Drepturi salariale (banesti). Decizia 4104/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-(2953/2009)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ SI ASIGURĂRI SOCIALE
Decizia civilă nr.4104/
Ședința publică din data de 04 iunie 2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Liviu Cornel Dobraniște
JUDECĂTOR 2: Petrică Arbănaș
JUDECĂTOR 3: Elena
GREFIER -
Pe rol soluționarea cererilor de recurs formulate de recurenții-pârâți Ministerul Justiției și Libertăților și Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice, împotriva sentinței civile nr.831 din 14 mai 2008, pronunțată de Tribunalul Călărași - Secția Civilă, în dosarul nr-(974/C/2008), în contradictoriu cu intimatul-reclamant și intimații-pârâți Curtea de Apel București, Tribunalul Călărași și expert Consiliul Național Pentru Combaterea Discriminării, având ca obiect - drepturi bănești, prima de vacanță 2004-2007.
La apelul nominal făcut în ședință publică nu au răspuns părțile.
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței că recurenții pârâți Ministerul Justiției și Libertăților și Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice C, au solicitat soluționarea cauzei în lipsă conform art.242 Cod procedură civilă.
Curtea constată cauza în stare de judecată și o reține în pronunțare.
CURTEA,
Deliberând asupra recursurilor de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.831/14.05.2008, Tribunalul Călărași - Secția Civilă a admis acțiunea formulată de reclamantul împotriva pârâților Ministerul Justiției, Curtea de Apel București, Tribunalul Călărași și Ministerul Economiei și Finanțelor și a obligat pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apel București, Tribunalul Călărași la plata către reclamant a drepturilor salariale reprezentând prima de vacanță pentru perioada 2004-2007.
Pentru a pronunța această sentință,prima instanță a reținut că reclamantul este salariatul Tribunalului Călărași în funcția de merceolog, având contract individual de muncă pe durată nedeterminată.
S-a constatat de către tribunal că pentru perioada 2004-2007, petentul nu a beneficiat de primă de vacanță deși o parte din salariații tribunalului au beneficiat de acest drept.
Astfel, s-a apreciat că petentul a fost discriminat în condițiile art.1 alin.2 din OUG nr.137/2000, în sensul că, deși categorii de personal similar au beneficiat și beneficiază de primă de vacanță, reclamantului nu i s-a acordat acest drept.
Dreptul reclamantului la retribuție pentru muncă egală și la egalitate de tratament și șanse în procesul muncii este consacrat atât de legislația muncii din România, cât și de normele europene (Declarația Universală a Drepturilor Omului).
În atare situație, tribunalul a admis acțiunea și a obligat pârâții la plata drepturilor salariale solicitate reprezentând prima de vacanță pentru anii 2004-2007.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs în termen legal atât pârâtul Ministerul Justiției și Libertăților, cât și pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice C, criticând-o pentru considerente diferite.
Invocând temeiurile de modificare prevăzute de art.304 pct.4, 7 și 9 Cod pr.civilă, recurentul Ministerul Justiției și Libertăților susține în esență pronunțarea sentinței atacate cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, că aceasta nu cuprinde motivele pe care se sprijină și că a fost dată cu interpretarea și aplicarea greșită a legii.
Se arată în dezvoltarea recursului formulat că prin hotărârea pronunțată Tribunalul a dispus obligarea ordonatorilor de credite la plata în favoarea reclamanților a unor drepturi salariale în alt cuantum decât cel stabilit de actul normativ incident în materia salarizării personalului contractual, respectiv G nr. 24/2000 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază pentru personalul contractual din sectorul bugetar.
În aceste condiții, apreciază recurentul că prin hotărârea pronunțată și prin acordarea unor drepturi neprevăzute de actul normativ în vigoare în materia salarizării personalului contractual, prima instanță a depășit limitele puterii judecătorești și și-a arogat atribuții de legiferare, imixtiune de nepermis în sfera de atribuții a autorității legiuitoare, ceea ce atrage incidența motivului de casare prevăzut la art.304 pct 4 proc. civ.
Văzând și temeiul acțiunii reclamanților, se solicită a se observa că atribuția de a analiza un tratament discriminatoriu instituit prin dispoziții legale aparține altor organe, în măsura în care o dispoziție cuprinsă într-o lege sau ordonanță în vigoare este în contradicție cu dispozițiile art.16 din Constituție, existând posibilitatea ca într-un litigiu de competența instanțelor judecătorești cei interesați să invoce excepția de neconstituționalitate a acelor prevederi legale.
Recurentul învederează instanței de recurs că se impune a se constata că pentru admiterea acțiunii, instanța de fond a reținut incidența unor dispoziții care reglementează drepturi salariale ale altor categorii de personal, (magistrați, personal auxiliar funcționari publici) stabilind existența unei discriminări creată prin lege, potrivit dispozițiilor art.1 și 2 din OUG nr.137/2000.
În acest sens se arată însă că prin Decizia 818/3 iulie 2008, Curtea Constituțională, pronunțându-se asupra excepției de neconstituționalitate ridicată de Ministerul Justiției referitor la unele dispoziții din Ordonanța Guvernului nr.137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că prevederile art.1, art.2 alin.Q) și ale art.27 alin.(l) din ordonanța menționată sunt neconstituționale în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
Prin urmare, se apreciază că în considerarea principiului separației puterilor în stat și în raport de prevederile art.124 alin.3 din Constituția României, conform cărora "Judecătorii sunt independenți și se supun numai legii", soluția primei instanțe de a dispune obligarea ordonatorilor de credite la plata în favoarea reclamanților, în contra dispozițiilor legale n vigoare ale nr.OUG24/2000 a altor drepturi salariale decât cele consacrate de ordonanță, în absența unei decizii a instanței de contencios constituțional care să constate neconstituționalitatea unor dispoziții legale reclamate, reprezintă un caz vădit de depășire a atribuțiilor puterii judecătorești. Practic, prin sentința pronunțată Tribunalul a legiferat acordarea unui drept salarial neprevăzut în legislația specifică.
Hotărârea pronunțată de Tribunalul Călărași este criticabilă și pentru motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.7 Cod Procedură Civilă după cum urmează:
Hotărârea Tribunalului Călărași nu cuprinde motivele pe care se sprijină. Instanța de fond s-a limitat ca pentru admiterea acțiunii să constate o situație de discriminare în care se află petentul față de "categorii de personal similar reclamantului care au beneficiat și beneficiază de primă de vacanță" fără a indica în nici un fel actele normative care reglementează primele de concediu, fără a realiza nici un fel de analiză comparativă care să conducă la constatarea stării de discriminare.
Arată recurentul că hotărârea este criticabilă și pentru motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.9 Cod Procedură Civilă după cum urmează: însăși Curtea Constituțională face o distincție clară și evidentă între prima de concediu și indemnizația de concediu, arătând că prima de concediu este un drept salarial suplimentar și nu constituie un drept constituțional fundamental, astfel că legiuitorul este în drept să acorde sau nu aceste drepturi suplimentare, să le modifice, ori să prevadă încetarea acordării lor, precum și să stabilească perioada în care le acordă.
Cu referire la situația reclamantului, tribunalul a avut în vedere că acesta este persoană angajată de instanțe prin contract individual de muncă, salarizată potrivit dispozițiilor OUG nr.24/2000 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază pentru personalul contractual din sectorul bugetar, aprobată prin Legea nr. 383/2001, cu modificările și completările ulterioare.
Potrivit art.4 din ordonanță:" de bază și indemnizațiile de conducere pentru personalul contractual se stabilesc astfel încât, împreună cu celelalte elemente ale sistemului de salarizare, să se încadreze în fondurile alocate de la bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale și bugetele fondurilor speciale pentru cheltuielile cu salariile, în vederea realizării obiectivelor stabilite".
Analizând textul de lege menționat se poate aprecia că ordonanța reglementează dreptul la salariul de bază și la indemnizația de conducere, stabilite potrivit anexelor, dar nu și dreptul la prima de concediu, solicitată de reclamant.
Ulterior a fost adoptată OUG nr.191 din 12 decembrie 2002 privind creșterile salariale ce se vor acorda în anul 2003 personalului bugetar salarizat potrivit OUG nr.24/2000 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază pentru personalul contractual din sectorul bugetar și personalului salarizat potrivit anexelor nr.II și III la Legea nr.154/1998 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar și a indemnizațiilor pentru persoane care ocupă funcții de demnitate publică.
Prin acest act normativ nu a fost reglementat de asemenea, dreptul la primă de concediu.
Se arată în continuare că prin OG nr.3 din 12 ianuarie 2006 privind creșterile salariale ce se vor acorda în anul 2006 personalului bugetar salarizat potrivit OUG nr.24/2000 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază pentru personalul contractual din sectorul bugetar a fost reglementat prin art.22 alin.3 dreptul la indemnizația de concediu, care nu este echivalentă cu prima de concediu prevăzută de lege în beneficiul magistraților și personalului auxiliar al instanțelor de judecată ori în beneficiul funcționarilor publici. Aceste dispoziții se regăsesc și în OG nr.10/2007.
Concluzionând, recurentul apreciază că dreptul la prima de concediu este un drept neprevăzut de OUG nr.24/2000 în beneficiul reclamanților. dreptului și în consecință neacordarea acestuia și respectiv prevederea în beneficiul altor salariați nu încalcă principiul egalității și al nediscriminării. Câtă vreme este obiectivă situația potrivit căreia persoanele/angajații se pot afla în situații diferite generate de atribuții, competențe, responsabilități, interdicții, incompatibilități care creează statute diferite, în mod corespunzător retribuirea muncii și cuantumul drepturilor care se achită salariatului în perioada concediului de odihnă de vor stabili se vor stabili distinct.
. criticile formulate de recurentul Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice în motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.9 Cod pr.civilă, se constată de asemenea, că și acest recurent susține că hotărârea primei instanțe în ceea ce-l privește este lipsită de temei legal, afirmație ce are în vedere următoarele argumente:
Ministerul Economiei si Finanțelor, într-o astfel de speță, nu poate fi obligat la alocarea fondurilor necesare plații drepturilor bănești solicitate, afirmație ce are în vedere HG nr.386/25.04.2007, privind organizarea și funcționarea Ministerului Economiei și Finanțelor, care, la art.3, lit.A, pct.2, prevede clar, că printre alte atribuții, în domeniul finanțelor publice este și aceea că: "elaborează proiectul bugetului de stat, al legii bugetului de stat si raportul asupra proiectului bugetului de stat, precum si proiectul legii de rectificare a bugetului de stat, operand rectificările corespunzătoare."
Ori, potrivit dispozițiilor Legii nr.500/2002, art.19, Ministerul Economiei și Finanțelor în domeniul finanțelor publice are, în principal, următoarele atribuții: lit.a) - coordonează acțiunile care sunt în responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar și anume: pregătirea proiectelor legilor bugetare anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție.
Din interpretarea textelor legale invocate, rezultă că rolul Ministerului Economiei și Finanțelor este acela de a întocmi proiectele legilor bugetare anuale si ale legilor de rectificare, la care va ține seama de datele furnizate de ordonatorii principali de credite, categorie din care face parte și Ministerul Justiției. Această instituție publică are obligația să prevadă în proiectele proprii de bugete sumele necesare plații tuturor drepturilor salariale ale angajaților săi, în acest sens fiind și dispozițiile art.20 și art.34 din Legea nr.500/2002, privind finanțele publice.
Recurentul învederează instanței de recurs că în realitate, Guvernul este cel care răspunde de realizarea prevederilor bugetare și de repartizarea către ordonatorii principali de credite de sume de la bugetul de stat, conform destinațiilor bugetare stabilite în conformitate cu legea bugetara anuală. Deci, această instituție nu are printre atribuții obligația plății, virării, alocării de fonduri din bugetul de stat, ci doar atribuții în derularea procesului legislativ, prin întocmirea proiectului de lege pe baza propunerilor ordonatorilor principali de credite, calitate pe care o are și Ministerul Justiției.
Având în vedere obiectul acțiunii, se poate constata că Ministerul Economiei si Finanțelor nu poate avea calitatea de subiect pasiv al vreunui raport juridic (nu are calitatea de debitor față de reclamanți) în baza vreunei dispoziții legale, motiv pentru care nu se justifică îndreptățirea de a sta în judecată într-un astfel de proces având ca obiect pretenții izvorâte dintr-un contract de muncă. De altfel, chiar în considerentele sentinței recurate, s-a reținut faptul că reclamantul-intimat este salariatul Tribunalului Călărași, rezultând cert că are raporturi de muncă cu această instituție, iar plata drepturilor de vacanță cuvenite nu poate fi realizată decât de această instituție și nu de Ministerul Economiei și Finanțelor.
Așadar, într-o astfel de speță ce are ca obiect un drept derivat dintr-un contract de muncă, Ministerul Economiei și Finanțelor nu poate avea calitate de pârât, acțiunea față de acesta fiind inadmisibilă.
Apreciază recurentul că atât din lecturarea cererii introductive de instanța cât și a considerentelor cuprinse în sentință, nu rezultă care sunt motivele de drept și de fapt ale admiterii acțiunii față de Ministerul Economiei și Finanțelor, instituție care nu poate avea calitate procesuală pasivă în speța dedusă judecății și în care s-a pronunțat o astfel de sentință.
Nu s-au solicitat probe noi în calea de atac a recursului.
Examinând sentința civilă atacată sub aspectul criticilor aduse, a actelor și lucrărilor dosarului, normelor de drept incidente în cauză, Curtea apreciază fondate recursurile, pentru considerentele ce se vor înfățișa în cuprinsul prezentei motivări a deciziei.
Prin deciziile cu caracter general obligatoriu, potrivit art.147 alin.4 din Constituția României și anume Deciziile nr.818,nr.819, nr.820 și nr.821/03.07.2008, toate publicate în Monitorul Oficial al României și Decizia nr.1325/4.12.2008 publicată în Monitorul Oficial nr.872/23.12.2008 (din care cea cu nr.818/3.07.2008 invocată și în cuprinsul recursului formulat de Ministerul Justiției și Libertăților ), Curtea Constituțională a statuat că dispozițiile OG nr.137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, sunt neconstituționale, în măsura în care din ele se desprinde înțelesul că instanța de judecată are competența să anuleze o dispoziție legală pe care o consideră discriminatorie și pentru a restabili situația de echilibru între subiectele de drept, să instituie ea însăși o normă juridică nediscriminatorie sau să aplice dispoziții prevăzute în acte normative aplicabile altor subiecte de drept,în raport cu care persoana care s-a adresat instanței se consideră discriminată.
Ori, un asemenea înțeles al dispozițiilor ordonanței prin care se conferă instanțelor de judecată competența de a desființa o normă juridică, de a crea în locul său alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, este evident neconstituțional, întrucât încalcă principiul separației puterilor în stat consacrat de art.1 alin.4 din Constituția României, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr.429/2003, cât și prevederile art.61 alin.1, în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării.
Toate aceste argumente conduc cu certitudine la concluzia că interpretarea dispozițiilor OG nr.137/2000, pe care-și întemeiază și reclamantul acțiunea, în sensul menționat sunt neconstituționale, realizând transformarea instanțelor de judecată în autoritate legiuitoare, prin eludarea textelor constituționale la care s-a făcut referire mai sus.
Prin soluția pronunțată însă de prima instanță, tocmai aceasta se realizează, respectiv se constată o situație de discriminare în care se află reclamantul, ce face parte din categoria personalului contractual, în raport cu alte categorii socio-profesionale pe care nici măcar nu le indică, nu le individualizează, nici actul normativ ce reglementează primele de concediu, nu realizează o analiză comparativă în baza căreia s-ar deduce existența unei discriminări, raportat la categoriile profesionale ce beneficiază de plata primei de vacanță.
De altfel, raportat la conținutul în date ale Deciziilor Curții Constituționale sus menționate, trebuie avut în vedere că instanțele de judecată nici nu mai pot constata discriminarea.
Față de aspectele de fapt și de drept mai sus redate, Curtea apreciază că pretenția titularului acțiunii, ce îndeplinește funcția de merceolog făcând parte din categoria personalului contractual nu are nici un temei legal, drepturile sale salariale fiind stabilite prin legea specială OUG nr.24/2000 aprobată prin Legea nr.383/2001, în raport cu conținutul concret al atribuțiilor sale de serviciu, dispoziții ce nu stabilesc dreptul la prima de vacanță solicitat prin acțiunea pendinte și acordat prin sentința recurată.
Constatarea netemeiniciei pretenției reclamantului pentru considerentele expuse, face de prisos analiza excepției lipsei calității procesuale pasive a recurentului Ministerul Finanțelor Publice, ce contestă măsura dispusă în ceea ce-l privește, de alocarea fondurilor necesare plății drepturilor bănești solicitate prin cererea de chemare în judecată.
Față de aspectele de fapt și de drept mai sus redate, Curtea în baza art.312 alin.1 Cod pr.civilă, va admite recursul declarat de Ministerul Justiției și Libertăților cât și cel al Ministerul Finanțelor Publice, va modifica sentința atacată, în sensul că va respinge acțiunea ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELELEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de recurentul-pârât Ministerul Justiției și Libertăților cât și de recurentul Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice, împotriva sentinței civile nr.831 din 14 mai 2008, pronunțată de Tribunalul Călărași - Secția Civilă, în dosarul nr-(974/C/2008), în contradictoriu cu intimatul-reclamant și intimații-pârâți Curtea de Apel București, Tribunalul Călărași și expert Consiliul Național Pentru Combaterea Discriminării.
Modifică sentința atacată în sensul că:
Respinge acțiunea ca neîntemeiată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 04.06.2008.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
GREFIER
Red.
Dact.LG/2 ex./30.06.2009
Jud.fond:;
Președinte:Liviu Cornel DobranișteJudecători:Liviu Cornel Dobraniște, Petrică Arbănaș, Elena
