Drepturi salariale ale personalului din justiție. Decizia 793/2009. Curtea de Apel Bacau
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BACĂU
SECȚIA CIVILA, CAUZE MINORI, FAMILIE, CONFLICTE DE MUNCA, ASIGURARI SOCIALE
DECIZIE Nr. 793
Ședința publică de la 20 Iulie 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Viziteu Camelia JUDECĂTOR 2: Grosu Valerica Niculina
- - - - - JUDECĂTOR 3: Pîrjol
- - - - - JUDECĂTOR
GREFIER -
&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&
Astăzi la ordine s-a luat în examinare recursul civil formulat de recurenții-pârâți DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE N ÎN NUMELE ȘI PENTRU MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE și MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÎNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE împotriva sentinței civile nr.301/09.05.2008 pronunțată de Tribunalul Neamț în dosarul nr-.
La apelul nominal făcut în ședința publică au lipsit părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a expus referatul asupra cauzei de către grefier, după care:
Nemaifiind alte cereri și/sau excepții de formulat, și văzând că recurenții prin cererile de recurs au solicitat judecata în lipsă, instanța constată cauza în stare de judecată și trece la deliberare.
S-au declarat dezbaterile închise, trecându-se la deliberare.
CURTEA
DELIBERÂND
Asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.301 din 09.05.2008, pronunțată de Tribunalul Neamț în dosarul nr-, a fost respinsă ca nefondată excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor și excepțiile inadmisibilității și a necompetenței materiale a instanței invocate de pârâtul MINISTERUL PUBLIC -Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție.
A fost respinsă ca neîntemeiată cererea de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor formulată de MINISTERUL PUBLIC -Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție.
A fost admisă acțiunea formulată de reclamantul în contradictoriu cu pârâții MINISTERUL PUBLIC -Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, Ministerul Economiei și Finanțelor, Parchetul de pe lângă Tribunalul Neamț, Parchetul de pe lângă Curtea de APEL BACĂU și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și în consecință:
Au fost obligați pârâții MINISTERUL PUBLIC -Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Tribunalul Neamț și Parchetul de pe lângă Curtea de APEL BACĂU să recunoască și să plătească reclamantului despăgubiri în cuantum de 15% din salariul de bază lunar reprezentând echivalentul sporului de confidențialitate începând cu 01.04.2004 la zi și pentru viitor, sume ce vor fi actualizate cu indicele de inflație existent la data executării efective.
A fost obligat pârâtul Parchetul de pe lângă Tribunalul Neamț să efectueze mențiunile corespunzătoare prezentei hotărâri în carnetul de muncă al reclamantului.
A fost obligat pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor să asigure sumele necesare acordării despăgubirilor astfel stabilite.
Pentru a pronunța această sentință, Tribunalul a avut în vedere următoarele:
Reclamantul are calitatea de procuror la Tribunalul Neamț, iar în exercitarea atribuțiilor profesionale este obligat, potrivit art. 4 alin. 1 din Legea nr. 303/2004, "ca, prin întreaga lor activitatesă respecte Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor", iar potrivit art. 15 din acest Cod"au obligația de a nu dezvălui sau folosi pentru alte scopuri decât cele legate direct de exercitarea profesiei informațiile pe care le-au obținut în această calitate".Potrivit aceleiași dispoziții,"În cazul în care, potrivit legii, lucrările au un caracter confidențial, judecătorii și procurorii sunt obligați să păstreze materialele respective în incinta instanței sau a parchetului și să nu permită consultarea lor decât în cadrul prevăzut de lege și de regulament".Tot astfel, potrivit art. l0 din Legea nr. 303/2004 reclamantului îi este interzis să își exprime în mod public opinia cu privire la procesele aflate în curs de desfășurare, nerespectarea secretului deliberării sau a confidențialității lucrărilor constituind abatere disciplinară potrivit art. 99 lit. d din aceeași lege.
Instanța a reținut că principiul confidențialității profesionale a magistraților este reglementat, cu același conținut, și pe plan internațional, fiind unul din principiile fundamentale adoptate de Congresul al VII-lea al Națiunilor Unite privind prevenirea criminalității și tratamentul infractorilor, desfășurat la Milano în anul 1985, aprobate ulterior prin Rezoluțiile nr. 40/32/29.11.1985 și nr. 40/146/13.12.1985, prin care s-a stabilit că judecătorii au obligația de a păstra secretul profesional în ceea ce privește deliberările și informațiile confidențiale dobândite în timpul exercitării altor atribuții profesionale decât ședințele de judecată publice, și că nu pot fi obligați să depună mărturie în astfel de cauze.
Dispozițiile menționate sunt în concordantă cu prevederile art. 12 pct. (b), (d) și (f) din Legea nr. 544/ 2001 privind liberul acces la informațiile de interes public, care exceptează de la dreptul general de acces al cetățenilor, prevăzut de art. l, între altele:. " informațiile privind deliberările autorităților","informațiile cu privire la datele personale, potrivit legii",precum și"informațiile privind procedurile judiciare, dacă publicitatea acestora aduce atingere asigurării unui proces achitabil, interesului legitim al oricăreia din părțile implicate în proces".
Instanța a reținut că obligația de confidențialitate profesională este stabilită în sarcina mai multor categorii de salariați, cum este cazul personalului contractual din aparatul de lucru al Guvernului și al personalului contractual din instituțiile și autoritățile publice (art. 13 din nr.OUG 123/2003), al personalului CNSAS (art. 13 din OG nr. 9/2001) al Oficiului R pentru Adopții (potrivit art. 10 din Legea nr. 274/2004), al celui din Administrația Prezidențială, Oficiul Național al Informațiilor Secrete de Stat, Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, Ministerul Afacerilor Externe, Departamentul de Comerț, Consiliul Legislativ, Instituția Avocatului Poporului și Curții Constituționale (art. 14 alin. 1 din Legea nr. 228/2003), al personalului din administrația publică ( art. 10 din Legea nr. 274/2004), din aparatul Consiliului pentru Combaterea Discriminării (art. 30 alin. 3 din nr.OG 137/2000), al militarilor și funcționarilor publici cu statut special din instituțiile publice de apărare națională, ordine publică și siguranță națională (art. 3 din nr.OG 19/2006, aprobată prin Legea nr. 444/2006), al muzeografilor (art. 25 alin. 4 din Legea nr. 311/2003). n favoarea acestora s-a prevăzut, prin acte normative speciale sau în baza altor proceduri, un drept salarial reprezentând sporul de confidențialitate însă, în ceea ce îi privește pe reclamanți, pentru aceeași obligație nu a fost instituită nici o compensație financiară.
Prin urmare, deși reclamantul are aceeași obligație de confidențialitate ca și categoriile socio - profesionale menționate mai sus, nereglementarea prin lege a dreptului corelativ de a beneficia de compensații bănești contravine prevederilor art. 73 din Legea nr. 303/2004 în conformitate cu care tabilirea drepturilor magistraților se face ținându-se seama de locul și rolul justiției în statul de drept, de răspunderea, complexitatea, interdicțiile și incompatibilitățile specifice funcției, încălcându-se totodată principiul tratamentului egal și al nediscriminării consacrat de art. 16 alin. l din Constituția României. Ori, în condițiile în care obligația de confidențialitate le limitează libertatea de exprimare, acordarea unei compensații bănești în aceleași condiții ca și categoriile socio - profesionale de mai sus trebuie apreciată ca legitimă, rezonabilă și echitabilă, excluderea lor fiind bazată pe criteriul categoriei sociale, având ca efect înlăturarea recunoașterii, folosinței și exercitării în condiții de egalitate a unui drept recunoscut de lege. S-au încălcat astfel prevederile art. 1 alin. 2 lit. e pct. (i) din nr.OG 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, referitoare la principiul egalității, având drept consecință un tratament diferențiat și discriminatoriu între persoane aflate în situații analoge, fără nici o justificare obiectivă și rezonabilă, scopul urmărit prin reglementările incriminate fiind nelegitim iar metoda lui de atingere neadecvată.
Instanța a mai reținut că, dacă pentru categoriile profesionale la care se referă strict nr.OG 19/2006 plata sporului arătat mai sus este condiționată de obținerea unui certificat/aviz de securitate conform nr.HG 585/2002, această cerință nu poate fi extinsă prin analogie și în cazul reclamanților întrucât solicitarea de eliberare a certificatului/avizului de securitate implică asumarea unui angajament de colaborare cu în vederea furnizării de informații, ce contravine prevederilor art. 7 alin. 1 din Legea nr. 303/2004 conform căruia magistrații nu pot fi lucrători operativi, inclusiv acoperiți, informatori sau colaboratori ai serviciilor de informații.
Instanța a reținut că sistemul de salarizare, ca instituție de dreptul muncii, este guvernat, printre altele, de principiul egalității de tratament și de cel al diferențierii salariilor numai în raport cu nivelul studiilor, cu treptele sau gradele profesionale, cu calitatea și cantitatea muncii, respectiv condițiile de muncă. Principiul egalității de tratament implică recunoașterea acelorași drepturi salariale tuturor persoanelor aflate într-o situație comparabilă.
Doctrina și practica judiciară au statuat în mod unanim și constant că există discriminare ori de câte ori un drept salarial nu a fost acordat tuturor categoriilor profesionale - indiferent de funcție - care întruneau elementul generator al respectivului drept.
Din acest motiv instanța a apreciat că reclamantul este discriminat în sensul art. 1 alin. 2 lit. e pct. (i) din nr.OUG 137/2000 completată și modificată, întrucât nu i s-a acordat dreptul salarial reprezentând sporul de confidențialitate deși întrunea condițiile pentru acordarea lui, dar care a fost recunoscut tuturor celorlalte categoriilor profesionale obligate la confidențialitatea lucrărilor. În considerentele Deciziei nr. 20/02.02.2000 a Curții Constituționale s-a reținut jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în cazul Marks contra Belgiei (1979) că"în aplicarea prevederilor art. 14 privind interzicerea discriminării din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, reprezintă o încălcare a acestor prevederi, orice diferență de tratament săvârșită de stat între indivizi aflați în situații analoge, fără o justificare obiectivă și rezonabilă".
Având în vedere cele reținute mai sus, apărările pârâtului MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, formulate pe excepție, în sensul că reglementarea prin lege a unor drepturi în favoarea unor anumite categorii de persoane ar excede cadrului legal stabilit prin nr.OG 137/2000, au fost înlăturate întrucât Curtea Constituțională a dispus, prin Deciziile nr. 1/08.02.1994 și nr. 135/05.11.1996, că"un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice rațional, în respectarea principiului egalității cetățenilor în fața legii și a autorităților publice,"și că"principiul egalității în fața legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite."
Faptul că în cauză nu a fost sesizată instanța de contencios constituțional cu o excepție de neconstituționalitate este irelevant întrucât, potrivit art. 2 alin. 3 din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituțională nu poate modifica sau completa prevederile legale supuse controlului de neconstituționalitate. Aceasta nu este legislator pozitiv și nici nu are dreptul de a impune legiuitorului introducerea în textul legii în vigoare a unei alte dispoziții decât cea existentă în cuprinsul său, aspect reținut deja în jurisprudența Curții (deciziile nr. 1/2004 și nr. 171/2006).
În cauză, discriminarea s-a raportat nu numai la dispozițiile art. 16 din Constituție, ci și la Declarația Universală a Drepturilor Omului și la prevederile art. 14 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale. Nu a putut fi reținută susținerea pârâtului Ministerul Justiției referitoare la faptul că nu ar exista un text de lege care să recunoască reclamantului dreptul pretins prin acțiune, întrucât acest drept - de a nu fi discriminat - este deja consacrat atât de legislația internă cât și de cea europeană. Ori, discriminarea poate rezulta nu numai din aplicarea defectuoasă a legislației existente, ci și din adoptarea unor acte normative injuste pentru anumite categorii de persoane. A considera că numai primei categorii de cauze îi sunt aplicabile prevederile nr.OG 137/2000 republicată ar însemna o restrângere nepermisă a domeniului de aplicare a normelor legale privind discriminarea și, implicit, a dreptului constituțional de liber acces la justiție.
Pronunțându-se asupraîmpotriva Românieia statuat că, pe baza art. 14 din Convenție, o distincție este discriminatorie dacă"nu are o justificare obiectivă și rezonabilă",ori dacă nu"există un raport de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat."Pârâtul Ministerul Justiției nu a prezentat nici o dovadă pentru diferența de tratament, argumentele sale vizând, pe excepție, inadmisibilitatea acțiunii motivată pe considerentul absenței unei reglementări legale, iar pe fond inexistența criteriilor pe baza cărora să poată fi demonstrată discriminarea reclamantului în raport de alte categorii socio - profesionale.
Instanța a considerat că reglementarea prin lege sau printr-un alt act normativ a unor drepturi în favoarea unor persoane nu excede cadrului legal stabilit prin nr.OG 137/2000 republicată, cum greșit s-a susținut, deoarece dreptul de legiferare, înțeles într-un sens larg, nu este unul absolut. Dacă s-ar accepta acest punct de vedere s-ar ajunge la negarea drepturilor altor titulari cărora autoritatea statală le datorează în egală măsură ocrotire, situație de neconceput într-un stat de drept, pe care însă pârâtul Ministerul Justiției, tributar al unei viziunipro cauza,determinată de interesul său exclusiv, înțelege să o ignore.
Constatarea discriminării cauzată de prevederile art. 11 alin. 1 și 2 raportat la prevederile art. 3 și 4 din nr.OUG 27/2006 aprobată, completată și modificată prin Legea nr. 45/2007 și anularea situației astfel creată în ceea ce îi privește pe reclamant, nu poate fi realizată decât prin obligarea pârâților să îi plătească sporul de confidențialitate în procent de 15% din salariul de bază lunar, începând cu data de 01.12.2004, la zi și pentru viitor.
În ceea ce privește apărarea pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor, invocată pe cale de excepție, privind lipsa calității sale procesuale pasive, aceasta a fost înlăturată întrucât, pe de o parte, conform art. 1 din nr.OUG 22/2002 executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice se realizează din sumele aprobate prin bugetele acestora cu titlu de cheltuieli, iar pe de altă parte prevederile modificatoare ale Legii nr. 110/2007 instituie doar o serie de termene și condiții privind executarea, fără a-l exonera de îndatoririle ce îi revin în asigurarea sumelor necesare efectuării plăților.
Excepția necompetenței materiale invocate de către MINISTERUL PUBLICa fost respinsă, deoarece în speța de față ne aflăm în cadrul derulării unui raport de muncă atipic, în care reclamanții consideră că drepturile lor salariale nu sunt corect acordate deoarece se simt discriminați față de colegii lor. Fiind în față unui litigiu de muncă deoarece așa cum am mai spus ne aflăm în derularea unui raport de muncă, legea 168/1999 precum și Codul Muncii este foarte clară în privința competenței de soluționare a acestor tipuri de litigii, în speță competent fiind tribunalul.
Cererea de chemare în garanție a fost respinsă deoarece reclamanții nu au nici un raport de muncă cu intimatul chemat în garanție, motiv pentru care cererea este neîntemeiată. Mai mult decât atât Ministerul Economiei și Finanțelor a fost chemat în această cauză ca intimat. Odată fiind intimat și obligat prin prezenta hotărâre la executarea obligațiilor ce îl privesc, chemarea sa în garanție, iarăși apare ca neîntemeiată.
Plata despăgubirilor se va face în funcție de indicele de inflație, conform art. 1084. civ. și nu potrivit art. 1088. civ. care reglementează dobânda legală. Acest aspect trebuie interpretat nu ca o sancțiune, ci ca o echilibrare a valorii pe care reclamantul este îndreptățit să o pretindă pentru repararea pierderii suferite. puterii de cumpărare a sumelor datorate cu titlu de despăgubiri nu se poate înlătura decât prin actualizarea lor cu indicele de inflație, care spre deosebire de dobânda legală - ce se datorează de la data introducerea cererii de chemare în judecată - este aplicabilă pentru întreaga perioadă în care sumele datorate nu au fost achitate.
În consecință, a fost bligat pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor să aloce și să includă în bugetul pârâtului MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, sumele necesare efectuării plăților drepturilor salariale acordate reclamanților prin prezenta hotărâre.
De asemenea, a fost obligat pârâtul Parchetul de pe lângă Tribunalul Neamț să efectueze mențiunile privind acordarea acestui spor în carnetul de muncă al reclamantului.
Împotriva sentinței civile mai sus menționate au declarat în termen legal recurs pârâții Ministerul Economiei și Finanțelor și MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă.
Pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor a criticat hotărârea pentru lipsa sa procesuală pasivă - arătând că nu poate sta în judecată în calitate de pârât și în cauză s-a formulat cerere de strămutare - iar instanța nu trebuia să judece cauza.
Pârâtul MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă a criticat sentința pentru următoarele motive:
- hotărârea pronunțată este nelegală întrucât a fost pronunțată cu încălcarea competenței altei instanțe respectiv Judecătoria N;
- s-a dispus nelegal plata și pe viitor a sporului de 15 % adăugându-se la legea specială de salarizare a magistraților, acest spor fiind acordat de instanță cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești;
- greșit s-a dispus plata drepturilor bănești, actualizate cu rata inflației întrucât MINISTERUL PUBLIC nu poate înscrie în bugetul propriu nici o plată fără bază legală pentru respectiva cheltuială;
- în mod nelegal s-a respins cererea de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor, în situația în care s-a admis acțiunea reclamantului.
Analizând sentința civilă recurată, sub aspectul motivelor de recurs, dar și din oficiu în temeiul art.306 Cod procedură civilă, Curtea reține următoarele:
În ceea ce privește motivul de recurs al Ministerului Economiei și Finanțelor referitor la promovarea unei cereri de strămutare în cauză, această critică este nefondată, având în vedere, dispozițiile art.40 al.5 Cod procedură civilă, în cazul în care se admite cererea de strămutare instanța va fi înștiințată de îndată despre admiterea cererii, iar în cazul în care a săvârșit acte de procedură sau a procedat între timp la judecarea pricinii, actele de procedură îndeplinite ulterior strămutării și hotărârea pronunțată sunt desființate de drept prin efectul admiterii cererii de strămutare.
Așa fiind, promovarea unei cereri de strămutare nu conduce la interdicția instanței de a se pronunța în cauză, întrucât în cauză intervin efectele dispozițiilor art.40 Cod procedură civilă.
Excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor s-a apreciat că nu este fondată urmând a fi respinsă, întrucât conform art.19 din Legea nr.500/2002 atribuțiile acestui minister constau în pregătirea proiectelor de lege bugetare anuale, ale legilor de rectificare și ale legilor privind aprobarea contului general de execuție, luarea măsurilor necesare pentru aplicarea politicii fiscale bugetare. Aceasta înseamnă că în acțiunea prin care se solicită obligarea pârâtei să asigure sumele necesare acordării despăgubirilor în cauză Ministerul Economiei și Finanțelor are calitate procesuală pasivă.
De asemenea, conform art.1 din nr.OUG22/2002 aprobată prin Legea nr.188/2002 executarea obligațiilor de plată a instituțiilor publice în baza titlurilor executorii se realizează din sumele aprobate prin bugetele acestora cu titlu de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă.
Prin urmare, pentru plata drepturilor salariale este necesară includerea sumelor datorate cu acest titlu în bugetul Ministerului Justiției, pârâta având obligația să dispună toate măsurile necesare, în condițiile legii, pentru asigurarea în bugetul propriu al Ministerului și al instituțiilor din subordine a creditelor necesare pentru efectuarea plăților sumelor stabilite prin titluri executorii ( art.2 din Legea nr.500/2002).
În ceea ce privește criticile formulate de pârâtul MINISTERUL PUBLIC - acestea sunt nefondate, având în vedere următoarele:
Cauza de față nu este o acțiune în pretenții ce se soluționează potrivit dreptului comun în primă instanță de judecătorie, nu este supusă taxei judiciare de timbru și timbrului judiciar, așa cum judicios a calificat-o Tribunalul este o cerere privind drepturile salariale - conflicte de muncă care este dată în competența acestei instanțe potrivit textului legal al art.2 lit.c Cod procedură civilă, Legea nr.168/1999 și Codul Muncii.
Cererea de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor, a fost corect respinsă de prima instanță deoarece reclamantul - procuror la Parchetul de pe lângă Tribunalul Neamț, nu are un raport de muncă cu intimatul chemat în garanție, motiv pentru care cererea este neîntemeiată.
Referitor la recursul formulat de pârâtul Ministerul Justiției, se va aprecia că nu este fondat, urmând a fi respins pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Prin decizia civilă nr.46 din 15 decembrie 2008 pronunțată în dosarul nr.27/2008 ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă și în interpretarea și aplicarea unitară a art.99 al.1 lit. d din Lg.303/2004, privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată cu modificările și completările ulterioare, raportat la art.16 al.1 și 2 din Codul deontologic al magistraților și a art. 78 al.1 din Lg.nr.567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, modificată și completată, raportat la art.9 din Codul deontologic al acestora, constatat că judecătorii, procurorii, magistrații asistenți, precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de confidențialitate de 15 % calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar.
În raport de decizia instanței supreme, se va aprecia că motivele invocate de recurentul Ministerul Justiției, nu va putea fi analizat în contra celor reținute în cuprinsul deciziei menționate, analizând atât existența discriminării, cât și îndreptățirea judecătorilor, procurorilor, magistraților asistenți și personalului auxiliar de specialitate de a beneficia de sporul de confidențialitate, de 15 % din indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar.
Având în vedere situația reținută, Curtea de Apel în baza art.3041Cod procedură civilă va respinge ambele recursuri ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUNELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondate recursurile civile promovate de recurenții-pârâți DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE N ÎN NUMELE ȘI PENTRU MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE și MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÎNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE împotriva sentinței civile nr.301/09.05.2008 pronunțată de Tribunalul Neamț în dosarul nr-.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică azi, 20 iulie 2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTORI, GREFIER,
red.sent. - /
red.dec.recurs - / 28.07
tehnored. - BC/ 2 ex/ 28.07.2009
Președinte:Viziteu CameliaJudecători:Viziteu Camelia, Grosu Valerica Niculina, Pîrjol
