Drepturi salariale ale personalului din justiție. Decizia 220/2010. Curtea de Apel Pitesti

Jurisprudenţă şi speţe de drept civil (Jurindex)

Operator date 3918

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL PITEȘTI

SECȚIA CIVILĂ, PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE

DOSAR NR- DECIZIA NR. 220/R-CM

Ședința publică din 12 Februarie 2010

Curtea compusă din:

PREȘEDINTE: Jeana Dumitrache judecător

JUDECĂTOR 2: Florina Andrei

JUDECĂTOR 3: Daniel Radu președinte secție

Grefier:

S-a luat în examinare, pentru soluționare, recursul declarat de reclamanta - cu domiciliul ales la Parchetul de pe lângă Judecătoria Mangalia, județul C, împotriva sentinței civile nr.943 din 13 noiembrie 2009 pronunțată de Tribunalul Vâlcea în dosarul nr-.

La apelul nominal, făcut în ședința publică, au răspuns: consilier juridic pentru intimatul-pârât Parchetul de pe lângă Curtea de APEL PITEȘTI, în baza delegației nr.370/III/5/2010 și consilier juridic pentru intimatul-pârât Ministerul Finanțelor Publice, în baza delegației depusă la dosar, lipsă fiind recurenta-reclamantă, intimații-reclamanți G și, intimații-pârâți Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Tribunalul Vâlcea și expertul în domeniul discriminării Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării

Procedura este legal îndeplinită.

Recursul este scutit de plata taxei judiciare de timbru.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează că la dosar s-a depus întâmpinare din partea Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și o cerere din partea recurentei-reclamante, prin care aduce la cunoștința instanței că din eroare nu a semnat recursul și declară că își însușește cererea de recurs și motivele din cuprinsul acesteia și că are cunoștință de termenul de judecată.

Reprezentanții părților prezente depun la dosar delegații de reprezentare și arată că nu mai au cereri de formulat în cauză.

Curtea, având în vedere că, din conținutul cererii depusă la dosar de recurenta-reclamantă rezultă că aceasta își însușește cererea de recurs și motivele din cuprinsul acesteia și că are cunoștință de termenul de judecată, apreciază că procedura este legal îndeplinită, constată recursul în stare de judecată și acordă părților prezente cuvântul asupra acestuia.

Reprezentantul intimatului-pârât Parchetul de pe lângă Curtea de APEL PITEȘTI solicită respingerea recursului declarat de reclamantă ca nefondat și menținerea sentinței de fond ca legală și temeinică.

Reprezentantul intimatului-pârât Ministerul Finanțelor Publice solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței nr.943 pronunțată de Tribunalul Vâlcea ca legală și temeinică.

CURTEA:

Constată că, rin p. acțiunea civilă în conflict de drepturi înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea sub nr- reclamanții G, și în calitate de moștenitoare a reclamantului - au chemat în judecată pe pârâții Ministerul Public -Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Tribunalul Vâlcea, Ministerul Economiei și Finanțelor și Parchetul de pe lângă Curtea de APEL PITEȘTI, solicitând instanței, ca prin hotărârea ce o va pronunța, cu citarea Consiliului Național Pentru Combaterea Discriminării, să dispună obligarea pârâților la plata diferențelor de salarii calculate pe baza valorii de referință sectorială prevăzută de lege pentru funcțiile de demnitate publică și a coeficienților de multiplicare prevăzuți de lege, corectate periodic în raport cu evoluția prețurilor de consum, stabilite de lege, actualizate, astfel;

1. pentru perioada 1 octombrie 2004 - 30 decembrie 2004 la valoarea de referință sectorială de 238 lei;

2. pentru perioada 1 ianuarie 2005 - 30 septembrie 2005 la valoarea de referință sectorială de 264,7 lei;

3. pentru perioada 1 februarie 2006 - 31 august 2006 la valoarea de referință sectorială de 312,3 lei;

4. pentru perioada 1 septembrie 2006 - 31 decembrie 2006 la valoarea de referință sectorială de 331 lei;

5. pentru perioada 1 ianuarie 2007 - 31 martie 2007 la valoarea de referință sectorială de 358 lei;

6. pentru perioada 1 aprilie 2007 - 30 septembrie 2007 la valoarea de referință de 365 lei;

7. pentru perioada 1 octombrie 2007 - 31 decembrie 2007 la valoarea de referință sectorială de 405 lei, conform OG nr. 10/2007 și;

8. pentru perioada 1 ianuarie 2008-31 decembrie 2008 la valoarea de referință sectorială de 450 lei.

S-a solicitat obligarea la plata dobânzilor legale calculate conform art.3 alin.3 din nr.OG9/2000, suma rezultantă urmând a fi actualizată cu indicele de inflație la data efectuării plății efective și obligarea la efectuarea mențiunilor corespunzătoare în cărțile de muncă ale reclamanților.

De asemenea, au solicitat obligarea pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor la alocarea sumelor necesare efectuării plăților.

În raport de dispozițiile art.1 alin.1 din nr.OG134/1999, art.1¹din nr.OG83/2000 și art.2 alin.1 din nr.OUG177/2002 "indemnizațiile pentru magistrați se stabilesc pe baza valorii de referință sectorială, prevăzută de lege pentru funcțiile de demnitate publică alese și numite, din cadrul autorităților legislativă și executivă".

Ulterior, prin nr.OUG27/2006, intrată în vigoare la data de 1 aprilie 2006, s-a prevăzut stabilirea indemnizației "pe baza valorii de referință sectorială și a coeficienților de multiplicare prevăzuți în anexă ", iar anexa 1 stabilit valoarea de referință sectorială ca fiind de 257 lei.

S-a menționat că procedându-se astfel au fost încălcate principiile Constituției României, ale Legii nr.303/2004, ale Codului muncii și ale legii privind combaterea discriminării, întrucât potrivit nr.OG3/2006 valoarea de referință sectorială pentru funcțiile de demnitate publică alese și numite era de 312,3 lei la data de 1 aprilie 2006, spre deosebire de cea de 257 lei stabilită pentru magistrați.

S-a arătat că în mod similar s-a procedat prin nr.OUG27/2006 și OG nr. 8/2007, întrucât s-a stabilit valoarea de referință sectorială la suma de 280,64 lei, deși la data intrării în vigoare a acestei ordonanțe valoarea de referință sectorială era de 365 lei conform nr.OG10/2007.

Totodată, reclamanții au susținut că prevederile OUG nr. 27/2006 și ale OG nr. 8/2007 sunt în contradicție și cu prevederile art. 74 din Legea nr. 303/2004, lege organică în vigoare la data apariției ordonanțelor conform cărora, "drepturile salariale ale magistraților nu pot fi diminuate sau suspendate decât în cazurile prevăzute de prezenta lege".

S-a arătat că drepturile cu privire la salarizare recunoscute de lege nu pot fi diminuate în mod unilateral, întrucât s-ar încălca și teoria dreptului câștigat, care rezultă din principiile prevăzute de Codul muncii. Astfel, drepturile persoanelor încadrate în muncă nu pot face obiectul vreunei tranzacții, renunțări sau limitări, ele fiind apărate de stat împotriva oricăror încălcări, a manifestărilor de subiectivism, abuz sau arbitrariu.

Reclamanții au apreciat că acordarea unor valori de referință sectorială diferite în salarizarea puterilor statului contravine și spiritului OG nr. 137/2000, respectiv, art.1 alin.2 privind excluderea privilegiilor și discriminărilor în exercitarea drepturilor enunțate.

Cu privire la valoarea de referință sectorială prevăzută de lege pentru funcțiile de demnitate publică alese, s-a menționat că a fost corectată prin OG nr. 9/2005, OG nr. 3/2006 și OG nr. 10/2007.

Reclamanții au invocat în susținerea acțiunii prevederile art.5 din Legea nr. 154/1998 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar și a indemnizațiilor pentru persoane care ocupă funcții de demnitate publică, art.13 alin.1 din Legea bugetului de stat pe anul 2001,cu nr.216/2001, art.1 din OUG nr. 134/1999 aprobată prin Legea nr. 714/2001 și prevederile OUG nr. 177/2002 privind salarizarea și alte drepturi ale magistraților aprobată prin Legea nr. 347/2003.

Pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor a formulat întâmpinare în cauză prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a acestuia, precum și excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru perioada 01.10.2004 - 31.12.2006.

În susținerea excepției lipsei calității procesuale pasive, s-a arătat că între Ministerul Economiei și Finanțelor și părțile în litigiu nu există raporturi juridice de muncă.

Cu privire la excepția de prescripție au fost invocate prevederile art.166 din Codul muncii, potrivit căruia:

"Dreptul la acțiune cu privire la drepturile salariale, precum și cu privire la daunele rezultate din neexecutarea în totalitate sau în parte a obligațiilor privind plata salariilor se prescrie în termen de 3 ani de la data la care drepturile respective erau datorate.

Termenul de prescripție prevăzut la alin.1 este întrerupt în cazul în care intervine o recunoaștere din partea debitorului cu privire la drepturile salariale sau derivând din plata salariului".

S-a arătat că reclamanții nu au respectat termenul legal de 3 ani înăuntrul căruia puteau să solicite drepturile bănești.

Pe fondul cauzei s-a arătat că acțiune este neîntemeiată, întrucât reclamanții nu solicită aplicarea unor drepturi stabilite prin lege și neacordate de către angajator, ci solicită pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care să se dispună extinderea dispozițiilor legale ale actelor normative criticate.

S-a mai arătat că reclamanții nu fac dovada că ocupă o funcție de demnitate publică pentru a beneficia de diferențele salariale calculate pe baza adeverinței de diferențe salariale. În acest sens, au fost invocate prevederile Legii nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea din care rezultă, fără tăgadă, că reclamanții nu dețin o funcție de demnitate publică, ci sunt numiți în urma susținerii unui concurs al cărui al cărui regulament este aprobat de Consiliul Superior al Magistraturii.

De asemenea, a formulat întâmpinare și pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, care a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

În motivare a arătat că reclamanții nu își întemeiază acțiunea pe dispozițiile OUG nr.137/2000 susținând că acordarea unor valori de referință sectorială diferite contravin dispozițiilor acestui act normativ. La data de 16 iulie 2008 intrat în vigoare decizia nr.821 a Curții Constituționale prin care s-a admis excepția de neconstituționalitate și s-a constatat că disp.art. 2 alin. 1 și 11 precum și disp.art. 27 din OG nr. 137/2000 sunt neconstituționale. Se apreciază că în mod corect Curtea Constituțională a admis excepția invocată de Ministerul Justiției constatând că disp.art. 2 și 27 din OG nr. 137/2000 sunt neconstituționale din perspectiva art.1 alin.4 din Constituție ce reglementează principiul separației puterilor în stat, a art. 126 alin.6, ce garantează controlul judecătoresc al actelor administrative ale autorităților publice în măsura în care sunt interpretate în sensul că se dă în căderea instanței de judecată atribuția de a reține încălcarea principiului egalității în fața legii prin examinarea și cenzurarea soluțiilor cuprinse în legi și ordonanțe.

Asupra fondului cauzei s-a solicitat respingerea acțiunii ca inadmisibilă.

Au fost invocate prevederile art.2 alin.1 din OUG nr.177/2002, potrivit căruia, indemnizațiile pentru magistrați și salariile de bază pentru celelalte categorii de personal din organele autorității judecătorești se stabilesc pe baza valorii de referință sectorială, prevăzută de lege pentru funcțiile de demnitate publică alese și numite, din cadrul autorităților legislativă și executivă. Această valoare corectată periodic în raport cu evoluția prețurilor de consum, în condițiile stabilite de prevederile legale, se aplică de drept și personalului salarizat potrivit acestei legi.

S-a considerat că în cauză nu sunt aplicabile disp.art.2 alin.2 din OUG nr.137/2000 modificată prin OUG nrt.177/2003 aprobată prin Legea nr.27/2004 potrivit căruia sunt discriminatorii prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane pe baza criteriilor prevăzute la alin.1 față de alte persoane în afara cazului în care aceste prevederi sunt justificate obiectiv de un scop legitim iar metodele de atingere ale acestui scop sunt adecvate și necesare.

Astfel, s-a arătat că principiul egalității în fața legii nu înseamnă o uniformitate așa încât dacă la situații egale trebuie să corespundă un tratament egal, la situații diferite tratamentul nu poate fi decât diferit.

În ce privește capătul de cerere privind obligarea pârâților să opereze mențiunile în carnetele de muncă se solicită respingerea în conformitate cu disp.art. 11 alin.2 din Decretul nr. 92/1976 cu motivarea că singura categorie de drepturi bănești ce se poate transcrise în carnetele de muncă este retribuția tarifară de încadrare precum și alte drepturi ce se includ în aceasta.

De asemenea, au fost invocate prevederile art.3 din OUG nr.27/2006.

Pârâtul a precizat că potrivit art.74 alin.2, teza a II-a, salarizarea judecătorilor și procurorilor se stabilește prin lege specială.

Cu privire la OG nr.8/2007 s-a arătat că a fost adoptată de Guvern în temeiul art.108 alin.3, cu respectarea dispozițiilor constituționale și celor de tehnică legislativă, menționându-se că principiul echilibrului celor trei puteri în stat prevăzut în Constituție nu presupune reglementarea drepturilor salariale în mod egal.

Același pârât a formulat cerere de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor.

În motivarea cererii arată că art.19 din Legea nr.500/2002 prevede că Ministerul Finanțelor Publice coordonează acțiunile care sunt responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar prin pregătirea proiectelor legilor speciale, ale legilor de rectificare precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție.

Astfel, rolul Ministerul Finanțelor Publice este de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor bugetelor ordonatorilor principali de credite precum și de proiectele de rectificare a acestor bugete.

În acest context Ministerul Public în calitate de ordonator principal de credite este în imposibilitate de a dispune de fonduri bugetare pentru plata diferențelor bănești solicitate.

Prin sentința civilă nr.943/13 noiembrie 2009, Tribunalul Vâlcea, Secția civilă, conflicte de muncă și asigurări sociale a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor, a admis excepția prescripției parțiale a dreptului material la acțiune pentru perioada 1.10.2004 - 15.03.2006, a respins acțiunea, ca fiind prescris dreptul material la acțiune, pentru perioada 1.10.2004 - 15.03.2006, a respins acțiunea formulată de reclamanți și s-a respins cererea de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor formulată de pârâtul Ministerul Public -Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut următoarele:

Deliberând asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor, instanța a reținut că aceasta este neîntemeiată, după cum urmează:

Calitatea sa procesuală este justificată prin prisma dispozițiilor art.1 din nr.OUG 22/2002, aprobată prin Legea nr.288/2002, conform cărora executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, în temeiul titlurilor executorii, se realizează din sumele aprobate prin bugetele acestora cu titlu de cheltuieli, la care se încadrează obligația de plată respectivă.

Or, potrivit disp.art.131 din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară activitatea instanțelor și parchetelor este finanțată de la bugetul de stat, iar în conformitate cu disp. art.19 din Legea nr.500/2002 privind finanțele publice, Ministerul Finanțelor Publice coordonează acțiunile cu privire la sistemul bugetar, și anume: pregătirea proiectelor legilor bugetare, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general de execuție.

Nu s-a putut reține, așa cum susține pârâtul, că este deja obligat de lege să aloce fondurile necesare plății drepturilor solicitate de reclamanți, deoarece, la data intrării în vigoare a nr.OUG 75/2008, sumele solicitate de reclamanți nu erau prevăzute într-un titlu executoriu.

Cu privire la excepția de prescripție, instanța a reținut că este întemeiată având în vedere faptul că, potrivit dispozițiilor art. 283 alin.1 lit.c Codul muncii, cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat.

În speță, acțiunea a fost formulată la data de 16 martie 2009, astfel că pentru perioada 1.10.2004-15.03.2006, dreptul material la acțiune s-a prescris. În consecință, instanța va admite excepția de prescripție invocată de pârâți cu privire la această perioadă și va constata prescris dreptul material la acțiune pentru perioada sus-amintită.

Pe fondul cauzei, tribunalul a reținut următoarele:

Art.1¹din Legea nr.50/1996, introdus prin nr.OUG83/2000 a fost abrogat prin nr.OUG177/2002 privind salarizarea și alte drepturi ale magistraților iar indemnizațiile acestora au fost stabilite pe baza valorii de referință sectorială prevăzută de lege pentru funcțiile de demnitate publică alese și numite din cadrul autorităților legislativă și executivă.

Dar, prin Legea nr.347 din 10 iulie 2003, prin care a fost aprobată nr.OUG177/2002, articolul 2 fost modificat, după cum urmează: "indemnizațiile pentru magistrați se stabilesc în baza valorii de referință sectorială, prevăzută în anexa 1 la prezenta ordonanță de urgență".

În același timp, prin art.3 din nr.OUG27/2006 s-a prevăzut că judecătorii, procurorii, personalul asimilat acestora și magistrații asistenți au dreptul pentru activitatea desfășurată la o indemnizație de încadrare brută lunară stabilită în raport cu nivelul instanțelor sau parchetelor, cu funcția deținută și cu vechimea în magistratură prevăzută de art.86 din Legea nr.303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, pe baza valorii de referință sectorială și a coeficienților de multiplicare prevăzuți în anexa ce face parte din această ordonanță.

Deci, de la data apariției Legii nr.347/2003 pentru magistrați salarizarea s-a făcut pe baza valorii de referință sectorială și a coeficienților de multiplicare prevăzuți în anexele legilor speciale de salarizare, fără a se mai avea în vedere valoarea de referință sectorială prevăzută de lege pentru funcțiile de demnitate publică alese și numite din cadrul autorităților legislative și executive.

Față de aceste prevederi legale, s-a constatat că nu mai există temei legal pentru ca indemnizațiile personalului din cadrul autorității judecătorești să fie stabilite pe baza valorii de referință sectorială prevăzută de lege pentru funcțiile de demnitate publică alese și numite din cadrul autorităților legislative și executive, indemnizațiile acestora fiind stabilite expres și exclusiv prin nr.OUG177/2002, nr.OG23/2005 și nr.OUG27/2006.

A proceda altfel, echivalează cu o depășire a atribuțiilor puterii judecătorești de către instanță, din moment ce aceasta are obligația de a aplica normele legale în materie, ci nu de a introduce alte norme sau a le schimba cu alte prevederi nelegiferate.

S-a constatat că prin Decizia nr. 821 din 3 iulie 2008 Curții Constituționale, publicată în nr.537/16.07.2008, s-a admis excepția de neconstituționalitate invocată de Ministerul Justiției și s-a constatat că dispozițiile art.2 alin.1 și 11, precum și art.27 din nr.OG137/2000 sunt neconstituționale.

Curtea Constituțională a reținut că, deși actul normativ criticat în ansamblul său nu instituie privilegii sau discriminării între cetățeni și nu încalcă principiul constituțional al egalității în drepturi al cetățenilor, totuși, unele dispoziții ale acestei ordonanțe și anume prevederile art.1, art.2 alin.3 și art.27 lasă posibilitatea desprinderii unui înțeles neconstituțional, în virtutea căruia în cauzele în care au fost invocate excepții sau în cauze similare, instanțele judecătorești au posibilitatea să anuleze prevederile legale pe care le consideră discriminatorii și să le înlocuiască cu alte norme de aplicare generală, neavute în vedere de legiuitor sau instituite prin acte normative inaplicabile în cazurile deduse judecății.

S-a reținut totodată, că prevederile art.2 alin.3 din aceeași ordonanță caracterizează ca fiind discriminatorii, între altele, prevederile care dezavantajează anumite persoane față de altele, fără să facă vreo distincție cu privire la natura juridică a acestor dispoziții, ceea ce poate fi înțeles în sensul că se referă și la alte acte normative cu putere de lege, cum sunt cele adoptate de Parlament sau ordonanțe Guvernului, iar dispoz.art.27 din acest act normativ instituie dreptul persoanei care se consideră discriminată de a cere instanței judecătorești restabilirea situației anterioare și anularea situației create prin discriminare, ceea ce poate fi interpretat de către instanță în sensul că aceasta are competența să anuleze o dispoziție legală pe care o consideră discriminatorie pentru a restabili situația de echilibru între subiectele de drept și să instituie o normă nediscriminatorie.

Un asemenea înțeles al dispozițiilor ordonanței, prin care se conferă instanțelor de judecată competența de a desființa norme juridice instituite prin lege și de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, este evident neconstituțional, întrucât încalcă principiul separației puterilor în stat consacrat în art.1 alin.4 din Constituția României, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr.429/2003, ca și prevederile art.61 alin.1, potrivit cărora Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării.

Cum potrivit art.31 din Legea nr.47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale republicată, decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie, nu se poate reține că această diferențiere a valorilor de referință sectorială contravine nr.OG137/2000.

Și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului a apreciat în mod constant că a distinge nu înseamnă a discrimina și că diferența de tratament devine discriminare numai dacă intervine în cazuri analoage sau comparabile, în speță nefiind un astfel de caz.

Ar fi existat discriminare numai dacă pentru o parte din magistrați, salariați ai aceleiași instituții, ar fi fost stabilită o valoare de referință, iar pentru o altă parte o altă valoare de referință sectorială.

Or, în prezenta cauză, valoarea de referință sectorială este diferită între procurorii de la parchete și cei care potrivit Legii nr.154/1998 fac parte din categoria celor ce ocupă funcții de demnitate publică, deci nu sunt situații similare, care să justifice o eventuală discriminare.

Față de aceste considerente, tribunalul a respins acțiunea formulată în modul arătat mai sus.

Împotriva sentinței instanței de fond, în termen legal a declarat recurs reclamanta criticând-o pentru nelegalitate, invocând dispozițiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă, după cum urmează:

- în mod greșit s-a pronunțat instanța de fond, deoarece recurenta-reclamantă în calitatea sa de procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Bălcești se consideră discriminată față de judecătorii de la Înalta Curte de Casație și Justiție, precum și cei de la Curtea Constituțională, cărora le-au fost aplicate indexările prevăzute de art.1-4 din nr.OG10/2007;

- nu s-au luat în considerare dispozițiile art.2 alin.1 și 3 din nr.OG137/2000, fiind încălcate și dispozițiile art.126 alin.1 din Constituția României, precum și faptul că remunerarea fiecărei categorii profesionale se realizează în funcție de importanța și natura muncii, și recurenta-reclamantă având un statut special, situație față de care nu există nici un temei legal pentru ca aceasta să fie exclusă de la majorarea salariilor conform art.1 din nr.OG10/2007. S-au încălcat și dispozițiile art.6 alin.2 din Codul muncii.

Intimatul-pârât Ministerul Public -Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului formulat de recurenta-reclamantă cu mențiunea că sentința instanței de fond este legală, având în vedere faptul că prin decizia nr.821/3 iulie 2008, pronunțată de Curtea Constituțională s-a admis excepția de neconstituționalitate și s-a constatat că dispozițiile art.2 alin.1 și art.11, precum și dispozițiile art.27 din nr.OG137/2000, sunt neconstituționale, pe considerentul că instanțele judecătorești nu au posibilitatea să anuleze prevederile legale pe care le consideră discriminatorii și să le înlocuiască cu norme de aplicare generală, neavute în vedere de către legiuitor sau instituite prin acte normative inaplicabile în speța dedusă judecății.

De asemenea se mai invocă de către intimatul-pârât că și jurisprudența CEDO a apreciat în mod constant că a distinge nu înseamnă a discrimina și că diferența de tratament devine discriminare numai dacă intervine în cazuri analoage sau comparabile, în speță nefiind vorba de un asemenea caz.

Examinând actele și lucrările dosarului și sentința recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate de recurenta-reclamantă, Curtea va constata că recursul este nefondat și-l va respinge pentru următoarele considerente:

Așa după cum a reținut și instanța de fond, art.1¹din Legea nr.50/1996, introdus prin nr.OUG83/2000 a fost abrogat prin nr.OUG177/2002 privind salarizarea și alte drepturi ale magistraților, iar indemnizațiile acestora au fost stabilite pe baza valorii de referință sectorială prevăzută de lege pentru funcțiile de demnitate publică alese și numite din cadrul autorităților legislativă și executivă.

Față de aceste prevederi legale, este legală soluția instanței de fond, după intrarea în vigoare a Legii nr.347/2003, care a modificat art.2 din nr.OUG177/2002, nemaiexistând temei legal pentru ca indemnizațiile personalului din cadrul autorității judecătorești să fie stabilite pe baza valorii de referință sectorială prevăzută de lege pentru funcțiile de demnitate publică alese și numite din cadrul autorităților legislative și executive, indemnizațiile acestora fiind stabilite expres și exclusiv prin nr.OUG177/2002, nr.OG23/2005 și nr.OUG27/2006.

A proceda astfel, echivalează cu o depășire a atribuțiilor puterii judecătorești de către instanță, din moment ce aceasta are obligația de a aplica normele legale în materie, ci nu de a introduce alte norme sau a le schimba cu alte prevederi nelegiferate.

A susținut recurenta-reclamantă, iar instanța nu a reținut punctul ei de vedere, că acordarea unor valori de referință sectorială diferite în salarizarea puterilor statului contravine și spiritului nr.OG137/2000.

Din acest punct de vedere, Curtea constată că prin Decizia nr.821/3 iulie 2008 Curții Constituționale, publicată în nr.537/16.07.2008, s-a admis excepția de neconstituționalitate invocată de Ministerul justiției și s-a constatat că dispozițiile art.2 alin.1 și 11, precum și art.27 din nr.OG137/2000 sunt neconstituționale.

S-a reținut, totodată, că prevederile art.2 alin.3 din aceeași ordonanță caracterizează ca fiind discriminatorii, între altele, prevederile care dezavantajează anumite persoane față de altele, fără să facă vreo distincție cu privire la natura juridică a acestor dispoziții, ceea ce poate fi înțeles în sensul că se referă și la alte acte normative cu putere de lege, cum sunt cele adoptate de Parlament sau ordonanțe Guvernului, iar dispozițiile art.27 din acest act normativ instituie dreptul persoanei care se consideră discriminată de a cere instanței judecătorești restabilirea situației anterioare și anularea situației create prin discriminare, ceea ce poate fi interpretat de către instanță în sensul că aceasta are competența să anuleze o dispoziție legală pe care o consideră discriminatorie pentru a restabili situația de echilibru între subiectele de drept și să instituie o normă nediscriminatorie.

Practic, recurenta-reclamantă solicită o valoare de referință sectorială egală cu cea a Procurorului General, a Prim procurorului General și Înaltei Curți de Casație și Justiție, a vicepreședintelui, a președintelui de secție și a judecătorilor din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție, ceea ce nu este posibil întrucât potrivit Legii nr.154/1998, anexa 2 numai cei sus menționați fac parte din persoanele care ocupă funcții de demnitate publică.

Ar fi existat discriminare numai dacă pentru o parte din procurori și judecători, salariați ai aceleiași instituții, ar fi fost stabilită o valoare de referință, iar pentru o altă parte o altă valoare de referință sectorială.

Or, în prezenta cauză, valoarea de referință sectorială este diferită între judecătorii și procurorii instanțelor și cei care potrivit Legii nr.154/1998 fac parte din categoria celor ce ocupă funcții de demnitate publică, deci nu sunt situații similare, care să justifice o eventuală discriminare.

Față de cele arătate mai sus, Curtea în baza dispozițiilor art.312 Cod procedură civilă și art.291 din Codul muncii, va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurenta-reclamantă - cu domiciliul ales la Parchetul de pe lângă Judecătoria Mangalia, județul C, împotriva sentinței civile nr.943/13 noiembrie 2009 pronunțată de Tribunalul Vâlcea în dosarul nr-, intimați fiind reclamanții G, cu domiciliul ales la sediul Parchetului de pe lângă Judecătoria Bălcești, - moștenitor, cu domiciliul în comuna, sat Marcea nr.16, județul V, pârâții MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE, cu sediul în B,-, sector 5, PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL PITEȘTI, cu sediul în Pitești,--7, PARCHETUL DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL VÂLCEA, cu sediul în Rm.V,-, județul V, pârâtul-chemat în garanție MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul în B,-, sector 5, și expert în domeniul discriminării CONSILIUL NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII cu sediul în, nr.1-3, sector 1.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 12 februarie 2010, la Curtea de APEL PITEȘTI, Secția civilă, conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de familie.

Președinte, Judecător, Judecător,

- - - - - -

Grefier,

Red./15.02.2010

GM/9 ex.

Jud.fond:

Președinte:Jeana Dumitrache
Judecători:Jeana Dumitrache, Florina Andrei, Daniel Radu

#Judecator Jeana Dumitrache

Drepturi salariale ale personalului din justiție. Decizia 220/2010. Curtea de Apel Pitesti

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre Drepturi salariale ale personalului din justiție. Decizia 220/2010. Curtea de Apel Pitesti