat că potrivit art. 47 din Legea nr. 50/1996, republicată "Pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, magistrații, precum și personalul auxiliar de specialitate beneficiază de un spor de 50% din salariul de bază brut lunar".
Ulterior, prin nr.OUG 177/2002 privind salarizarea și alte drepturi ale magistraților a fost abrogat acest spor, nemaifiind prevăzut în noua lege de salarizare a magistraților.
Pentru personalul auxiliar de specialitate au rămas în vigoare, însă, dispozițiile Legii nr. 50/1996, aceste dispoziții fiind abrogate abia la intrarea în vigoare a nr.OG 8/2007, ordonanță ce reglementează salarizarea personalului auxiliar din cadrul instanțelor și parchetelor.
Mai mult, la data stabilirii acestui drept în baza art. 47 din Legea nr. 50/1996 legiuitorul a avut în vedere anumite criterii de referință care rezidă din condițiile în care personalul din justiție își desfășoară activitatea, condiții ce sunt caracterizate de acesta ca fiind condiții de risc și suprasolicitare neuropsihică.
Or, aceste condiții nu s-au schimbat, dimpotrivă s-au acutizat, întrucât au crescut cerințele înfăptuirii actului de justiție în condiții de calitate și eficiență.
În drept, reclamantul și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 47 din Legea nr. 50/1996.
Pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor a depus întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive, întrucât nu are calitatea de ordonator principal de credite.
Pârâtul a solicitat respingerea acțiunii și ca nefondată, întrucât obiectul acțiunii vizează plata unor drepturi salariale datorate de Ministerul Justiției, iar Ministerul Economiei și Finanțelor nu are nici o obligație în acest sens.
Și pârâtul Ministerul Justiției a formulat întâmpinare la acțiunea reclamantului, prin care a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune în considerarea art. 3 și art. 12 din Decretul nr. 167/1958.
Prin încheierea de ședință din 10.11.2008, cauza a fost scoasă de pe rol și trimisă spre competentă soluționare Curții de APEL SUCEAVA - Secția conflicte de muncă și asigurări sociale în temeiul art. II alin. 2 din nr.OUG 75/2008.
La rândul său, prin încheierea de ședință nr. 72 din 05.02.2009, Curtea de APEL SUCEAVA - Secția Conflicte de muncă și asigurări sociale a scos cauza de pe rol și a trimis-o spre competentă soluționare Tribunalului Botoșani - Secția civilă, reținând că prin decizia nr. 104 din 20.01.2009, Curtea Constituțională a României a constatat neconstituționalitatea art. I și II din nr.OUG 75/2008.
Prin sentința nr. 370 din 16 martie 2009 Tribunalul Botoșani - Secția civilăa respins excepția prescripției dreptului material la acțiune cu privire la pretențiile aferente intervalului 10.06.2004 - 5.05.2005, invocată de Ministerul Justiției, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor B și pe cale de consecință a respins acțiunea față de acest pârât.
Totodată a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul și a obligat pârâții Ministerul Justiției și Tribunalul Botoșani să plătească reclamantului sporul de stres și suprasolicitare neuropsihică prevăzut de art. 47 din Legea nr. 50/1996, în procent de 50% din indemnizația de încadrare, pentru perioada 10.06.2004 - 5.08.2005, actualizat în funcție de rata de creștere a inflației, de la data scadenței până la plata efectivă.
Prin aceeași sentință s-a respins ca nefondat, capătul de cerere având ca obiect plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că potrivit art. 166 din Legea nr. 53/2003 dreptul la acțiune cu privire la drepturile salariale, se prescrie în termen de 3 ani de la data la care drepturile respective erau datorate. Termenul prescripției este întrerupt în cazul în care intervine o recunoaștere din partea debitorului cu privire la drepturile salariale sau derivând din plata salariului.
Art. 283 lit. c) din Legea nr. 53/2003 stipulează că, cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual constă în plata unor drepturi salariale neacordate.
Așadar, pentru a analiza cursul prescripției se impune cunoașterea începutului și sfârșitului acestei prescripții.
În conformitate cu art. 1886 cod civil "nici o prescripție nu poate începe a curge mai înainte de a se naște acțiunea supusă acestui mod de stingere".
În speță, prin decizia nr. 21 din 10.03.2008 Înalta Curte de Casație și Justiție din România a stabilit că abrogarea art. 47 din Legea nr. 50/1996 prin nr.OG 83/2000 este neconstituțională, astfel că actul de abrogare și-a încetat efectele la data publicării în Of. a acestei decizii, respectiv 10.06.2008.
Aceasta este data de la care Ministerul Justiției și ceilalți ordonatori de credite din sistem datorează sumele de 50% cuvenite reclamantului ulterior datei de 1.09.2000, a publicării nr.OG 83/2000.
Deci, în raport cu art. 166 din Legea nr. 53/2000, data de la care începe să curgă termenul de prescripție pentru drepturile cuvenite reclamantului ulterior datei de 1.09.2000 este 13.06.2008 și se va împlini la 13.06.2011.
Pe fondul cauzei, a reținut instanța de fond că, prin decizia nr. 21 din 10.03.2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție publicată în Of. nr. 444 din 13.06.2008 s-a stabilit că judecătorii, procurorii, magistrații - asistenți precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul brut lunar și după intrarea în vigoare a nr.OG 83/2000 aprobată prin Legea nr. 334/2001, iar potrivit art. 329 alin. 3 Cod procedură civilă, în cazul deciziilor pronunțate pentru soluționarea recursului în interesul legii "dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe".
Cât privește excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice s-a reținut că este intervenită, întrucât nu s-a probat existența vreunei obligații legale sau contractuale a acestuia pentru plata drepturilor salariale pretinse de reclamant, neexistând raporturi de muncă între aceste părți.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs Ministerul Justiției și Libertăților, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Dezvoltând motivele de recurs a arătat că, în mod eronat instanța de fond a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, întrucât dreptul comun în materie este Decretul nr. 167/1958, care la art. 8 statuează că "termenul de prescripție în cazul acțiunii în răspundere pentru paguba cauzată prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască (ori putea) paguba și pe cel care răspunde de ea, sau la expirarea termenului prevăzut de lege".
În acest caz, un eventual prejudiciu suferit de reclamant este rezultatul adoptării nr.OG 83/2000, act normativ ce a abrogat expres și în totalitate sporul de risc, prevăzut de art. 47 din Legea nr. 50/1996.
Prin urmare, termenul de prescripție de 3 ani începe să curgă de la data intrării în vigoare a nr.OG 83/2000, care reprezintă în acest caz, data săvârșirii faptei care a determinat instituirea pretinsei situații creată de abrogarea nelegală.
Decizia nr. 21 din 10.03.2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu poate constitui moment al întreruperii termenului de prescripție a dreptului material la acțiune, nefiind o recunoaștere a dreptului în sensul art. 16 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958.
Deși legal citați intimații nu au formulat întâmpinare.
Analizând hotărârea recurată, prin prisma actelor și lucrărilor dosarului precum și a motivelor invocate în recurs, ce vizează dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, curtea constată neîntemeiat recursul.
Potrivit art. 83 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate. Potrivit art. 295 alin. (1) din Codul muncii, dispozițiile acestuia se întregesc cu celelalte dispoziții cuprinse în legislația muncii și în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de muncă, cu dispozițiile legislației civile. Cum Codul muncii nu conține prevederi privind prescripția dreptului material la acțiune se aplică dispozițiile Decretului nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă.
Analiza cursului prescripției extinctive presupune, înainte de toate, cunoașterea începutului și sfârșitului acestei prescripții, adică a datei de la care începe să curgă prescripția extinctivă și bineînțeles, a datei la care ea urmează să se împlinească.
Așadar, în cazul nostru trebuie analizată data de la care începe să curgă termenul de prescripție.
Potrivit art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958: "Prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune", iar potrivit art. 1886 Cod civil "Nici o prescripție nu poate începe a curge mai înainte de a se naște acțiunea supusă acestui mod de stingere".
În esență, deci, conform acestei reguli, prescripția extinctivă începe să curgă la data nașterii dreptului material la acțiune. Deoarece legea nu prevede care este această dată și nici drepturile la acțiune cărora ea li se aplică, regula instituită prin art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958 are caracter general, în sensul că ea se aplică ori de câte ori nu-și găsește incidența vreo regulă specială, edictată pentru un anumit caz particular, pe de o parte și bineînțeles, în toate cazurile în care dreptul subiectiv material este încălcat, negat sau contestat (și cu condiția ca dreptul la acțiune corespunzător să fie supus prescripției extinctive), pe de altă parte. În speță dreptul magistraților nu a fost niciodată nici negat nici contestat, ci pur si simplu prin dispozițiile art. 1 pct. 32 și 42 au fost abrogate în mod expres dispozițiile din Legea nr. 50/1996.
Așadar, regula generală privind începutul prescripției extinctive având ca obiect dreptul material la acțiune este aceasta: prescripția începe să curgă la data nașterii dreptului la acțiune. Evident că pur teoretic putem susține că dreptul la acțiune s-a născut la data publicării în Monitorul Oficial al României a nr.OG 83/2000, însă unul din principiile fundamentale ale statului de drept îl constituie conformarea tuturor subiectelor de drept normei juridice, legea fiind instrumentul prin care se creează starea de legalitate. A susține că în vederea prezervării drepturilor lor, magistrații aveau obligația la acțiune, la apariția actului normativ care abroga în mod expres dreptul la sporul de vechime, de risc și de suprasolicitare neuropsihică, însemnă pur si simplu la a obliga toți cetățenii la acțiune împotriva unui text al legii, chiar și atunci când prin lege se abroga în mod expres anumite drepturi. Este evident că în acest caz nu se poate aplica principiul nemo censetur ignorarem legem; justițiabilul are obligația de a nu invoca necunoașterea legii, însă nu se creează obligația de a analiza legalitatea mecanismelor de adoptare a normei legale, mai ales în situația în care acestea se bucură de o premisă de legalitate.
Dispozițiile art. 1 pct. 32 și pct. 42 din nr.OG 83/2000, prin tehnica de redactare creează în mod evident "aparența de nedrept" cu privire la sporul de vechime, sporul de risc și sporul de suprasolicitare neuropsihică, prin faptul că abrogă în mod expres dispozițiile din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești.
În condițiile în care prin lege se abrogă în mod expres un drept, nu se poate susține rezonabil că persoanele în cauză au fost neglijente în valorificarea drepturilor lor. Această idee este întărită de faptul că prin deciziile pronunțate în recursul în interesul legii nr. 36/2007 și nr. 21/2008 nu se recunoaște dreptul ci se constată faptul că nr.OG 83/2000 a fost adoptat cu nerespectarea de către Guvern a legii prin care era abilitat să adopte ordonanțe. Astfel se precizează că "prin Legea nr. 125/2000 Guvernul a fost abilitat să modifice și să completeze, iar nu să și abroge Legea nr. 50/1996, nici total și nici parțial. În acest fel, prin emiterea nr.OG 83/2000 au fost depășite limitele legii speciale de abilitare adoptată de Parlamentul României, încălcându-se astfel dispozițiile art. 108 alin. 3 cu referire la art. 73 alin. 1 din Constituția României".
Așadar, motivul pe care se fundamentează recunoașterea dreptului magistraților la sporul de risc și de suprasolicitare îl constituie constatarea încălcării dispozițiilor din legea de abilitare a guvernului, de legiferare, adică depășirea limitei transferului dreptului de legiferare de la Parlament către Guvern, adică actul subsidiar normei principalei prin care se abrogă drepturile magistraților la sporuri. În aceste condiții, orice persoană rezonabilă cercetează în primul rând legalitatea normei cu dispozițiile constituționale, creându-se o prezumție extrem de puternică, că Guvernul când a edictat norma legală a respectat limitele mandatului care i-a fost încredințat. A impune justițiabilului să cerceteze dacă instituțiile statului, atunci când legiferează, îndeplinesc cu adevărat condițiile și limitele mandatului, înseamnă a crea o neîncredere și o suspiciune continuă cu privire la legalitatea demersurilor acestor instituții, înseamnă a impune o continuă cercetare a fundamentelor acestor instituții, care practic înseamnă o subminare a statutului prin crearea suspiciunii de nelegalitate. Această susținere este inadmisibilă într-un stat cu mecanisme constituționale de funcționare, astfel încât cetățenii nu pot fi sancționați pentru lipsa de suspiciune, iar această lipsă de suspiciune nu poate fi calificată ca fiind lipsă de acțiune, delăsare sau nepăsare în apărarea drepturilor și intereselor lor, cu atât mai mult cu cât competența verificării îndeplinirii condițiilor de adoptare a unui act normativ revine justiției și nu cetățenilor.
În aceste condiții, nu se poate susține că termenul de prescripție a început să curgă de la data da 01.01.2000, în condițiile în care actul normativ care abroga drepturile magistraților avea vicii de procedură, vicii care nu puteau fi descoperite la o analiză normală a nr.OG 83/2000. Culpa adoptării nr.OG 83/2000 cu nerespectarea dispozițiilor legii de abilitare nu poate fi transferată justițiabilului. Culpa aparține organelor statului prin adoptarea unor acte normative fără a avea competența necesară, iar această culpă a statului nu trebuie să priveze cetățeanul de drepturile sale legale și legitime, pe care le-ar fi obținut în lipsa acestei cuple a statului cu privire la legiferare. Dacă legea nu ar fi creat o puternică aparență de nedrept, atunci am fi fost în fața culpei magistraților de lăsare a curgerii termenului de prescripție. Așadar, nu poate fi sancționat un cetățean cu neacordarea unor drepturi ale sale, pentru o culpă a statului.
În măsura în care ar fi fost previzibil că legea va fi interpretată în sensul recunoașterii dreptului la sporuri anulate în mod expres de nr.OG 83/2000, atunci s-ar fi putut aprecia că a început să curgă prescripția la data adoptării acestui act normativ, sancționând justițiabilul pentru lipsa lui de diligență în vederea apărării drepturilor și intereselor sale, însă norma legală nu a fost previzibilă, dovadă interpretările diferite date de instanțe.
Pe de altă parte, în cauză au intervenit mai multe acte de întrerupere a cursului prescripției, prin diferite acte emise de Ministerul Justiției, respectiv prin Ordinul nr. 903/C din 18.03.2003 al Ministrului Justiției s-a constituit Comitetul mixt de soluționare a problemelor de natură salarială a magistraților, Ministerul Justiției efectuând diferite demersuri la Ministerul Finanțelor Publice pentru alocarea fondurilor necesare plății drepturilor salariale restante, iar prin Ordinul nr. 3/C din 11.01.2005, același pârât a dispus calcularea și centralizarea sumelor datorate magistraților din cadrul organelor autorității judecătorești, inclusiv pentru cei care nu dețineau titluri executorii (anexele 1 - 18 la ordin).
Totodată, se constată că prin nr.HG 232/2005, publicată în nr. 273/2005, act normativ cu putere de lege, producând efecte erga omnes, a fost aprobată Strategia de reformă a sistemului judiciar pe anii 2005 - 2007 și Planul de acțiune pentru implementarea Strategiei de reformă pentru perioada specificată, iar prin Cap. VI pct. 3.2 din anexa 2 s-a stabilit măsura plății drepturilor salariale restante și diminuarea discriminărilor salariale pentru personalul din domeniul autorității judecătorești, inclusiv pentru cei care nu dețineau titluri executorii cu scadența de plată în luna decembrie 2005, măsura preluată și în Angajamentul perfectat cu ocazia încheierii negocierilor de aderare a României la Uniunea Europeană, obligația de plată a drepturilor salariale restante și salarizarea adecvată și nediscriminatorie a magistraților și personalului auxiliar de specialitate constituind o prioritate cuprinsă în planul de acțiune pentru anii 2005 - 2007.
Față de cele ce preced, se apreciază de către C că excepția prescripției dreptului la acțiune a fost în mod just respinsă de către instanța de fond.
De urmare, în temeiul art. 312 Cod procedură civilă, curtea va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Respinge ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiției și Libertăților, prin reprezentanții săi legali, împotriva sentinței nr. 370 din16 martie 2009,pronunțată de Tribunalul Botoșani - secția civilă (dosar nr-).
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 03 noiembrie 2009.
Președinte, Judecători, Grefier,
Red.
Jud. fond
Tehnored.
Ex. 2 / 26.11.2009
Președinte:Sas LauraJudecători:Sas Laura, Bratu Ileana, Mitrea Muntean
