Drepturi salariale (banesti). Decizia 355/2008. Curtea de Apel Iasi
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL IAȘI
SECȚIA LITIGII DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIE Nr. 355
Ședința publică de la 03 Iunie 2008
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Cristina Mănăstireanu
JUDECĂTOR 2: Nelida Cristina Moruzi
JUDECĂTOR 3: Daniela
Grefier
Pe rol judecarea recursului declarat de împotriva sentinței civile nr. 253 din 21 II 2008 Tribunalului Iași, intimată fiind SC " " SRL, având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă consilier jr. pentru intimată, lipsă recurenta.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, după care reprezentantul intimatei precizează că nu mai are cereri de formulat.
Instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul reprezentantului intimatei.
Consilier jr. solicită respingerea recursului ca nefundat și menținerea sentinței instanței de fond ca legală și temeinică.
Instanța rămâne în pronunțare.
CURTEA DE APEL,
Asupra recursului de față.
Prin cererea înregistrată la această instanță sub nr. 8601/99/27.11.2007, reclamanta "" a chemat în judecată pe pârâta, solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 9384,34 lei reprezentând spor de fidelitate încasat în perioada martie 2004 - septembrie 2007, actualizată cu indicele de inflație la data plății efective. De asemenea, reclamanta a solicitat și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea acțiunii, reclamanta a susținut între părți s-a încheiat contractul individual de muncă nr. 24440/C/27.09.1999, completat cu actul adițional nr. 61 din 17.02.2004, prin care s-a convenit introducerea unei clauze de fidelitate. Prin această clauză, salariata se obliga să nu părăsească societatea timp de 5 ani, iar angajatorul avea obligația de a-i plăti lunar o indemnizație reprezentând 25% din salariul de bază.
Reclamanta a mai arătat că și-a îndeplinit obligația asumată și a plătit pârâtei sporul la salariu începând cu luna martie 2004 și până la data la care aceasta și-a prezentat cererea de demisie.
S-a mai susțnut că atât la data depunerii cererii de demisie, cât și ulterior, prin notificare scrisă, a adus la cunoștința pârâtei care sunt consecințele juridice ce decurg din nerespectarea clauzei de fidelitate. Astfel, potrivit pct. 4 din actul adițional nr. 61/2004, în cazul nerespectării clauzei de fidelitate salariatul va fi obligat la restituirea indemnizației primite. Or, pârâta nu a achitat suma datorată și asumată prin contractul semnat între părți.
În dovedirea acțiunii, reclamanta a depus la dosarul cauzei, în copie, înscrisuri.
Pârâta a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii și obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea poziției sale procesuale, pârâta a susținut că, la data de 27.09.1999, reclamanta a înregistrat la Camera de Muncă I, sub nr. 24440/C contractul individual de muncă încheiat între părți pe o perioadă determinată de 3 luni, cu începere de la data de 14.09.1999 și până la data de 14.12.1999. La data de 13.12.1999, reclamanta a înregistrat la. I sub nr. 25879/C contractul individual de muncă încheiat între părți pe durată nedeterminată, cu începere de la 01.12.1999. Astfel, în intervalul 01.12.1999 - 14.12.1999 cele două contracte de muncă se suprapun, în sensul că produc efecte atât contractul de muncă pe perioadă nedeterminată, cât și cel pe perioadă determinată. Din aceste aspecte, rezultă că pârâta și-a început activitatea la reclamantă la data de 14.09.1999.
S-a mai arătat că actul adițional nr. 61/17.02.2004 a fost încheiat la primul contract de muncă, cel cu durata de 3 luni, aspect ce rezultă chiar din cuprinsul acestui act. De asemenea, acest contract nu apare înregistrat la. I, iar angajatorul nu a făcut dovada realizării informării cu privire la modificarea contractului individual de muncă prin actul adițional nr. 61/17.02.2004. De altfel, această informare nu s-a realizat, încălcându-se prevederile art. 17 Codul muncii.
Pârâta a mai precizat faptul că nu îi datorează reclamantei suma de 9384,34 lei reprezentând spor de fidelitate, întrucât nu a încălcat în nici un fel prevederile actului adițional nr. 61/17.02.2004. Între părți nu au fost negociate și alte clauze specifice, respectiv nu s-a negociat clauza de fidelitate în sensul de stabilitate în firmă, nefiind aplicabile prevederile art. 20 Codul muncii. Prin actul adițional s-au reglementat obligația de fidelitate, de confidențialitate și de neconcurență, cu precizarea expresă că interdicția vizează toate activitățile ce sunt cuprinse în fișa postului. Pârâta mai învederează faptul că obligația de neconcurență, ca element al obligației de fidelitate, nu se confundă cu clauza de neconcurență, reglementată de art. 21 - 24 Codul muncii. Conținutul concret al obligației de neconcurență ca element al obligației de fidelitate se referă doar la a nu desfășura aceeași activitate la un concurent al angajatorului în timpul executării contractului individual de muncă.
S-a mai invocat faptul că, dacă s-ar calcula după primul contract încheiat pe durată determinată, termenul de 5 ani s-ar fi împlinit la data de 14.09.2004. Acest lucru nu este însă posibil întrucât părțile nu au modificat primul contract, ci au înțeles să încheie altul, pe durată nedeterminată. Dacă s-ar calcula perioada de îndeplinire a obligației de fidelitate în executarea contractului timp de 5 ani, începând cu data încheierii celui de-al doilea contract, termenul ar fi împlinit la data de 01.12.2004. Dacă nu s-ar fi indicat ca temei de drept art. 39 alin. 2 lit. d Codul muncii și clauza din actul adițional s-ar fi referit la obligația de fidelitate în sensul prevăzut de art. 20, termenul de 5 ani ar fi fost împlinit la data de 14.09.2004 sau la data de 01.12.2004.
Pârâta a mai susținut faptul că prin actul adițional angajatorul s-a obligat să plătească o indemnizație lunară de 25% din salariul de bază pentru fidelitate și confidențialitate, întemeiate pe art. 39 alin. 2 lit. d și art. 7 din Codul muncii și pentru neconcurență în timpul executării contractului individual de muncă și timp de 2 ani după încetarea acestuia. Nu se precizează însă cât din acest procent revine pentru fiecare clauză în parte, astfel că nu se poate pretinde întreaga valoare a indemnizației pentru toate cele trei obligații. Mai mult, pârâta susține că reclamanta îi datorează suma de 17160 lei reprezentând contravaloarea indemnizației de neconcurență.
În dovedirea susținerilor sale, pârâta a depus la dosarul cauzei, în copie,înscrisuri.
Prin sentința civilă nr. 253/21.02.2008, Tribunalul Iașia admis în parte acțiunea formulată de reclamanta "" L, pârâta fiind obligată să achite reclamantei suma de 9384,34 lei cu titlu de despăgubiri, sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflație la data plății efective, respingându-se cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut următoarele:
Pârâta a fost salariata reclamantei "" pe postul de electronist. Inițial, părțile au încheiat contractul individual de muncă pe perioadă determinată de 3 luni, respectiv pe perioada 14.09.1999 - 14.12.1999, contract înregistrat la Inspectoratul Teritorial d e Muncă I sub nr. 24440/C/27.09.1999. Ulterior, părțile au încheiat un nou contract individual de muncă, înregistrat la Inspectoratul Teritorial d e Muncă I sub nr. 25879/C/13.12.1999, acest contract fiind încheiat pe durată nedeterminată și producându-și efecte începând cu data de 01.12.1999. De asemenea, la dosarul cauzei a fost depusă decizia nr. 578/10.12.2002 prin care s-a decis transformarea contractului individual de muncă nr. 24440/C/27.09.1999 din contract încheiat pe durată determinată în contract încheiat pe durată nedeterminată, începând cu data de 01.06.2001. La data de 12.10.2007, prin cererea înregistrată sub nr. 934/12.10.2007, pârâta a solicitat încetarea contractului de muncă începând cu data de 15.10.2007, ca urmare a demisiei. Potrivit notificării nr. 988/02.11.2007, raporturile de muncă dintre părți au încetat ca urmare a demisiei pârâtei, în temeiul disp. art. 79 alin. 1 Codul muncii, la data de 29.10.2007. Față de toate aceste înscrisuri depuse la dosar, prima instanță a reținut că între părți au existat raporturi de muncă în perioada 14.09.1999 - 29.10.2007.
La data de 17.02.2004, părțile au încheiat actul adițional nr. 61 la contractul individual de muncă, act adițional în care au fost inserate clauzele de fidelitate, neconcurență și confidențialitate. În art. 1 alin. 1 din acest act adițional, a fost inserată obligația pârâtei de a nu părăsi societatea din proprie inițiativă timp de cinci ani, iar în art. 3 s-a menționat că, în contraprestație, angajatorul datorează salariatului o indemnizație lunară în cuantum de 25% din salariul de bază. Totodată, la art. 4 s-a menționat în mod expres că în cazul nerespectării obligației prevăzute în art. 1 alin. 1 din prezentul act adițional, salariatul va fi obligat la restituirea indemnizației primite și, după caz, la plata de daune interese în cuantum de 2500 Euro. Acest act adițional a fost semnat de către ambele părți, respectiv atât de către reclamantă în calitate de angajator, cât și de către pârâtă în calitate de salariat. Referitor la termenul de 5 ani prevăzut în cuprinsul art. 1 alin. 1 din actul adițional nr. 61/2004, instanța reține că acesta a început să curgă chiar de la data întocmirii actului adițional, respectiv de la data de 17.02.2004. Cât privește susținerile pârâtei referitoare la faptul că acest termen s-ar fi împlinit la data de 14.09.2004 sau la data de 01.12.2004, instanța de fond a reținut că acestea sunt neîntemeiate, având în vedere faptul că obligația pârâtei de a presta activitate în folosul reclamantei timp de 5 ani s-a născut la data de 17.02.2004, respectiv la data semnării actului adițional nr. 61 la contractul individual de muncă.
Prin întâmpinarea formulată, pârâta a mai susținut că reclamanta nu a respectat prevederile art. 17 Codul muncii referitoare la obligația de informare. Instanța a reținut însă că ambele părți au semnat actul adițional nr. 61/2004. Astfel obligația informării s-a realizat "automat", prin însăși faptul semnării actului de către pârâtă.
Având în vedere faptul că pârâta a solicitat încetarea raporturilor de muncă la data de 12.10.2007, anterior împlinirii termenului de 5 ani prevăzut de art. 1 alin. 1 din actul adițional nr. 61/17.02.2004, act semnat de ambele părți, precum și disp. art. 4 din acest act adițional, prima instanță a reținut că este întemeiată cererea reclamantei de obligare a pârâtei la restituirea indemnizației lunare de 25%. Din cuprinsul statelor de plată depuse la dosar rezultă că valoarea totală a indemnizației lunare de 25% încasată în perioada martie 2004 - septembrie 2007 este de 9384,34 lei.
Cât privește cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, s-a reținut că aceasta este neîntemeiată, în speță nefiind făcută dovada acestor cheltuieli.
Raportat tuturor considerentelor expuse mai sus, instanța a constatat că este întemeiată în parte acțiunea formulată de reclamanta "" în contradictoriu cu pârâta.
Împotriva acestei sentințe civile a formulat recurs pârâta, considerând-o ca fiind nelegală și netemeinică pentru următoarele motive:
În mod greșit prima instanță a obligat-o pe recurenta-pârâtă să restituie indemnizația lunară de 25% ce o primea cu titlu de spor de fidelitate.
Se arată astfel, că această sumă reprezenta de fapt spor de fidelitate și confidențialitate. Deși recunoaște încălcarea clauzei de fidelitate, prin înaintarea demisiei la data de 17.10.2007, recurenta susține că nu a încălcat și clauza de confidențialitate, întrucât nu lucrează în același domeniu și nu a creat concurență reclamantei-intimate.
Se mai invocă faptul că, din cei cinci ani în care s-a obligat să lucreze în cadrul societății reclamante, recurenta a respectat actul adițional timp de aproximativ trei ani și J, astfel încât nu se impune restituirea întregii indemnizații primite în cursul acestor ani.
Prin întâmpinarea formulată, intimata "" Ias olicitat respingerea recursului formulat.
În recurs nu s-au administrat noi probe.
Analizând recursul declarat de pârâta prin prisma disp.art.3041Cod.proc.civ. se reține că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:
Prin actul adițional nr. 61/17.02.2004 la contractul individual de muncă, semnat de către ambele părți, au fost stipulate, la art.1, clauzele de fidelitate și confidențialitate, constând în obligația pârâtei-salariate de a nu părăsi societatea din proprie inițiativă timp de cinci ani și de a nu transmite nici un fel de date sau informații de care a luat cunoștință în timpul desfășurării activității, pe tot parcursul derulării contractului și după încetarea acestuia timp de doi ani.
La art.2 din același act adițional părțile au stipulat și o clauză de neconcurență, constând în obligația salariatului de a nu presta, în interes propriu sau al unui terț, o activitate care se află în concurență cu cea prestată de "" și să nu presteze o activitate în formarea unui terț care se află în relații de concurență cu angajatorul pe toată existența contractului individual de muncă și după încetarea acestuia timp de doi ani.
În contraprestație, art.3 din actul adițional prevede că angajatorul datorează salariatului o indemnizație lunară în cuantum de 25% din salariul de bază.
În cazul nerespectării obligației prevăzute în art. 1 alin. 1 din actul adițional, art.4 din același act prevede că salariatul va fi obligat la restituirea indemnizației primite și, după caz, la plata de daune-interese în cuantum de 2500 Euro.
Din interpretarea prevederilor cuprinse în art.4 din actul adițional nr.61/17.02.2004 la contractul individual de muncă, ce reprezintă voința părților, se reține că salariatul este obligat la restituirea indemnizației prevăzute la art.3 din același act în situația nerespectării clauzei de fidelitate față de angajator, nefiind stipulat că această îndatorire corelativă revine angajatului proporțional, în raport de îndeplinirea obligațiilor pe care le presupun toate cele trei clauze stipulate în acest act.
Or, recurenta recunoaște chiar prin cererea de recurs nerespectarea clauzei de fidelitate asumate prin contract, revenindu-i astfel obligația de a-l despăgubi pe angajator, pentru prejudiciul cauzat prin nerespectarea acestei clauze, în temeiul disp.art.270 din Codul muncii.
Se mai reține că art.1 din actul adițional la contractul individual de muncă prevede, pe lângă clauza de fidelitate, doar clauza de confidențialitate, în ipoteza căreia Codul muncii nu prevede, la art.26, obligativitatea plății de către angajator a unei prestații suplimentare în bani sau în natură.
Se rețin ca fiind nefondate și susținerile recurentei privind cuantumul despăgubirilor pe care le datorează societății pentru nerespectarea clauzei de fidelitate.
Astfel, întinderea despăgubirilor datorate de către salariat în ipoteza nerespectării clauzei de fidelitate a fost stabilită de către părți prin actul adițional, nefiind prevăzut ca acestea să fie calculate în raport cu perioada în care această obligație a fost respectată.
Pentru aceste considerente, în temeiul disp.art.312 alin.1 Cod.proc.civ. urmează să se respingă recursul declarat de pârâta și să se mențină sentința pronunțată de prima instanță.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de pârâta împotriva sentinței civile nr.253/21.02.2008 pronunțată de Tribunalul Iași, sentință pe care o menține.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi,03.06.2008.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
GREFIER,
Red./Tehnored.:;
2 ex.- 27.06.2008;
Jud.fond:- Tribunalul Iași:-;
-.
Președinte:Cristina MănăstireanuJudecători:Cristina Mănăstireanu, Nelida Cristina Moruzi, Daniela
