Drepturi salariale ale personalului din justiție. Decizia 1659/2009. Curtea de Apel Suceava
| Comentarii |
|
Dosar nr- - Drepturi salariale -
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL SUCEAVA
SECȚIA CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA NR. 1659
Ședința publică din 15 decembrie 2009
PREȘEDINTE: Mitrea Muntean Daniela
JUDECĂTOR 2: Bratu Ileana
JUDECĂTOR 3: Frunză
Grefier
Pe rol, judecarea recursului declarat de reclamanții, și, toți cu domiciliul ales la Curtea de APEL SUCEAVA, împotriva sentinței nr. 845 din 13 aprilie 2009 pronunțată de Tribunalul Suceava - Secția civilă (dosar nr-).
La apelul nominal au lipsit reclamanții recurenți și reprezentanții pârâților intimați Curtea de APEL SUCEAVA, Tribunalul Suceava, Curtea de Apel Bacău, Tribunalul Bacău, Ministerul Justiției și Libertăților, Ministerul Finanțelor B și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, după care instanța, constatând recursul în stare de judecată, a rămas în pronunțare cu privire la acesta.
După deliberare,
CURTEA,
Asupra recursului de față, constată:
Prin acțiunea adresată Tribunalului Suceava înregistrată sub nr- din 23.12.2008, reclamanții, și, judecători la Curtea de APEL SUCEAVA, au solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției și Libertăților, Curtea de APEL SUCEAVA, Tribunalul Suceava, Curtea de Apel Bacău și Tribunalul Bacău și cu citarea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, să se dispună obligarea pârâților la calcularea și plata în favoarea reclamanților a unei despăgubiri echivalente cu diferențele de drepturi salariale reprezentând sporul de confidențialitate de 15% din indemnizația de încadrare brută lunară începând cu 1.09.2000 - 1.10.2004, actualizate la rata inflației; calcularea și plata sporului de 30% pentru perioada 1.04.2002 - decembrie 2002 actualizate la rata inflației; efectuarea mențiunilor corespunzătoare în carnetele de muncă ale reclamanților, precum și obligarea pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor la alocarea fondurilor necesare plății despăgubirilor.
În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că sunt judecători și au fost discriminați, contrar prevederilor art. 16 alin. 1 și 2 din Constituția României și art. 5 și art. 154 alin. 3 din Codul muncii, față de restul personalului din sistemul bugetar, prin neacordarea sporului de confidențialitate. Astfel, prin art. 3 din Legea nr. 444/2006, cadrele militare în activitate, funcționarii publici cu statut special și militarii angajați pe bază de contract beneficiază de un spor lunar de până la 15% din solda lunară pentru păstrarea confidențialității în legătură cu informațiile clasificate. Și alte categorii de funcționari publici beneficiază de acest spor și anume, aparatul de lucru al Guvernului, din cadrul administrației președințiale, Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, Ministerul Afacerilor Externe, Ministerul Integrării Europene, Ministerul Economiei și Comerțului, Consiliul Legislativ.
Au mai arătat reclamanții că, prin art. 15 alin. 1 și 2 din Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 328 din 24 august 2005, s-a instituit obligația de a nu dezvălui sau folosi pentru alte scopuri decât cele legate direct de exercitarea profesiei, informațiile care au fost obținute în această calitate, deci să păstreze secretul profesional, confidențialitatea în legătură cu faptele și informațiile despre care iau cunoștință în exercitarea funcției, cu privire la procese aflate în curs de desfășurare sau asupra unor cauze cu care a fost sesizat parchetul. Acest fapt determină incidența unui tratament discriminatoriu, ce are ca efect restrângerea ori înlăturarea, recunoașterea folosinței și exercitării, în condiții de egalitate a drepturilor la remunerarea pentru păstrarea confidențialității unor date.
Au mai precizat reclamanții că, potrivit Directivei 2000/EC/78 privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de angajare (aquis-ul comunitar în domeniul prevenirii și combaterii discriminării, publicat în Oficial al Comunităților Europene nr. 303 din 2 decembrie 2000), în vederea definirii și constatării discriminării directe, tratamentul diferențiat trebuie analizat prin prisma unor persoane aflate în situații doar comparabile, iar nu neapărat în situații chiar similare.
Reclamanții au mai precizat că, prin însăși natura sa, activitatea judiciară desfășurată de ei implică administrarea, sau cel puțin contactul cu informații confidențiale (unele chiar clasificate sau secrete de serviciu), constând, de exemplu, în date privind arestări, interceptări ale convorbirilor telefonice, martori sub acoperire, protecția victimelor, datele cu caracter personal ale justițiabililor și colegilor de serviciu (art. 2 alin. 4 și alin. 5 din Legea nr.677/2001), sesizările adresate organelor statului (de pildă, cele făcute conform art. 18 lit. c din Legea nr. 108/1999), veniturile salariale, protecția minorilor, secretul bancar, secretul economic, drepturile de proprietate intelectuală, etc.
Au mai precizat reclamanții că, obligația și prestația de confidențialitate (de non facere) reprezintă cauza juridică expresă și indiscutabilă a obligației sinalagmatice și a contraprestației unității bugetare de plată a drepturilor salariale (a sporului, în sensul art. 155 din Codul muncii ), corelative îndeplinirii prestației de confidențialitate de către ei, reclamanții. Dacă nu ar exista o contraprestație a pârâților de plata sporului salarial corespunzătoare îndeplinirii obligației sinalagmatice de confidențialitate, această din urmă obligație ar fi nulă absolut ca fiind lipsită de cauză juridică. Într-adevăr, în cazul raporturilor juridice sinalagmatice, îndeplinirea prestației de către una dintre părți reprezintă cauza juridică pentru îndeplinirea contraprestației de către cealaltă parte.
Ca atare, legiuitorul, instituind obligația sinalagmatică profesională (de muncă) de confidențialitate în sarcina reclamanților, implicit și de drept, a instituit și o obligație de plată (o contraprestație salarială), pe cale de analogie a legii (deci obligația de plată este implicită, lacunar fiind doar aspectul privind cuantumul procentual al acestui drept salarial). În caz contrar, ar fi încălcate și principiile constituționale privind nediscriminarea, dreptul la plată egală pentru muncă egală, dreptul la salariu pentru munca prestată ( potrivit art. 16 alin. 1 și art. 41 alin. 2 din Constituție, prevederi dezvoltate de art. 5, art. 6 și art. 154 din Codul muncii ).
De altfel, obligația de confidențialitate constituie o noțiune juridică și legislativă largă, atotcuprinzătoare, care este recunoscută de lege tuturor celor care prestează activități, în temeiul unui raport de muncă, indiferent de felul raportului de muncă și al funcției deținute.
Reclamanții au mai arătat că, deși le incumbă obligația de confidențialitate, nu li se recunoaște sporul de confidențialitate. Unul și același element, constând în obligația de confidențialitate, produce efecte juridice diferențiate în sistemul de salarizare al personalului, în funcție de apartenența la o anumită categorie socio-profesională.
Prin sistemul de salarizare (instituție de dreptul muncii), se înțelege ansamblul principiilor, obiectivelor, elementelor și formelor salarizării, care determină condițiile de stabilire și acordare a salariilor (salariul compunându-se din: salariu de bază, indemnizații, sporuri și adaosuri, conform art. 155 din Codul muncii ). Ori, sistemul de salarizare este guvernat, printre altele, de două principii fundamentale: cel al egalității de tratament (art. 154 din Codul muncii ) și cel al diferențierii salariilor numai în raport cu nivelul studiilor, cu treptele și gradele profesionale, cu calitatea și cantitatea muncii, respectiv condițiile de muncă.
De asemenea, principiul egalității de tratament în salarizare implică recunoașterea acelorași obiective și elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate într-o situație comparabilă. Deci, toate persoanele care se află în aceeași situație, a depunerii unor activități în muncă cu efectul juridic al executării obligației de confidențialitate, trebuie să li se recunoască, pentru unul și același element faptic generator de drept salarial, același element salarial: sporul de confidențialitate. Din moment ce reclamanții sunt într-o situație identică (nu doar comparabilă) cu restul personalului din unitățile bugetare sub aspectul prestării unei munci în mod continuu sau succesiv cu efectul identic al executării în mod egal și nediferențiat al aceleiași obligații de confidențialitate, la fel ca și restul personalului, rezultă că ei, reclamanții, nu pot fi tratați diferit, în mod discriminatoriu față de restul personalului, prin refuzul acordării sporului de confidențialitate.
Este de subliniat faptul că, în realitate, pentru aprecierea existenței discriminării, relevanță are doar criteriul justificativ generator al sporului de confidențialitate și anume, existența obligației de confidențialitate (sub aspect juridic) și a perioadei de muncă prestată în aceste condiții (sub aspect faptic), iar în nici un caz, nu criteriul categoriei socio-profesionale. Într-adevăr, simplul fapt că o persoană face parte dintr-o categorie socio-profesională (a judecătorilor sau a procurorilor) nu constituie o justificare obiectivă și rezonabilă pentru decăderea acestora dintr-un drept garantat de lege (dreptul la o contraprestație salarială sinalagmatică pentru îndeplinirea obligației de confidențialitate), cu toate efectele și consecințele juridice, salariale ale acestui drept, deoarece nicidecum nu categoria socio-profesională este resortul (obiectivul și elementul) generator și fundamentul stabilirii și acordării sporului salarial pentru confidențialitate în sistemul de salarizare.
Au mai arătat reclamanții că, prin nerecunoașterea sporului de confidențialitate, sunt înfrânte și dispozițiile art. 7, 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, respectiv Protocolul nr. 12 la această Convenție; art. 16 al. 1; art. 20; art. 53 și art. 41 din Constituția României.
Potrivit art. 5 al Convenției nr. 111/1958 privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitării profesiei, nu sunt considerate discriminări măsurile speciale de protecție sau asistență socială recunoscute ca necesare datorită sexului, vârstei, invalidității sau sarcinilor familiale; or, în speță, nu sunt date aceste circumstanțe, diferențierea fiind o discriminare.
Dispozițiile art. 26 din Codul muncii impune acordarea sporului de confidențialitate, în situația în care angajatul are o obligație de confidențialitate negocierea privind doar cuantumul acestui spor.
Reclamanții au mai arătat că, prin recursul în interesul legii, soluționat de Înalta Curte de Casație și Justiție, în compunerea Secțiilor Unite, prin decizia din 15.12.2008, pronunțată în dosarul nr. 27/2008, s-a stabilit că sporul de confidențialitate se datorează personalului din unitățile de justiție.
Cât privește prescripția dreptului la acțiune, se constată că, potrivit art. 166 alin. 4 din Codul muncii, dar și art. 16 și 17 din Decretul nr. 167/2008, termenul de prescripție este întrerupt când intervine o recunoaștere din partea debitorului cu privire la drepturile salariale sau derivând din plata salariului.
Ori, în cauză, au intervenit mai multe acte de întrerupere a cursului prescripției prin ordinele emise de Ministrul Justiției pentru plata drepturilor salariale restante, chiar și pentru personalul care nu deținea titlu executoriu, respectiv Ordinul nr. 903/C/2003, Ordinul nr. 3/C/2005, prin care s-a dispus calcularea și actualizarea drepturilor datorate magistraților și personalului din organele autorității judecătorești.
Totodată, la inițiativa Ministerului Justiției, a fost inclusă și strategia de reformă a sistemului judiciar și Planului de acțiune pentru 2005 - 2007, aprobat prin nr.HG232/2005, măsura privind plata drepturilor salariale restante, dar și eliminarea discriminărilor în domeniul salarizării magistraților și personalului auxiliar de specialitate, act normativ publicat în, producând efecte erga omnes.
În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 16 și 20 din Constituție, art. 5 și 6 din Codul muncii, art. 1 din Protocolul I, art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Protocolul nr. 12 la Convenție, Convenția nr. 111/1958.
Prin întâmpinarea formulată, pârâtul Ministerul Justiției a invocat excepția prescripției extinctive a dreptului la acțiune, invocând dispozițiile art. 1 și 8 din Decretul nr. 167/1958 și prevederile art. 166 din Legea nr. 53/2003, potrivit căruia, cererile în materia conflictelor de muncă pot fi formulate în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat.
Au fost, de asemenea, evocate dispozițiile deciziilor nr. 818/819/820/03.07.2008 ale Curții Constituționale.
A mai arătat pârâtul că nici un act normativ nu prevede acest drept salarial în favoarea reclamanților.
Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a comunicat instanței un punct de vedere cu privire la acțiunea reclamanților.
Legal citați, ceilalți pârâți nu au formulat întâmpinare în cauză.
Prin sentința nr. 845 din 13 aprilie 2009 pronunțată de Tribunalul Suceava - Secția civilă, s-a admis excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de Ministerul Justiției.
S-a respins acțiunea având ca obiect "drepturi bănești" privind pe reclamanții, și, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției și Libertăților, Curtea de APEL SUCEAVA, Tribunalul Suceava, Ministerul Economiei și Finanțelor, Curtea de Apel Bacău și Tribunalul Bacău, pentru opozabilitate Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, ca fiind prescrisă.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut următoarele:
Potrivit art. 1 din Decretul nr. 167/1958, privitor la prescripția extinctivă, dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege. Odată cu stingerea dreptului la acțiune privind un drept principal se stinge și dreptul la acțiune privind drepturile accesorii. Orice clauză care se abate de la reglementarea legală a prescripției este nulă.
Totodată, potrivit art. 3 din actul normativ precizat anterior, termenul de prescripție este de 3 ani.
De asemenea, potrivit art. 166 din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, dreptul la acțiune cu privire la drepturile salariale, precum și cu privire la daunele rezultate din neexecutarea în totalitate sau în parte a obligațiilor privind plata salariilor se prescrie în termen de 3 ani de la data la care drepturile respective erau datorate, termenul de prescripție prevăzut la alin. (1) este întrerupt în cazul în care intervine o recunoaștere din partea debitorului cu privire la drepturile salariale sau derivând din plata salariului. În același sens sunt și dispozițiile art. 283 alin. 1 lit. "c" din Codul muncii.
Pentru ca prescripția să-și producă efectul sancționator extinctiv este necesar ca, pentru titularul dreptului la acțiune, să existe, pe lângă voința de a acționa, și posibilitatea reală de a acționa, adică de a se adresa organului competent pentru protecția dreptului său.
Dacă pe timpul cât durează împrejurarea care îl împiedică pe titularul dreptului la acțiune să acționeze, prescripția nu ar fi oprită, adică suspendată, s-ar ajunge la situația în care titularului dreptului la acțiune să i se aplice efectul extinctiv, fără a i se imputa posibilitatea ori neglijența în a acționa, într-o asemenea situație prescripția ar fi deturnată de la finalitatea sa, nemaiavând caracter real.
Or, în cauza de față nu a existat nici un impediment care să le limiteze reclamanților dreptul de a acționa în justiție pârâții în termenul legal de trei ani de la data nașterii dreptului la acțiune.
În același sens, instanța nu a reținut susținerile reclamanților, potrivit cărora, în perioada 2003 - 2005 au existat mai multe acte de recunoaștere din partea debitorului cu privire la drepturile salariale sau derivând din plata salariului, întrucât prin nici unul din documentele menționate de reclamanți, pârâții nu au recunoscut expres acestora sporul de confidențialitate.
Pe de altă parte, Ordinul nr. 903/C/2003 și Ordinul 3/C/2005 au fost emise doar de pârâtul Ministerul Justiției, iar nr.HG 232/2005 a fost emisă de Guvern, astfel încât, nu se poate reține o recunoaștere a debitului din partea celorlalți pârâți chemați în judecată.
Față de aceste considerente, a fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de Ministerul Justiției și Libertăților pentru perioada anterioară datei de 23.12.2005 și s-a constatat prescris dreptul la acțiune al reclamanților pentru perioada 1.09.2000 - 1.10.2004.
Împotriva sentinței au declarat recurs reclamanții, și, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, motivat de faptul că în cauză nu a intervenit excepția prescripției dreptului material la acțiune.
În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 9, art. 312 și art. 3041Cod procedură civilă.
Intimatul Ministerul Justiției și Libertăților a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
A arătat intimatul că, în mod corect instanța de fond a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru drepturile salariale pretinse de recurenți.
Examinând actele și lucrările dosarului, asupra cererii de recurs, Curtea reține următoarele:
Prin decizia nr. VI din 15.01.2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a stabilit că drepturile salariale prevăzute de dispozițiile art. 11 al. 1 din nr.OUG 177/2002 și de dispozițiile art. 28 al. 4 din nr.OUG 43/2002, modificată prin nr.OUG 24/2004, modificată și aprobată prin Legea nr. 601/2004, se cuvin tuturor magistraților.
Prin decizia nr. 46 din 15.XII.2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a constatat că judecătorii, procurorii, magistrații asistenți, precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de confidențialitate de 15% calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar.
Pentru ca prescripția să-și producă efectul său extinctiv, adică sancționator, este necesar ca, pentru titularul dreptului la acțiune să existe, pe lângă voința de a acționa, și posibilitatea reală de a acționa, adică de a se adresa organului competent pentru protecția dreptului său.
Dacă pe timpul cât durează împrejurarea care îl împiedică pe titularul dreptului la acțiune să acționeze, prescripția nu ar fi oprită, adică suspendată, s-ar ajunge la situația în care titularului dreptului la acțiune să i se aplice efectul extinctiv, fără a i se imputa pasivitatea ori neglijența în a acționa; într-o asemenea situație, prescripția ar fi deturnată de la finalitatea sa, nemaiavând caracter real.
După pronunțarea deciziei în interesul legii, prin care s-a stabilit că judecătorii, procurorii, magistrații asistenți, precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de confidențialitate de 15%, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar, reclamanții au avut posibilitatea reală de a acționa, de a se adresa instanței pentru plata acestor drepturi.
Astfel, termenul de 3 ani, impus de dispozițiile art. 283 al. 1 lit. c, se calculează de la data pronunțării acestor decizii.
Față de aceste considerente, reține Curtea că, în cauză nu a intervenit prescripția dreptului material la acțiune pentru plata sporului de 30% aferent perioadei 1.04.2002 - 30.XI.2002.
Trebuie reținut însă faptul că decizia nr. 46 din 15 decembrie 2008 fost dată de Înalta Curte de Casație și Justiție în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 99 alin. 1 lit. d din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, act normativ care a intrat în vigoare la data de 29 septembrie 2004.
Prin urmare, pentru perioada ulterioară datei de 29.09.2004, acțiunea în plata sporului de confidențialitate a fost soluționată pe o excepție - excepția prescripției dreptului material la acțiune, ce nu este dată în cauză, așa cum mai sus s-a arătat.
Potrivit dispozițiilor art. 312 alin. 3 și 5 Cod procedură civilă, casarea hotărârii se pronunță atunci când instanța a cărei hotărâre este recurată a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului.
Pentru a respecta principiul celor două grade de jurisdicție, în situația evocată, singura soluție rămâne trimiterea cauzei la instanța de fond pentru a pronunța ea însăși, mai întâi, o soluție în chestiunea litigioasă dedusă judecății.
Se va proceda astfel, întrucât, prima instanță a admis excepția prescripției dreptului la acțiune, excepție care nu este dată în cauză, așa cum mai sus s-a arătat.
Față de aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. 3 și 5 Cod procedură civilă, urmează ca instanța să admită recursul, să caseze sentința atacată și să trimită cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.
Pentru aceste motive,
În numele Legii,
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamanții, și, împotriva sentinței nr. 845 din 13 aprilie 2009 pronunțată de Tribunalul Suceava - Secția civilă (dosar nr-).
Casează în totalitate sentința atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 15 decembrie 2009.
Președinte, Judecători, Grefier,
ptr.jud.-, află în,
semnează președintele instanței,
Red.
Tehnored.
Ex.2
Jud.fond:;
12.01.2010
Președinte:Mitrea Muntean DanielaJudecători:Mitrea Muntean Daniela, Bratu Ileana, Frunză
