Drepturi salariale (banesti). Decizia 434/2008. Curtea de Apel Pitesti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PITEȘTI
SECȚIA CIVILĂ, PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DOSAR NR- DECIZIE NR. 434/R-CM
Ședința publică din 27 Mai 2008
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Paulina Ghimișliu JUDECĂTOR 2: Laura Ioniță
JUDECĂTOR 3: Nicoleta Simona
Judecător - -
Grefier
S-au luat în examinare, pentru soluționare, recursurile declarate de reclamanții, și de pârâții MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR B prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului V și MINISTERUL JUSTIȚIEI B împotriva sentinței civile nr.280 din 24 martie 2008 pronunțată de Tribunalul Vâlcea în dosarul nr-.
La apelul nominal făcut în ședința publică, au lipsit părțile.
Procedura este legal îndeplinită.
Recursurile sunt scutite de plata taxelor de timbru.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier ul de ședință, după care:
Având în vedere că s-a solicitat judecarea în lipsă, curtea constată recursurile în stare de judecată și trece la soluționarea lor.
CURTEA
Constată că prin acțiunea înregistrată sub numărul - pe rolul tribunalului Vâlcea, reclamanții, și au chemat în judecată pe pârâții Ministerul Justiției, Curtea de APEL PITEȘTI, Tribunalul Vâlcea, Ministerul Finanțelor Publice, cu citarea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, pentru opozabilitate, solicitând instanței ca prin sentința ce o va pronunța să dispună obligarea pârâților în solidar la plata drepturilor salariale restante reprezentând indemnizația lunară de 10 % din salariul brut pe perioada 20 martie 2007 la zi, actualizată în raport de rata inflației la data plății efective a acestora; acordarea în continuare a acestei indemnizații de 10% din salariul brut, până la prevederea lor pentru tot personalul auxiliar de specialitate; obligarea în solidar a pârâților să includă în bugetul de stat, la prima rectificare de buget, după rămânerea definitivă a sentinței civile, a acestor sume datorate de pârâți pentru perioadele sus-menționate, cu cheltuieli de judecată, precum și obligarea pârâților să facă mențiunile corespunzătoare în carnetele de muncă.
eclamanții au arătat că îndeplinesc funcția de personal auxiliar de specialitate în cadrul Judecătoriei Horezu.
Art.6 alin.2 din Codul Muncii consacră pentru toți salariații principiul ca pentru muncă egală și pregătire profesională egală să fie retribuiți în mod egal, principiu ce se regăsește și în dispozițiile art.23 din declarația Universală a Drepturilor Omului.
De asemenea, nr.OG137/2000 aprobată prin Legea nr.48/2002, modificate prin Legea nr.27/2004, în art.1 alin.2 statuează principiul egalității între cetățeni prin excluderea privilegiilor și discriminării, asigurând egalitate în garantarea și exercitarea unor drepturi, inclusiv dreptul la un salariu egal pentru muncă egală.
Art.20 din Constituția României stauează că dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte tratate la care România este parte.
Contrar acestor principii, prin art.19 pct.3 din Legea nr.50/1996, republicată, cu modificările ulterioare, respectiv nr.OG83/2000, grefierii care participă la efectuarea actelor privind procedura reorganizării judiciare și a falimentului, a actelor de publicitate imobiliară, a celor de executare penală și civilă, a actelor comisiei pentru cetățenie, precum și cei care sunt secretarii comisiilor de cercetare a averii beneficiază de o indemnizație lunară de 10% din salariul brut, calculată în raport cu timpul efectiv lucrat în aceste activități. De aceeași indemnizație beneficiază și conducătorii de carte funciară.
Prin urmare, susțin reclamanții, personalul auxiliar de specialitate din componența Judecătoriei Horezu, în afara celor de la executări penale și civile, sunt tratați inegal din punct de vedere al salarizării, discriminați fără un criteriu obiectiv și rațional, motiv pentru care se impune admiterea acțiunii.
Pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor a solicitat respingerea acțiunii față de această instituție, invocând lipsa calității procesual pasive. S-a susținut că ordonatorul principal de credite, respectiv Ministerul Justiției nu a solicitat deschiderea de credite necesare pentru efectuarea plăților solicitate în prezenta acțiune, astfel că nu poate fi obligat să aloce despăgubirile pretinse de reclamanți. Nici un text de lege nu prevede obligația Ministerului Finanțelor Publice să asigure fonduri necesare pentru plata unor sume în contul diverselor instituții.
Prin întâmpinarea formulată, pârâtul Ministerul Justiției a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată, invocând dispozițiile art.3 și 8 din nr.OG8/2007 privind salarizarea personalului auxiliar din cadrul instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea precum și din cadrul altor unități din sistemul justiției.
Din examinarea Legii nr.567/2004 și a nr.OG8/2007 rezultă că legiuitorul a înțeles să atribuie anumitor categorii de grefieri un beneficiu salarial concretizat într-un spor de 10% motivat de complexitatea atribuțiilor de serviciu, de responsabilitățile ce le implică îndeplinirea acestor atribuții, precum și volumul de muncă.
Prin sentința civilă nr.280/24.03.2008 a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor.
A fost admisă în parte acțiunea și au fost obligați în solidar pârâții Ministerul Justiției, Curtea de APEL PITEȘTI, Tribunalul Vâlcea și Ministerul Economiei și Finanțelor să plătească reclamanților drepturile salariale reprezentând indemnizația de 10% lunară din salariul brut începând cu data de 20 martie 2007 la zi și în continuare.
Au fost respinse capetele 3 și 4 ale acțiunii.
Pentru a pronunța această soluție, instanța a analizat cu prioritate excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor, per care a apreciat-o ca nefondată, cu motivarea că această instituție răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor ordonatorilor principali de credite, precum și de elaborarea proiectelor de rectificare bugetară.
În ceea ce privește fondul cauzei, tribunalul a apreciat că acțiunea este întemeiată în parte.
Dispozițiile art.6 alin.2 din Codul Muncii stipulează că tuturor salariaților care prestează o muncă le sunt recunoscute dreptul la plată egală pentru munca egală, principiu instituit și de art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, iar nr.OG137/2000 aprobată prin Legea nr.48/2002, modificată prin Legea nr.27/2004 prevede la art.1 alin.2 principiul egalității între cetățeni prin excluderea privilegiilor și discriminării, fiind garantată exercitarea unor drepturi, inclusiv dreptul la un salariu egal pentru muncă egală.
De asemenea, conform art.20 din Constituția României dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor trebuie interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte tratate la care România este parte.
Potrivit art. 19 pct.3 din Legea nr. 50/1996 grefierii care participă la efectuarea actelor privind procedura reorganizării judiciare și a falimentului, a actelor de publicitate imobiliară, a celor de executare penală și civilă, a actelor comisiei pentru cetățenie, precum și cei care sunt secretarii comisiilor de cercetare a averii, beneficiază de o indemnizație lunară de 10% din salariul brut, calculată în raport cu timpul efectiv lucrat.
Reclamanții din cauza de față îndeplinesc funcția de grefier în cadrul Judecătoriei Horezu, parte dintre ei neefectuând activități din cele enumerate mai sus. Deși îndeplinesc aceeași funcție, iar in virtutea funcției, aceeași muncă egală cu beneficiarii sporului de 10%, ei nu au primit acest drept, fiind astfel prejudiciați, discriminați. Are astfel loc o discriminare din punct de vedere al salarizării, discriminare ce încalcă dispozițiile legale în materie și anume art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, nr.OG137/2000 aprobată prin Legea nr.48/2002 modificată prin Legea nr.27/2004 și art.6 alin.2 din Codul Muncii.
Instituirea unor astfel de sporuri în favoarea numai a unor categorii de grefieri conduce la aplicarea unui tratament diferențiat care rezidă într-o inegalitate și a unui tratament diferit în ceea ce privește drepturile salariale, creându-se astfel o discriminare în cadrul aceleiași profesii.
Împrejurarea că nu toți reclamanții au desfășurat activități din cele prevăzute în art. 19 pct.3 din Legea nr.50/1996 nu poate conduce la respingerea pretențiilor reclamanților, întrucât modalitatea de acordare a indemnizației de 10% reprezintă prin ea însăși o practică discriminatorie, aparent neutră, pârâtul Ministerul Justiției neputând invoca propria sa culpă discriminatorie.
În termen legal sentința a fost recurată de reclamanții, precum și de pârâții Ministerul Economiei și Finanțelor și Ministerul Justiției.
Reclamanții au criticat sentința sub următoarele aspecte:
1. În mod greșit instanța a respins cererea de actualizare a drepturilor salariale ce fac obiectul acțiunii.
2. Fără nici un temei legal, instanța de fond a respins cererea privind includerea în bugetul de stat a sumelor reprezentând drepturile bănești, cu toate că acțiunea a fost admisă și față de pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor.
3. În mod nelegal a fost respins capătul de cerere privind efectuarea mențiunilor corespunzătoare în carnetele de muncă ale reclamanților, în conformitate cu dispozițiile Decretului nr.92/1976.
Pârâtul Ministerul Justiției a adus sentinței următoarele critici:
1. Într-un prim motiv de recurs întemeiat pe dispozițiile art.304 pct.4 Cod procedură civilă se arată că instanța de fond a depășit atribuțiile puterii judecătorești atunci când a acordat reclamanților drepturi care nu sunt prevăzute în lege, problema dedusă judecății fiind una de legiferare, iar nu de interpretare a unei legi
2. Soluția primei instanțe este greșită, întrucât dispozițiile art.19 alin.3 din Legea nr.50/1996 prevăd în mod expres categoriile de personal auxiliar care beneficiază de indemnizația lunară de 10% din salariul brut, ceea ce înseamnă că numai persoanele care prin fișa postului îndeplinesc atribuțiile respective, sunt îndreptățite să primească această indemnizație, or reclamanții nu sunt în această situație.
Acordarea indemnizației de 10% este circumscrisă unor condiții cumulative care întrunesc un grad de obiectivitate dat de natura activităților în cauză, complexitate, responsabilitate, volum de muncă și timpul efectiv lucrat în aceste activități
Mai arată recurentul că în speță nu există discriminare, deoarece în conformitate cu art.1 alin.3 din nr.OG137/2000, trebuie să fie vorba despre situații comparabile, ceea ce nu este cazul în speță. Mai mult, prin Hotărârea nr.333/2007 CNCD a constatat că faptele prezentate nu constituie acte de discriminare.
Prima instanță a reținut că există discriminare, numai prin prisma calității de personal auxiliar, criteriu mult prea general, fără să aibă în vedere reglementările privind organizarea judiciară în legătură cu conținutul concret al atribuțiilor de serviciu, complexitatea acestora, responsabilitățile funcției.
Dacă instanța ar fi avut în vedere regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești aprobat prin Hotărârea nr.387/2005, ar fi concluzionat că atribuțiile diferitelor categorii de personal auxiliar nu sunt identice.
3. În mod greșit indemnizația de 10% a fost acordată și pentru viitor, deși pentru a fi protejat un drept trebuie să fie actual.
Ultimele două motive au fost întemeiate pe dispozițiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă.
Ministerul Economiei și Finanțelor a criticat sentința în ceea ce privește greșita apreciere de către instanță a calității sale procesuale pasive și în ceea ce privește greșita sa obligare în solidar, împreună cu ceilalți pârâți, la plata sumelor de bani.
În dezvoltarea recursului pârâtul arată că nu poate aloca fonduri pentru plata despăgubirilor solicitate, deoarece Ministerul Justiției în calitate de ordonator principal de credite nu a solicitat deschiderea de credite necesare pentru efectuarea plăților solicitate în prezenta acțiune.
Ministerul Justiției în calitate de ordonator principal de credite avea obligația să prevadă în bugetul său propriu venituri din care să poată fi acoperite cheltuielile privind drepturile salariale solicitate de reclamanți.
Se mai arată că nici un text de lege nu prevede sarcina Ministerului Finanțelor Publice, obligația de a asigura fonduri necesare pentru plata unor sume în contul diverselor instituții, în speță Ministerul Justiției.
Analizând sentința recurată prin prisma criticilor formulate, Curtea reține următoarele:
Primul motiv de recurs formulat de reclamanți este fondat.
Cererea reclamanților privind acordarea acestor drepturi salariale actualizate cu indicele de inflație este întemeiată, fiind incidente dispozițiile art.161 alin.4 din Codul Muncii potrivit cărora "întârzierea nejustificată a plății salariului sau neplata acestuia poate determina obligarea angajatorului la plata de daune-interese pentru repararea prejudiciului produs salariatului". Reactualizarea conform indicelui de inflație intervenit în perioada în care acest drept nu a fost plătit reprezintă cel mai fidel prejudiciul real suferit de către reclamanți prin privarea de acest drept.
Al doilea motiv de recurs formulat de reclamant privind greșita respingere a cererii de includere în buget a sumelor necesare plății drepturilor salariale este fondat, iar recursul formulat de Ministerul Economiei și Finanțelor este în parte fondat și, întrucât între ele există o strânsă legătură, urmează a fi analizate împreună.
Este de remarcat în primul rând că Tribunalul Vâlcea, prin sentința recurată, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor și a admis acțiunea față de acesta, iar pe de altă parte nu l-a obligat pe aceasta la nimic, respingând capătul de cerere nr.3 privind includerea în bugetul de stat a sumelor necesare achitării drepturilor bănești din sentință.
În mod corect instanța de fond a apreciat că Ministerul Economiei și Finanțelor are calitate procesuală pasivă.
Astfel, în conformitate cu prevederile art.19 din Legea nr.500/2002 privind finanțele publice, Ministerul Economiei și Finanțelor elaborează proiectul bugetului de stat, al legii bugetare anuale și raportul asupra proiectului bugetului de stat, precum și proiectul legii de rectificare a bugetului de stat, operând rectificările corespunzătoare. De asemenea, onform art.3 alin.1 pct.2 din nr.HG208/2005 această instituție gestionează și proiectul legii de rectificare bugetară.
Pe de altă parte, în temeiul dispozițiilor art.1 din nr.OUG22/2002 aprobată prin Legea nr.188/2002, executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice în baza titlurilor executorii se realizează din sumele aprobate prin bugetele acestora cu titlu de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă.
Prin urmare, pentru plata drepturilor salariale este necesară includerea sumelor datorate cu acest titlu în bugetul Ministerului Justiției, în calitate de ordonator principal de credite, având obligația potrivit art.2 din același act normativ, să dispună toate măsurile necesare, în condițiile legii, pentru asigurarea în bugetul propriu al Ministerului și al instituțiilor din subordine a creditelor necesare pentru efectuarea plății sumelor stabilite prin titluri executorii.
Rezultă așadar că în mod corect tribunalul a reținut calitatea procesuală pasivă a pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor și, față de cererea având ca obiect alocarea fondurilor necesare sumelor ce urmează a fi plătite reclamantei, se impunea admiterea acestui capăt de cerere.
În lipsa rectificării bugetului cu sumele necesare, Ministerul Justiției se află în imposibilitate de a dispune de fonduri pentru plata sumelor cerute de reclamanți.
Pe de altă parte curtea apreciază că în mod greșit pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor a fost obligat să plătească în solidar cu ceilalți pârâți reclamanților drepturile salariale solicitate în acțiune, fără a avea în vedere faptul că această instituție nu are calitate de angajator al reclamanților.
Așa cum am arătat, acest recurent nu poate fi decât obligat la alocarea fondurilor necesare plății acestor drepturi, iar nu la plata efectivă, directă a acestora, între el și reclamanți neexistând raporturi de muncă.
Al treilea motiv de recurs formulat de reclamanți este de asemenea fondat.
Trebuie observat în primul rând că instanța de fond nu a motivat în nici un fel respingerea capătului de cerere privind efectuarea mențiunilor corespunzătoare în carnetele de muncă ale reclamanților.
Din dispozițiile art.1 alin.1 și 2 ale Decretului nr.92/1976, rezultă că în carnetul de muncă se înscriu, printre altele datele cu privire la retribuția tarifară de încadrare și alte drepturi ce se includ în aceasta, recompensele și orice alte situații care, potrivit dispozițiilor legale, se menționează în carnetul de muncă.
Pe de altă parte conform art.155 Codul Muncii salariul cuprinde salariul de bază, indemnizațiile, sporurile precum și alte adaosuri.
Rezultă așadar că, față de dispozițiile arătate mai sus, în carnetele de muncă ale reclamanților trebuie inclusă și indemnizația de 10% ce face obiectul prezentei acțiuni, situație față de care se impunea admiterea acestui capăt al acțiunii.
Primul motiv de recurs formulat de pârâtul Ministerul Justiției este nefondat.
Contrar susținerilor recurentului, Tribunalul Vâlcea nu a făcut decât să analizeze incidența unor dispoziții legale. Este atributul instanței de judecată să verifice dacă acordarea unor sporuri salariale doar pentru anumite categorii de salariați s-a făcut cu respectarea principiului egalității cetățenilor în fața legii.
De altfel, chiar Înalta Curte de Casație și Justiție, atunci când a soluționat un recurs în interesul legii (Decizia nr. VI/2007), a statuat că este atributul instanței de judecată să verifice dacă aplicarea textelor de lege prin care s-au acordat anumite sporuri la indemnizația de încadrare brută lunară doar anumitor magistrați (sporul acordat numai judecătorilor și procurorilor care au soluționat cauze privind fapte de corupție) s-a făcut cu respectarea principiului egalității cetățenilor în fața legii consacrat de art.16 alin.(1) din Constituția României, republicată, cu cel al egalității de tratament salarial pentru muncă egală instituit prin normele internaționale.
Apare astfel ca nefondată susținerea recurentului în sensul că instanța ar fi intrat în sfera legislativului.
Al doilea motiv de recurs formulat de Ministerul Justiției este de asemenea nefondat.
Este adevărat că potrivit art.19 alin.3 din Legea nr.50/1996 "grefierii care participă la efectuarea actelor privind procedura reorganizării judiciare și a falimentului, a actelor de publicitate imobiliară, a celor de executare penală și executare civilă, a actelor comisiei pentru cetățenie, precum și cei care sunt secretarii comisiilor de cercetare a averii beneficiază de o indemnizație lunară de 10% din salariul brut, calculată în raport cu timpul efectiv lucrat în aceste activități. De aceeași indemnizație beneficiază și conducătorii de carte funciară".
Rezultă că textul enumeră limitativ categoriile de grefieri care beneficiază de sporul de 10%, excluzând cea mai mare parte a grefierilor de la plata acestui spor.
Pe de altă parte, art.4 și art.16 din Constituția României consacră principiul egalității între cetățeni, prin excluderea privilegiilor și discriminării.
Art.20 din legea fundamentală a statului stipulează că dispozițiile constituționale privind drepturile și privilegiile cetățenilor trebuie interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte tratate la care România este parte, or art.23 din declarație prevede că tuturor salariaților care prestează o muncă la sunt recunoscute dreptul la plată egală pentru muncă egală. În acest sens sunt și dispozițiile art.6 alin.3 din Codul Muncii, în conformitate cu care pentru munca egală sau de valoare egală este interzisă orice discriminare.
Acest principiu este reluat și de art.1 alin.2 lit. i din nr.OG137/2000, aprobată prin Legea nr.48/2002, modificată prin Legea nr.27/2004, care garantează egalitatea între cetățeni, prin excluderea privilegiilor și discriminării, subliniindu-se dreptul la un salariu egal pentru muncă egală.
Potrivit art.2 alin1 din nr.OG137/2000, prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de orice criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice, iar conform alin.2 sunt discriminatorii prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin. (1), față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare.
De asemenea, potrivit art.1 alin.3 din același act normativ exercitarea drepturilor enunțate cuprinse în prezentul articol privește persoane aflate în situații comparabile.
În recursul său, pârâtul Ministerul Justiției pretinde că dispozițiile nr.OG137/2000 nu ar fi aplicabile în speță, deoarece reclamanții din prezenta cauză nu se află în "condiții de egalitate" și nici în "situații comparabile", condiții cerute de actul normativ arătat.
Apreciază Curtea că această susținere este nefondată, întrucât reclamanții în cauză sunt încadrați pe postul de grefier și atribuțiile lor sunt asemănătoare, inclusiv din punct de vedere al complexității și volumului de muncă, iar faptul că între atribuțiile diverselor categorii de grefieri există anumite diferențieri, nu poate duce la concluzia că aceștia nu s-ar afla în "situații comparabile".
Criteriul pe baza căruia s-a făcut această distincție, în acordarea drepturilor salariale menționate, l-a reprezentat doar luarea în considerare a unora dintre atribuțiile pe care o parte dintre grefieri le aveau, ceea ce nu are justificare atât timp cât specificul atribuțiilor de ansamblu pe care le au toți grefierii din parchete și instanțele judecătorești necesită aceeași pregătire de specialitate și experiență, responsabilitate profesională specifică echivalentă, precum și risc identic în exercitarea sarcinilor de serviciu.
Opinia potrivit căreia prevederile legale care au creat această diferențiere nu ar fi discriminatorie ignoră nu numai dispozițiile art.16 alin.1 din Constituția României, republicată, pe cele ale art. 23 alin.2 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, potrivit cărora "toți oamenii au dreptul, fără nici o discriminare, la salariu egal pentru muncă egală", precum și pe cele ale art.2 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice și ale art.14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, așa cum s-a făcut referire la acestea, dar și dispozițiile art. 1 alin.1 din Primul Protocol adițional la Convenție, privind protecția proprietății.
Îndeplinirea cerinței de îmbunătățire substanțială a actului de înfăptuire a justiției, care impune criterii noi de competență și performanță pentru toate categoriile de grefieri, nu ar putea fi asigurată în condiții de inegalitate de tratament salarial în cadrul acestor categorii, determinate de o apreciere diferită a participării grefierilor la actul de justiție.
Mai mult, folosirea drept criteriu de diferențiere pentru tratamentul salarial pentru grefieri a apartenenței la anumite segmente restrânse de realizare a justiției, pe considerentul că domeniile în care ar activa ar reclama o specializare particularizată și un risc deosebit, nu se poate justifica.
Rezultă, deci, că distincția ce se face, ținându-se seama de anumite atribuții ale grefierilor este lipsită de justificare obiectivă și rezonabilă, fiind astfel discriminatorie în sensul art. 2 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice și al art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, deoarece nu se poate demonstra existența unui raport acceptabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat, cu toate particularitățile lui specifice.
De aceea, pentru eliminarea oricărei discriminări între diferitele categorii de grefieri, cu profesii implicând pregătire, experiență și responsabilități identice, în raport cu atribuțiile îndeplinite de fiecare, se impune ca, pentru perioada în care o parte dintre grefieri nu au beneficiat de sporul specific de 10% din salariul brut lunar, aceștia să aibă dreptul la întregirea veniturilor lor salariale cu acel spor, obligația autorității care nu l-a acordat tuturor grefierilor fiind întemeiată pe ideea de răspundere pentru tratament discriminatoriu.
Respectarea dreptului fiecărui cetățean la egalitate de tratament remuneratoriu pentru aceeași muncă, în condiții de responsabilitate identică, implică obligația firească a autorității care a generat acordarea discriminatorie a sporului la care s-a făcut referire, de a repara prejudiciul cauzat categoriei de magistrați ce a fost lipsită de echivalentul acelui spor în perioada în care dispozițiile ce îl reglementau erau în vigoare.
În concluzie, curtea apreciază ca fiind discriminatorie prevederea legală prin care se introduce un anumit spor doar pentru unele categorii de grefieri, iar acest aspect are ca efect aplicarea unui tratament diferențiat în ceea ce privește drepturile salariale, creându-se astfel o discriminare în cadrul aceleiași profesii.
Admiterea acțiunii și obligarea pârâtei la plata acestui spor și pentru personalul care desfășoară alte activități decât cele enumerate de art.19 alin.3 din Legea nr.50/1996 reprezintă singura modalitate de eliminare a discriminării existente.
Faptul că prin hotărârea nr.333/2007 CNCD a constatat că faptele prezentate nu constituie acte de discriminare nu are nici o relevanță, deoarece potrivit art.27 alin.1 din nr.OG137/2000 sesizarea instanței de către persoana care se consideră discriminată nu este condiționată de sesizarea, ceea ce duce la concluzia că hotărârile pronunțate de această instituție nu sunt obligatorii pentru instanța de judecată.
Al treilea motiv formulat de pârâtul Ministerul Justiției este nefondat.
Reclamanții sunt îndreptățiți să solicite acest drept salarial și pentru viitor, întrucât salariul este o prestație periodică, iar art.110 alin.2 Cod procedură civilă permite solicitarea înainte de termen a unei prestații periodice, instituind practic o excepție de la regula potrivit căreia drepturile solicitate printr-o acțiune trebuie să fie actuale, urmând bineînțeles ca hotărârea obținută să fie pusă în executare la împlinirea termenului.
Față de aceste considerente, Curtea, în temeiul art.291 Codul Muncii și art.3041și 312 cod procedură civilă, va admite recursurile declarate de reclamanți și de pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor și va modifica în apret sentința în sensul că va dispune plata actualizată a drepturilor salariale și efectuarea mențiunilor în carnetele de muncă ale recurenților - reclamanți și de asemenea va obliga pe pârâtul Ministerul Economiei Și Finanțelor să aloce fondurile necesare plății drepturilor bănești, înlăturând obligarea de la plata în solidar a acestora.
Va menține în rest sentința și va respinge ca nefondat recursul declarate de pârâtul Ministerul Justiției.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de recurenții reclamanți, și de pârâtul MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR B prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului V, împotriva sentinței civile nr.280 din 24 martie 2008 pronunțată de Tribunalul Vâlcea în dosarul nr-.
Modifică în parte sentința în sensul că dispune plata actualizată a drepturilor salariale și efectuarea mențiunilor în carnetele de muncă ale recurenților - reclamanți.
Obligă pe pârâtul MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR să aloce fondurile necesare plății drepturilor bănești și înlătură obligarea de la plata în solidar a acestora.
Menține în rest sentința.
Respinge ca nefondat recursul formulat de pârâtul MINISTERUL JUSTIȚIEI.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 mai 2008, la Curtea de APEL PITEȘTI - Secția civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de familie.
Președinte, Judecător, Judecător,
- - - - - -
Grefier,
Red.
TC/4 ex.
28.05.2008
jud fond:
Președinte:Paulina GhimișliuJudecători:Paulina Ghimișliu, Laura Ioniță, Nicoleta Simona
