Drepturi salariale (banesti). Decizia 400/2009. Curtea de Apel Pitesti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PITEȘTI
SECȚIA CIVILĂ, PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DOSAR NR- DECIZIE NR. 400/R-CM
Ședința publică din 03 Martie 2009
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Paulina Ghimișliu JUDECĂTOR 2: Laura Ioniță
JUDECĂTOR 3: Nicoleta Simona
Judecător - -
Grefier
S-au luat în examinare pentru soluționare recursurile declarate de reclamanții, și de pârâții MINISTERUL PUBLIC -PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE și MINISTERUL FINANȚELOR prin DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE, împotriva sentinței civile nr.226/F-CM din 26 noiembrie 2008 pronunțată de Curtea de APEL PITEȘTI în dosarul nr-.
La apelul nominal făcut în ședința publică, au răspuns consilier juridic pentru recurentul-pârât MINISTERUL PUBLIC -Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție și pentru intimatul-pârât Parchetul de pe lângă Curtea de APEL PITEȘTI, în baza delegaților depuse la dosar și consilier juridic pentru recurentul-pârât Ministerul Economiei și FinanțelorprinDirecția Generală a Finanțelor Publice V, în baza delegației depusă la dosar, lipsind recurenții-reclamanți, intimatul-pârât Parchetul de pe lângă Tribunalul Vâlcea și intimatul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării.
Procedura este legal îndeplinită.
Recursurile sunt scutite de plata taxelor judiciare de timbru.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează că prin serviciul registratură al instanței, s-a depus la dosar întâmpinare formulată de recurentul-pârât Ministerul Economiei și Finanțelor prin Direcția Generală a Finanțelor Publice V la recursul reclamanților.
părților prezente, pe rând având cuvântul, arată că nu mai au cereri de formulat în cauză.
Curtea constată recursurile în stare de judecată și acordă cuvântul asupra lor.
Consilier juridic pentru recurentul-pârât MINISTERUL PUBLIC -Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție și pentru intimatul-pârât Parchetul de pe lângă Curtea de APEL PITEȘTI, având cuvântul, susține oral recursul așa cum a fost formulat în scris, solicitând admiterea lui, modificarea sentinței recurate și pe fond respingerea acțiunii reclamanților ca inadmisibilă.
Având cuvântul asupra recursurilor formulate de reclamanți și de pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor, solicită respingerea lor ca nefondate.
Consilier juridic pentru recurentul-pârât Ministerul Economiei și Finanțelor prin Direcția Generală a Finanțelor Publice V, susține oral recursul așa cum a fost formulat în scris, solicitând admiterea lui, modificarea sentinței și admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a instituției pe care o reprezintă, iar pe fond respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
CURTEA
Constată prin acțiunea înregistrată sub nr- pe rolul Tribunalului Vâlcea, reclamantele, - și au chemat în judecată pe pârâții MINISTERUL PUBLIC -Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, Ministerul Economiei și Finanțelor prin Direcția Generală a Finanțelor Publice V, Parchetul de pe lângă Curtea de APEL PITEȘTI și Parchetul de pe lângă Tribunalul Vâlcea, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să îi oblige pe pârâți să plătească reclamanților sporul de confidențialitate de 15%, începând cu luna octombrie 2004, reactualizat în raport de indicele de inflație și să se dispună efectuarea mențiunile corespunzătoare în carnetele de muncă ale reclamanților.
În motivarea acțiunii, reclamantele au arătat că, în calitate de procurori în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Rm. V, dețin informații clasificate, astfel că pentru păstrarea confidențialității acestora, sunt îndreptățiți la un spor de 15%, la fel ca și celelalte categorii prevăzute de nr.OG19/2006, ce au asemenea obligații.
Prin încheierea de ședință din data de 27.06.2008, cauza a fost scoasă de pe rolul instanței și a fost înaintată spre competentă soluționare Curții de APEL PITEȘTI, în baza nr.OUG75/2008
Pârâtul MINISTERUL PUBLICa formulat cerere de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor, solicitând ca, în situați adimiterii acțiunii, chematul în garanție să fie obligat să adopte un proiect de rectificare a bugetului Ministerului Public pe anul 2008.
Prin întâmpinarea formulată, același pârât a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată.
Prin sentința civilă nr.226/F-CM/26.11.2008 a fost admisă în parte acțiunea și au fost obligați pârâții MINISTERUL PUBLIC, Parchetul de pe lângă Curtea de APEL PITEȘTI și Parchetul de pe lângă Tribunalul Vâlcea să plătească în solidar reclamanților sporul de confidențialitate de 15% începând cu data de 19.05.2008 și pe viitor, actualizat în raport de indicele de inflație, urmând a se face în carnetele de muncă mențiunea corespunzătoare.
A fost obligat pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor să aloce fondurile necesare plății.
Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut că reclamanții îndeplinesc funcția de procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Rm. V, având obligația, potrivit Codului deontologic și dispozițiilor art.99 lit.d din Legea nr.303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, să păstreze confidențialitatea informațiilor pe care le dețin în legătură cu activitatea acestora.
Prin Legea nr.446/2006 de aprobare a nr.OG19/2006 pentru păstrarea confidențialității în legătură cu informațiile clasificate, cadrele militare în activitate, funcționarii publici cu statut special, militarii angajați pe bază de contract, personal civil din instituțiile publice de apărare națională, ordine publică și siguranță națională, beneficiază de un spor lunar de până la 15% din solda lunară, respectiv din salariul de bază.
Reclamanții, având obligația de păstrare a confidențialității informațiilor deținute în legătură cu serviciul, se află într-o situație identică cu persoanele mai sus arătate ale căror drepturi sunt expres prevăzute de lege, însă deși au această obligație nu beneficiază de sporul de confidențialitate încălcându-se în acest mod principiul egalității de tratament în salarizare, reglementat de art.154 Codul muncii.
Singurele elemente care pot diferenția nivelul de salarizare sunt nivelul studiilor, treapta sau gradul profesional, calitatea și condițiile muncii, dar și acestea se reflectă în salariul de bază nu și în sporurile salariale acordate pentru condiții specifice.
A apreciat instanța că reclamanților, prin neplata sporurilor de 15%, li s-a creat o stare de discriminare în înțelesul art.2 alin.1 din nr.OG137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, motiv pentru care se impune înlăturarea acestei situații dezavantajoase, dându-se eficiență principiului reglementat de art.73 și art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, care garantează tuturor protecție egală împotriva oricărei discriminări privitoare la dreptul de plată echitabilă și satisfăcătoare pentru munca depusă.
Dreptul reclamanților, fiind unul de creanță, trebuie recunoscut și valorificat numai în termenul general de prescripție, prevăzut de art.3 din Decretul nr.167/1958, privitor la prescripția extinctivă, astfel că instanța a dispus admiterea acțiunii numai în limita acestui termen.
În termen legal sentința a fost recurată de către reclamanți, precum și de către pârâții Ministerul Finanțelor și MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție.
Reclamanții au criticat sentința în ceea ce privește prescripția aplicată de instanța de fond, arătând că drepturile solicitate le-au fost acordate din data de 19.05.2008, cu toate că recurentele-reclamante sunt încadrate în funcția de procuror de la date anterioare lunii mai 2008.
Pârâtul Ministerul Finanțelor a criticat sentința, invocând dispozițiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă, sub următoarele aspecte:
1. În mod greșit instanța de fond a apreciat că acesta are calitate procesuală pasivă, cu toate că între el și reclamante nu există raporturi juridice de serviciu, această calitate având-o Parchetul de pe lângă Tribunalul Vâlcea.
A mai arătat pârâtul că Ministerul Finanțelor nu trebuie confundat cu bugetul de stat, că rolul său este numai legat de elaborarea proiectului bugetului de stat, în conformitate cu Legea nr.500/2002 și că Procurorul General are calitatea de ordonator principal de credite.
2. Soluția dată de prima instanță pe fondul cauzei este greșită, deoarece sporul de confidențialitate de 15% nu este prevăzut de nici un act normativ, iar dispozițiile legale aplicabile altor categorii profesionale nu pot fi extinse și asupra reclamantelor. Pentru acestea Codul deontologic a instituit obligația păstrării confidențialității lucrărilor și informațiilor, însă nici un text de lege nu a prevăzut și dreptul la un spor corespunzător acestor obligații.
Pârâtul MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție a adus hotărârii instanței de fond următoarele critici, încadrate în dispozițiile art.304 pct.4 și 9 Cod procedură civilă:
1. Instanța de fond a pronunțat soluția fără a avea în vedere decizia nr.821/3.07.2008 a Curții Constituționale, definitivă și obligatorie conform art.31 din Legea nr.47/1992, prin care s-a statuat că dispozițiile art.1, art.2 alin.1,art.11și art.27 din nr.OG137/2000 sunt neconstituționale în măsura în care sunt interpretate în sensul că se dă în competența instanței de judecată atribuția de a reține încălcarea principiului egalității în fața legii, prin examinarea și cenzurarea soluțiilor cuprinse în legi și ordonanțe.
2. Soluția pronunțată pe fondul cauzei de către instanță este greșită, deoarece au fost depășite atribuțiile puterii judecătorești prin adăugarea la legea specială de salarizare a magistraților.
În dezvoltarea acestui motiv de recurs s-a arătat că nu există nici un text de lege care să prevadă pentru magistrați sporul de confidențialitate de 15%, iar nr.OG137/2000, Legea nr.360/2002 și nr.OG19/2006 aprobată prin Legea nr.444/2006 se referă la alte categorii profesionale și, în plus, ultimul act normativ a intrat în vigoare la data de 01.02.2006, astfel că nu poate retroactiva.
Mai arată recurentul că prin art.V din nr.OUG75/2008 s-a prevăzut că sesizările având ca obiect măsurile legislative adoptate în contextul stabilirii politicii de salarizare a personalului din sistemul bugetar nu intră în competența de soluționare a Așadar, o acțiune ce are ca obiect drepturi salariale ale personalului bugetar, întemeiată pe dispozițiile nr.OG137/2000, este inadmisibilă.
3. În mod greșit instanța de fond a dispus plata drepturilor bănești actualizate, în condițiile în care recurentul nu poate să înscrie în bugetul propriu nici o plată fără bază legală pentru respectiva cheltuială. Fondurile alocate Ministerului Public pe anul 2008 au fost aprobate prin Legea nr.328/2007, iar angajarea cheltuielilor din bugetul de stat se poate face numai în limita creditelor anuale aprobate.
4. Fără nici un temei instanța de fond a dispus obligarea pârâților la operarea mențiunilor corespunzătoare în carnetele de muncă ale reclamantelor, cu toate că în baza Decretului nr.92/1976, nu trebuie înscrise decât retribuția tarifară de încadrare, precum și alte drepturi ce se includ în aceasta, deci nu și sporurile și adaosurile salariale.
5. În mod greșit prima instanță a dispus plata acestui spor și în continuare, depășind în acest fel atribuțiile puterii judecătorești.
Analizând sentința recurată, în raport de criticile formulate, curtea reține următoarele:
Recursul declarat de reclamante este fondat.
Prin sentința recurată pârâții au fost obligați la plata sporului de confidențialitate de 15%, începând cu data de 19.05.2008, în considerentele sentinței făcându-se trimitere la termenul general de prescripție prevăzut de art.3 din Decretul nr.167/1958.
Conform art.1 din Decretul nr.167/1958, dreptul la acțiune având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege, iar conform art.3 termenul de prescripție este de 3 ani.
Pe de altă parte, conform art.283 alin.1 lit.c din Codul muncii, termenul de prescripție este de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate.
Întrucât salariul este o prestație periodică, dreptul la acțiune privind fiecare prestație se stinge printr-o prescripție distinctă.
Având în vedere că acțiunea a fost formulată la data de 19.05.2008, respectând dispozițiile legale arătate mai sus reclamantele puteau solicita plata sporului de confidențialitate de 15% începând cu data de 19.05.2005.
În speță însă, trebuie ținut cont de datele la care reclamantele au dobândit calitatea de procuror în raza Parchetului de pe lângă Curtea de APEL PITEȘTI. Este vorba despre data de 01.09.2005 pentru reclamanta (fila 137 - încadrare la Parchetul H), de data de 18.09.2006 pentru reclamanta (fila 143 - încadrare la Parchetul H) și de data de 01.10.2007 pentru reclamanta - (fila 147 - încadrare la Parchetul Râmnicu V).
Rezultă așadar că reclamantele sunt îndreptățite să obțină drepturile salariale ce fac obiectul prezentului litigiu de la datele arătate mai sus, date ce se încadrează în termenul de prescripție de 3 ani.
Primul motiv de recurs al pârâtului Ministerul Finanțelor este fondat.
În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor, Curtea constată că între acest pârât și eclamante nu există raporturi juridice de muncă, atribuții privind salarizarea acestora având ceilalți pârâți.
Potrivit art.131 alin.1 din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară, ctivitatea instanțelor și parchetelor este finanțată de la bugetul de stat, însă onform prevederilor art.19 din Legea nr.500/2002 privind finanțele publice, rolul Ministerului Finanțelor este numai acela de a elabora proiectul bugetului de stat, al legii bugetare anuale și raportul asupra proiectului bugetului de stat, precum și proiectul legii de rectificare a bugetului de stat, operând rectificările corespunzătoare.
Potrivit art.18 și art.20 din lege ordonatorii principali de credite sunt miniștrii de resort, iar Guvernul asigură realizarea politicii fiscal-bugetare, elaborând proiectele bugetare anuale și examinând execuția bugetară.
Conform art.34 din Legea nr.500/2002, ordonatorii principali de credite au obligația ca până la data de 15 iulie a fiecărui an să depună la Ministerul Finanțelor propunerile pentru proiectul de buget și anexele la acesta, iar conform art.35 Ministerul Finanțelor, pe baza proiectelor de buget ale ordonatorilor principali de credite și a bugetului propriu, întocmește proiectele legilor bugetare și proiectele bugetelor, pe care le depune la Guvern până la data de 30 septembrie a fiecărui an. Art.36 prevede că bugetele se aprobă de Parlament pe ansamblu, pe părți, capitole, subcapitole, titluri, articole, precum și alineate, după caz, și pe ordonatorii principali de credite, pentru anul bugetar, precum și creditele de angajament pentru acțiuni multianuale.
Rezultă așadar că bugetul anual, inclusiv cel rectificat, are ca punct de pornire proiectele ordonatorilor principali de credite, astfel încât pârâtul Ministerul Finanțelor nu are calitate procesuală pasivă.
Primul motiv de recurs formulat de MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, referitor la neconstituționalitatea unor articole din nr.OG137/2000, este nefondat.
În ceea ce privește admisibilitatea unei acțiuni în discriminare, Curtea reține următoarele:
Art.4 și art.16 din Constituția României consacră principiul egalității între cetățeni, prin excluderea privilegiilor și discriminării, iar art.20 din legea fundamentală a statului stipulează că dispozițiile constituționale privind drepturile și privilegiile cetățenilor trebuie interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte tratate la care România este parte, iar acă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.
În ceea ce privește dreptul intern, principiul nediscriminării este reglementat de dispozițiile art.6 alin.3 din Codul muncii, în conformitate cu care pentru muncă egală sau de valoare egală este interzisă orice discriminare, precum și de nr.OG137/2000, aprobată prin Legea nr.48/2002, modificată prin Legea nr.27/2004, care în art.1 alin.2 lit. e punct (i) garantează egalitatea între cetățeni, prin excluderea privilegiilor și discriminării, subliniindu-se dreptul la un salariu egal pentru muncă egală.
Art.2 alin.3 ale aceluiași act normativ prevede că unt discriminatorii, potrivit prezentei ordonanțe, prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin.1, față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare.
În fine, conform art.27 alin.1 din aceeași ordonanță, persoana care se consideră discriminată poate formula, în fața instanței de judecată, o cerere pentru acordarea de despăgubiri și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare, potrivit dreptului comun. Cererea este scutită de taxă judiciară de timbru și nu este condiționată de sesizarea Consiliului.
Prin deciziile Curții Constituționale nr.818, nr.819, nr.820 și nr.821 din 3 iulie 2008, dispozițiile art.1, art.2 alin.3 și art.27 alin.1din nr.OG137/2000, redate mai sus au fost declarate neconstituționale, în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
Rezultă așadar că, aceste dispoziții legale fiind declarate neconstituționale, ele nu mai pot fi aplicate în speță, însă, așa cum s-a arătat mai sus, dispozițiile constituționale privind drepturile și privilegiile cetățenilor trebuie interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte tratate la care România este parte, iar acă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale.
Astfel, art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului prevede că toți oamenii au dreptul, fără nici o discriminare, la salariu egal pentru muncă egală. Este interzisă orice discriminare și prin art. 2 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, Pactul privind drepturile economice, sociale și culturale (adoptate de Adunarea Generală a și ratificate de România în anul 1974), precum și prin art.14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (ratificată de România prin Legea nr.30/1994).
Aceste acte internaționale își găsesc aplicabilitatea în speță.
De altfel, n interpretarea dispozițiilor art.14 referitor la interzicerea discriminării din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Fundamentale, în hotărârea dată în cazul Fredin c/, Hoffman c/, Scalambrino c/Italie, autres c/-, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că diferența de tratament devine discriminare atunci când se induc distincții între situații analoage și comparabile fără ca acestea să se bazeze pe o justificare obiectivă sau rezonabilă, ceea ce înseamnă că, pentru ca o asemenea încălcare să se producă, trebuie stabilit că persoane aflate în situații analoage sau comparabile beneficiază de un tratament preferențial și că această distincție nu își găsește nici o justificare obiectivă sau rezonabilă.
Deși art.14 conține o clauză de nediscriminare care nu are o existență de sine stătătoare, aplicându-se doar drepturilor și libertăților garantate de convenție, Curtea a extins atât de mult domeniul de incidență al acestui articol (ca răspuns la refuzul multor state europene de a ratifica Protocolul nr.12 ce stabilește o interdicție generală a discriminării, în raport de exercițiul oricărui drept prevăzut prin legea internă), încât acest text a ajuns să conțină o clauză de nediscriminare generală.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a făcut pasul decisiv de a rupe complet clauza de nediscriminare din art.14 de celelalte drepturi garantate prin Convenție, prin hotărârea Frette din 2002 prin care a acceptat să discute de violarea art.14 într-o cerere referitoare la adopție, deși a admis că dreptul la adopție nu intră în domeniul de aplicabilitate al art.8 din Convenție.
În altă ordine de idei, instanța reține că, în aplicarea art.119 din Tratatul d l Roma asupra Comunităților Europene care consacră principiul remunerării egale pentru muncă egală, în cauza Defrenne//1976 Curtea Europeană de Justiție a interpretat norma comunitară în sensul că interdicția discriminării în materia remunerării salariaților are caracter imperativ, se impune autorităților publice.
A concluzionat instanța internațională că principiul remunerării egale din acest articol este susceptibil de a fi invocat în fața instanțelor naționale și că acestea au datoria de a asigura protecția drepturilor pe care această dispoziție le conferă justițiabililor, în special în cazul discriminărilor care își au originea în mod direct în dispoziții legislative sau convenții colective de muncă.
Pentru toate aceste considerente, curtea apreciază că prezenta acțiune este admisibilă, chiar în condițiile în care anumite dispoziții din nr.OG137/2000 au fost declarate neconstituționale.
Al doilea motiv de recurs formulat de același pârât este nefondat.
Este de remarcat în primul rând că instanța de fond nu a depășit atribuțiile puterii judecătorești, deoarece nu a făcut decât să analizeze incidența unor dispoziții legale. Este atributul instanței de judecată să verifice dacă acordarea unor sporuri doar pentru anumite categorii de salariați bugetari s-a făcut cu respectarea principiului egalității cetățenilor în fața legii.
De altfel, chiar ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, atunci când a soluționat un recurs în interesul legii (Decizia nr. VI/2007), a statuat că este atributul instanței de judecată să verifice dacă aplicarea textelor de lege prin care s-au acordat anumite sporuri la venitul brut lunar doar anumitor categorii de salariați (sporul acordat numai judecătorilor și procurorilor care au soluționat cauze privind fapte de corupție) s-a făcut cu respectarea principiului egalității cetățenilor în fața legii consacrat de art.16 alin.1 din Constituția României, republicată, și cu cel al egalității de tratament salarial pentru muncă egală instituit prin normele internaționale.
Apare astfel ca nefondată susținerea recurentului-pârât, în sensul că instanța ar fi depășit atribuțiile judecătorești, intrând în sfera legislativului.
În ceea ce privește fondul cauzei, curtea constată că prin acțiunea lor reclamantele au făcut trimitere la mai multe acte normative prin care s-a acordat sporul de 15% de confidențialitate unor categorii profesionale.
Numai unul dintre aceste acte normative, respectiv Legea nr.444 (aplicabilă personalului militar și funcționarilor publici cu statut special din instituțiile publice de apărare națională, ordine publică și siguranță națională) a fost adoptată în anul 2006, celelalte acte fiind anterioare anului 2005, în raport de care se analizează prescripția în speță.
Reclamantele îndeplinesc funcția de procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Horezu și al Parchetului de pe lângă Judecătoria Râmnicu Vâlcea, deci fac parte din categoria personalului din unitățile din justiție (unități finanțate de la bugetul de stat), raporturile juridice de muncă ale acestora fiind guvernate de Codul muncii conform dispozițiilor art.1 si art.295 alin.2 din acest cod.
Reclamantelor, în calitate de procurori, le-a fost impusă prin lege o obligație profesională imperativă, specială și specifică, de confidențialitate (art.99 lit. d din Legea nr.303/2004 și art.4 din Legea nr.303/2004 raportat la art.15 din Codul deontologic și art.78 alin.1 din Legea nr.567/2004 și art.9 din Codul deontologic) care se îndeplinește în cadrul executării raporturilor de muncă.
Prin însăși natura sa, activitatea judiciară desfășurată de reclamante implică administrarea sau cel puțin contactul cu informații confidențiale (unele chiar clasificate sau secrete de serviciu), constând, de exemplu, în date privind arestări, interpretări ale convorbirilor telefonice, martori sub acoperire, protecția victimelor, datele cu caracter personal ale justițiabililor și colegilor de serviciu (art.2 alin.4 și alin.5 din Legea nr.677/2001), sesizările adresate organelor statului (de pildă, cele făcute conform art.18 lit. c din Legea nr.108/1999), veniturile salariale, protecția minorilor, secretul bancar, secretul economic, drepturile de proprietate intelectuală, etc.
Reclamantele se află sub aspectul analizat, într-o situație identică (nu doar comparabilă) cu tot celălalt personal din unitățile bugetare.
Însă în unitățile bugetare, faptului îndeplinirii obligației de confidențialitate, i-a fost recunoscut și dreptul corelativ, de natură salarială.
Astfel, conform art.13 din nr.OUG57/2000, art.30 alin.3 din nr.OG137/2000, art.3 din nr.OG38/2003, art.13 alin.1 din nr.OUG123/2003, art.3 din nr.OG19/2006, art.15 alin.1 din nr.OG6/2007, art.20 alin.3 din Legea nr.656/2002, art.15 din nr.OG64/2006, art.13 din nr.OG10/2007, debitorii obligației de confidențialitate au fost recunoscuți, în mod firesc, ca și creditori ai dreptului corelativ la sporul de confidențialitate, unitățile bugetare fiind debitori ai obligației sinalagmatice de plată a acestui spor salarial.
Rezultă deci că reclamantele, deși își execută obligația de confidențialitate, fiind debitori ai acestei obligații în mod similar cu restul personalului din unitățile bugetare, totuși pentru îndeplinirea acestei obligații speciale și specifice, nu li se recunoaște sporul salarial de confidențialitate, așa cum este recunoscut în cazul restului personalului din sistemul bugetar.
Cu alte cuvinte, unul și același element constând în obligația de confidențialitate, produce efecte juridice diferențiate în sistemul de salarizare al personalului, în funcție de apartenența la o anumită categorie socio-profesională.
Ca atare, prin neacordarea sporului de confidențialitate, reclamantele sunt în mod evident și grav discriminate, deoarece se află în aceeași situație juridică și faptică, care fundamentează și generează acest spor salarial și pentru restul personalului. De altfel, doctrina juridică și practica judiciară au statuat în mod unanim și constant existența discriminării în materie de muncă, ori de câte ori un spor sau un adaos salarial nu a fost acordat tuturor categoriilor profesionale (deci indiferent de funcție) care întruneau elementul generator al respectivului spor sau adaos specific.
În concluzie, curtea apreciază că în mod corect instanța de fond a reținut ca fiind discriminatorie prevederea legală prin care se introduce un anumit spor doar pentru unele dintre categoriile socio-profesionale cărora le revine obligația de confidențialitate, iar acest aspect are ca efect aplicarea unui tratament diferențiat în ceea ce privește drepturile salariale, creându-se astfel o discriminare pentru persoane aflate în situații comparabile.
În altă ordine de idei, curtea constată că, potrivit art.V din nr.OUG75/2008, esizările având ca obiect măsurile legislative adoptate în contextul stabilirii politicii de salarizare a personalului din sistemul bugetar nu intră în competența de soluționare a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării. Textul instituie așadar o interdicție de sesizare a -ului în probleme legate de politica de salarizare din sistemul bugetar, însă nu afectează dreptul liber de acces la instanță al persoanelor care se consideră discriminate în această materie. Sesizarea instanței nu este condiționată de sesizarea prealabilă a -ului.
Al treilea motiv de recurs este de asemenea nefondat.
Instanța de fiind a dispus plata drepturilor bănești actualizate cu indicele de inflație, făcând practic aplicarea art.161 alin.4 Codul muncii, întrucât este evident prejudiciul produs reclamanților prin neplata acestor sporuri, în noțiunea daunelor-interese prevăzute de lege trebuind inclusă noțiunea de actualizare, în speță, cu indicele de inflație.
Actualizarea cu indicele de inflație se justifică prin necesitatea realizării unei corelații între salariul real și salariul nominal de care reclamanții ar fi beneficiat la momentul în care angajatorul datora drepturile bănești și momentul în care aceste sume de bani au intrat efectiv în patrimoniul beneficiarilor, știut fiind că funcția principală a indexării este atenuarea efectelor inflației asupra nivelului de trai.
Este adevărat că nu se pot face cheltuieli de către pârâtul MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, decât în limita bugetului anual aprobat și repartizat acestuia, însă după rectificarea bugetului și alocarea de către Ministerul Economiei și Finanțelor a fondurilor necesare plății drepturilor salariale solicitate în acțiune, MINISTERUL PUBLIC va avea fondurile necesare și își va putea executa obligația de plată a drepturilor salariale către reclamantă.
Al patrulea motiv de recurs este nefondat.
Din dispozițiile art.1 alin.1 și 2 ale Decretului nr.92/1976, rezultă că în carnetul de muncă se înscriu, printre altele datele cu privire la retribuția tarifară de încadrare și alte drepturi ce se includ în aceasta, recompensele și orice alte situații care, potrivit dispozițiilor legale, se menționează în carnetul de muncă.
Pe de altă parte conform art.155 Codul muncii salariul cuprinde salariul de bază, indemnizațiile, sporurile precum și alte adaosuri.
Rezultă așadar că, față de dispozițiile arătate mai sus, în mod corect instanța de fond a dispus înscrierea în carnetele de muncă ale reclamantelor a sporului de 15% ce face obiectul prezentei acțiuni.
Al cincilea motiv de recurs este de asemenea nefondat.
Art.110 alin.2 Cod procedură civilă permite solicitarea înainte de termen a unei prestații periodice, instituind practic o excepție de la regula potrivit căreia drepturile solicitate printr-o acțiune trebuie să fie actuale. Salariul fiind o prestație periodică, rezultă că în mod corect instanța a făcut aplicarea art.110 alin.2 Cod procedură civilă, urmând bineînțeles ca hotărârea obținută să fie pusă în executare la împlinirea termenului.
Față de aceste considerente, în temeiul artt.312 cod procedură civilă, curtea va admite recursurile declarate de reclamante și de pârâtul Ministerul Finanțelor și va modifica în parte sentința, în sensul că va stabili pentru reclamante dateel dela care se cuvin drepturile solicitate în acțiune: data de 1.09.2005 pentru, data de 1.10.2007 pentru - și data de 18.09.2006 pentru și va respinge acțiunea față de pârâtul Ministerul Finanțelor. Va menține în rest sentința. Va respinge recursul declarat de pârâtul MINISTERUL PUBLIC.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile formulate de reclamantele, și de pârâtul MINISTERUL FINANȚELOR prin DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE, împotriva sentinței civile nr.226/F-CM din 26 noiembrie 2008 pronunțată de Curtea de APEL PITEȘTI în dosarul nr-.
Modifică în parte sentința, în sensul că respinge acțiunea față de pârâtul Ministerul Finanțelor, iar pentru reclamante stabilește ca plata drepturilor să se facă începând cu: data de 1.09.2005 pentru; data de 1.10.2007 pentru -; data de 18.09.2006 pentru.
Menține în rest sentința.
Respinge recursul declarat de pârâtul MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE împotriva aceleiași sentințe.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 3 martie 2009, la Curtea de APEL PITEȘTI, Secția civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de familie.
Președinte, Judecător, Judecător,
- - - - - -
Grefier,
Red. /09.03.2009
GM//4 ex.
Jud. fond:
-
Președinte:Paulina GhimișliuJudecători:Paulina Ghimișliu, Laura Ioniță, Nicoleta Simona
