Drepturi salariale (banesti). Decizia 161/2009. Curtea de Apel Ploiesti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PLOIEȘTI SECȚIA CONFLICTE DE MUNCĂ
DOSAR NR- ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA nr.161
Ședința publică din data de 27 ianuarie 2009
PREȘEDINTE: Dan Andrei Enescu
JUDECĂTORI: Dan Andrei Enescu, Vera Andrea Popescu
- -
Grefier - -
Pe rol fiind pronunțarea asupra recursului declarat de reclamanții, G, cu domiciliul ales în P,-, județul P, împotriva sentinței civile nr.2442 din 29 septembrie 2008 pronunțată de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu intimata-pârâtă SC SA, cu sediul în B, Calea, nr.239, sector 1.
Dezbaterile și susținerile părților au avut loc în ședința publică din data de 15 ianuarie 2009, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta, când, având nevoie de timp mai îndelungat pentru studierea actelor și lucrărilor dosarului, Curtea a amânat pronunțarea la data de 20 ianuarie 2009, iar apoi, pentru aceleași motive, la 27 ianuarie 2009, când a pronunțat următoarea decizie.
Curtea
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub nr-, reclamanții, G, -, au chemat în judecată pe pârâta SA, solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligată pârâta la plata unei sume reprezentând indemnizația minimă de concediere, plus despăgubiri reprezentând beneficiul nerealizat în raport de rata inflației, ca urmare a faptului că sumele nu le-au fost achitate la termenul cuvenit, indicându-se și ce sume se solicită pentru fiecare reclamant cu titlu de indemnizație minimă de concediere și cu titlu de despăgubiri, și-anume, sumele de 5.221 lei, respectiv 554 lei.
În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că au fost salariați ai societății-pârâte, iar conform prevederilor art. 50 (1) din contractul colectiv de muncă pe anii 2005 și 2006 salariații care sunt disponibilizați din motive care nu țin de persoana salariatului trebuie să primească la disponibilizare, drept compensație, o indemnizație minimă de concediere în funcție de vechimea în muncă în SA.
S-a mai susținut că prevederile domeniului vizat în articolul 50 din CCM se completează cu prevederile Planului Social, mai precis Proiectul de Concediere Colectivă, care arată că aceste compensații, ce urmează a fi acordate salariaților, potrivit prevederilor art.4 din planul social, vor consta în 8 până la 15 salarii medii la nivel de pentru fiecare din salariații concediați, în funcție de vechimea acestora în.
De asemenea, s-a arătat că din interpretarea logică și juridică a textului art. 50 din CCM pe anii 2005 și 2006, în paralel cu dispozițiile aceluiași articol din CCM pe anii 2007 și 2008 rezultă dreptul salariaților disponibilizați în anii 2005 și 2006 de a primi, la data disponibilizării, următoarele drepturi: în compensație o plată a unei indemnizații minime de concediere care, în funcție de vechimea în câmpul muncii în variază de la 1,5 la 4 salarii medii nete și în completare, plățile compensatorii reglementate de planul social la care se adăugă, după caz, plata în numerar a preavizului de 60 de zile calendaristice, respectiv salariul pe două luni pentru zile lucrătoare, dacă preavizul de 60 de zile nu a fost acordat în natură și în funcție de situație, indiferent de numărul de zile lucrate în anul în care se face disponibilizarea, c/val integrală a concediului de odihnă pe anul respectiv.
Reclamanții au susținut că au primit drepturile bănești de natură salarială datorate cu ocazia disponibilizării, mai puțin compensația-plata indemnizației minime de concediere, pe care pârâta refuză să o plătească.
Pârâta a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată susținând că Planul Social încheiat între și SC SA este o anexă la CCM, așa cum s-a arătat la punctul 1 din cuprinsul Planului, iar din analiza comparativă a dispozițiilor art. 50 alin.1 din CCM cu cele ale pct. 4 din Planul Social reiese ca a negociat prin Planul Social condiții mai avantajoase de concediere.
S-a mai arătat că reclamanții au primit pachetul financiar conform pct. 4 din Planul Social, iar prin cererea formulată, aceștia solicită să le fie plătită, cumulativ, și indemnizația de concediere prevăzută de art. 50 din CCM urmărindu-se
doar o îmbogățire fără justă cauză a reclamanților, Planul Social fiind adoptat în vederea creării unor măsuri mai avantajoase pentru salariați și nu în vederea aplicării în mod cumulativ a celor două categorii de măsuri.
Pe baza probatoriilor cu înscrisuri administrate în cauză, prin sentința civilă nr.2442 din 29.09.2008, Tribunalul Prahovaa respins ca neîntemeiată acțiunea.
Pentru hotărî astfel, prima instanță a reținut, în esență, că indemnizația minimă de concediere prevăzută de art.50 din CCM pe anul 2005 și indemnizația prevăzută de art. 4 din Planul Social, nu pot fi acordate cumulativ deoarece, potrivit pct. 1 din Planul Social, acesta constituie o anexă la contractul colectiv de muncă, din analiza comparativă a dispozițiilor art. 50 alin. 1 din CCM cu cele ale pct. 4 din Planul Social rezultând că a negociat prin Planul Social condiții mult mai avantajoase de concediere.
Această concluzie, a reținut instanța, reiese și din cuprinsul art. 6 din deciziile de încetare a raporturilor de muncă ale reclamanților potrivit cărora valoarea netă a indemnizației de concediere ce va fi acordată salariaților este stabilită cu respectarea art. 50 din contractul colectiv de muncă, completate cu prevederile Planului Social, ținând cont de vechimea în a salariatului.
Totodată, s-a arătat că nicăieri în documentele depuse în cauză nu se face vorbire de plata cumulativă atât a drepturilor prevăzute de art. 50 din CCM, cât și a pachetului financiar prevăzut de pct. 4 din Planul social, considerente pentru care, în baza disp. art. 284 si urm. din Codul Muncii, tribunalul a respins acțiunea formulată ca neîntemeiată.
Împotriva sentinței primei instanțe reclamanții au declarat în termen legal recurs, criticând-o ca nelegală și netemeinică invocând disp.art. 304 punctele 8 și 9 Cod pr.civilă.
Susțin recurenții că netemeinicia și nelegalitatea sentinței rezultă din însăși practica judiciară a Tribunalului Prahova, care în cauze cu obiect identic, în același complet sau în complete diferite, au pronunțat atât hotărâri de admitere, cât și de respingere a cererii încălcându-se principiul aplicării unitare a legii.
Se mai învederează că intimata nu a contestat calitatea recurenților de foști salariați, vechimea în muncă și nici cuantumul pretențiilor acestora, ci doar a susținut că cererea este nefondată dând o proprie interpretare disp.art. 50 din CCM în sensul dorit de intimată afirmând, printre altele, că Planul Social întocmit de angajator în scop de protecție socială face parte din CCM, ca anexă a acestuia, înlocuind prevederile art. 50 din CCM.
Se arată, în continuare, că prima instanță a achiesat în totalitate la susținerile intimatei, apărare concretizată în întâmpinare și acte depuse după strigarea la rând a cauzei și care nu au fost comunicate recurenților pentru a se apăra, judecarea fondului făcându-se cu încălcarea principiului contradictorialității.
Totodată, se susține că până la momentul judecării fondului, intimata, prin neprezentare, renunțase la orice apărare recunoscând temeinicia cererii recurenților, pentru ca apoi, până la strigarea ultimei cauze de pe listă, să depună și să i se primească, după judecarea cauzei, întâmpinare și acte, ce nu au fost comunicate recurenților.
Arată recurenții că prima instanță a înlăturat susținerile acestora, dar nu și motivat, iar a susține că Planul Social întocmit de angajator cu prilejul concedierii colective modifică și chiar înlocuiește părți din CCM constituie o absurditate în raport de prevederile art. 1 și 25 din legea nr. 130/1996, la care s-a făcut trimitere.
De asemenea, se învederează că dispozițiile art. 68-79 din Codul Muncii instituie o anumită procedură de urmat pentru angajator în cazul concedierilor colective, nerespectarea acesteia fiind sancționată de lege, intimata achitându-se de obligațiile legale, printre care și aceea de întocmi un plan social, care nu poate fi privit decât ca un act administrativ unilateral emanând de la angajator, neputându-se primi teoria potrivit căreia Planul Social ar fi o anexă la CCM înlocuind disp.art. 50 din acesta.
În legătură cu contractul colectiv de muncă, definit de legea nr. 130/1996 ca lege a părților, acesta nu poate conține prevederi contrare legii, dar poate conține prevederi ce acordă drepturi mai mari ca număr și prin întindere decât minimul prevăzut de lege, în cazul de față, contractul colectiv de muncă acordând, în plus față de planul social, prin art. 50 și indemnizații minime de concediere, cu precizarea expresă că aceste indemnizații se completează cu prevederile planului social.
Concluzionează recurenții că Legea nr. 53/2003 reprezentând Codul Muncii și CCM 2005 și 2006 sunt acte juridice distincte, cu aplicabilitate distinctă, contractul colectiv de muncă acordând salariatului drepturi mai mari, iar îndeplinirea de către angajator a obligațiilor asumate este obligatorie și fiind vorba de două acte juridice distincte, aceasta presupune un cumul de drepturi pentru salariat, dar și de obligații pentru angajator, art. 9 din CCM stipulând că în caz de litigiu, dispozițiile CCM se aplică în favoarea salariatului.
S-a solicitat pentru aceste motive admiterea recursului, modificarea sentinței și pe fond admiterea acțiunii.
Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, depunând la dosarul cauzei,în copie, o serie de înscrisuri.
Examinând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate în recurs, în raport de actele și lucrările dosarului, de dispozițiile legale ce au incidență în soluționarea cauzei, Curtea constată că recursul este nefondat potrivit considerentelor ce urmează:
Împrejurarea că în spețe similare cu cea de față Tribunalul Prahovaa pronunțat, în primă instanță, soluții diferite, nu poate constitui un argument pentru admiterea recursului în sensul celor solicitate de recurenți, câtă vreme legalitatea și temeinicia sentinței sunt analizate de către instanța de control judiciar în calea de atac a recursului exercitat de către părțile nemulțumite de sentința instanței de fond.
În ceea ce privește întâmpinarea depusă în cauză de societatea pârâtă ( filele 282-285 dosar fond), așa cum rezultă din încheierea de ședință de la termenul din 12.08.2008 (fila 287 dosar fond), întâmpinarea a fost comunicată la termenul respectiv de judecată apărătorului ales al reclamanților, aceștia având așadar cunoștință de apărările formulate de intimata pârâtă prin întâmpinare, prin care s-a conchis că acțiunea reclamanților este neîntemeiată solicitându-se, pentru argumentele expuse în conținutul acesteia, respingerea acțiunii.
Apare astfel ca neîntemeiată susținerea recurenților potrivit căreia intimata ar fi renunțat la prima instanță la orice apărare și că ar fi recunoscut temeinicia cererii lor.
Este adevărat că la ultimul termen de judecată, după strigarea cauzei, apărătorul ales al intimatei pârâte s-a prezentat în instanță și a depus la dosar o serie de înscrisuri-parte din acestea fiind deja depuse la dosar chiar de către reclamanți- însă această împrejurare nu poate justifica admiterea recursului și modificarea sentinței în sensul cerut de recurenții reclamanți, câtă vreme, pe fond, soluția primei instanțe este corectă.
Intimata - pârâtă avea posibilitatea, de altfel, de a depune înscrisuri noi în apărare, chiar și în recurs, în temeiul disp.art. 305 Cod pr.civilă, aceasta depunând în recurs, ca act nou și amendamentul din anul 2006 la Planul Social, de care recurenții - reclamanți, prin apărător, au luat cunoștință.
De necontestat, recurenții-reclamanți au fost disponibilizați în cursul anului 2006 în urma unei concedieri colective și nu individuale.
Potrivit art. 50 alin. 1 din CCM pe anul 2006 ( fila 177 dosar fond), la concediere din motive care nu țin de persoana salariatului, angajatorul îi plătește, în funcție de vechimea acestuia, o indemnizație minimă de concediere, ce diferă în funcție de vechime, după distincțiile prevăzute în mod expres în cuprinsul alin. 1 al art. 50.
În alin. 2 al aceluiași articol se stipulează că în cazul concedierilor colective se va porni de la formula de calcul utilizată în situația similară precedentă, iar potrivit alin. 3 al art.50, valorile acordate efectiv vor fi stabilite prin negociere cu și conform alin. 4 al art. 50, prevederile domeniului vizat în acest articol se completează cu prevederile Planului Social însușit de părți.
Interpretarea sistematică și logică a dispozițiilor cuprinse în art. 50 din CCM, mai sus enunțate, conduce în mod clar la concluzia că de prevederile alin. 1 al art. 50 beneficiază cei concediați individual, din motive care nu țin de persoana acestora, pe când în cazul concedierilor colective, indemnizația de concediere este cea stabilită prin negociere cu, iar intimata pârâtă a aplicat în mod corect dispozițiile contractului colectiv de muncă completate cu cele ale Planului Social încheiat acordând recurenților reclamanți numai indemnizația de concediere stabilită de comun acord, prin negociere, cu.
Prevederile art. 50 din contractul colectiv de muncă trimit în mod obligatoriu, în cazul concedierilor colective, la o negociere pentru stabilirea indemnizației de concediere, care a avut loc în cazul de față și care rezultă din Planul Social.
Din nicio dispoziție a contractului colectiv de muncă nu rezultă că recurenții- reclamanți, ce au fost concediați colectiv, ar fi îndreptățiți atât la acordarea indemnizației de concediere prevăzută la art. 50 alin. 1 din CCM, cât și la acordarea indemnizației de concediere stabilite în urma negocierii cu, în mod exclusiv și în acord cu dispozițiile art. 50 alin.2 - 4 din CCM, numai pentru concedierile colective.
Interpretarea dată de recurenți dispozițiilor art. 50 alin. 4 din CCM are caracter pur speculativ și nu poate fi primită, rezultând în mod evident din interpretarea dispozițiilor cuprinse în alineatele 1-4 ale art. 50 din CCM că cele două tipuri de indemnizații de concediere nu puteau fi cumulate, așa cum pretind nejustificat recurenții.
Concluzionând, pentru considerentele mai sus arătate, Curtea privește recursul de față ca nefondat, astfel încât în baza art. 312 alin.1 Cod pr.civilă îl va respinge, în cauză nefiind incidente niciunele din motivele de modificare a sentinței indicate de recurenți în motivarea recursului.
Pentru aceste motive
În numele legii
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții, G, cu domiciliul ales în P,-, județul P, împotriva sentinței civile nr.2442 din 29 septembrie 2008 pronunțată de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu intimata-pârâtă SC SA, cu sediul în B, Calea, nr.239, sector 1.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi 27 ianuarie 2009.
Președinte JUDECĂTORI: Dan Andrei Enescu, Vera Andrea Popescu
--- - --- - -
Grefier
-
Operator de date cu caracter personal
Nr. notificare 3120
2009-02-25
/VS
2 ex.
Trib.P nr-
Președinte:Dan Andrei EnescuJudecători:Dan Andrei Enescu, Vera Andrea Popescu
