Drepturi salariale (banesti). Decizia 767/2009. Curtea de Apel Pitesti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PITEȘTI
SECȚIA CIVILĂ, PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DOSAR NR- DECIZIA CIVILĂ NR. 767/R-CM
Ședința publică din 15 Aprilie 2009
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Maria Ploscă JUDECĂTOR 2: Irina Tănase
JUDECĂTOR 3: Lică Togan
Judecător: - -
Grefier: - -
S-au luat în examinare, pentru soluționare, recursurile civile declarate de reclamanții, și și de pârâtul MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE SI JUSTIȚIE, împotriva sentinței civile nr.240/F-CM din data de 2 decembrie 2008, pronunțată de Curtea de APEL PITEȘTI, în dosarul nr-.
La apelul nominal, făcut în ședința publică, au răspuns: consilier juridic, pentru recurentul-pârât MINISTERUL PUBLIC -Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție B și pentru intimatul-pârât Parchetul de pe lângă Curtea de APEL PITEȘTI, în baza delegațiilor de la dosar și consilier juridic, pentru intimatul-chemat în garanție Ministerul Economiei și Finanțelor, în baza delegației de la dosar, lipsind celelalte părți.
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Părțile prezente susțin că nu mai au cereri prealabile de formulat.
Curtea constată recursurile în stare de judecată și acordă cuvântul asupra acestora.
Reprezentantul recurentului- pârât, având cuvântul solicită admiterea recursului, modificarea hotărârii atacate în sensul de a se respinge acțiunea formulată de reclamanți ca nefondată.
În subsidiar solicită admiterea recursului, iar pe fond admiterea cererii de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor.
Cu privire la recursul declarat de reclamanți solicită respingerea acestuia ca nefondat.
Reprezentanta intimatului- chemat în garanție, având cuvântul solicită respingerea recursurilor și menținerea soluției instanței de fond ca legală și temeinică.
CURTEA:
Asupra recursurilor civile de față.
Constată că, prin acțiunea înregistrată la data de 9 iunie 2008, reclamanții, și au chemat în judecată pe pârâții Ministerul Justiției, Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție B, Ministerul Economiei și Finanțelor, Curtea de Apel București, Tribunalul București, Parchetul de pe lângă Curtea de APEL PITEȘTI, Parchetul de pe lângă Tribunalul Vâlcea, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și Parchetul de pe lângă Tribunalul București, solicitând ca prin sentința ce se va pronunța să fie obligați la plata contravalorii drepturilor salariale neachitate astfel: pentru reclamanta - 30% din indemnizația de încadrare brută lunară, pentru perioada mai 2000-aprilie 2004 și 40% pentru perioada mai 2004-august 2005, pentru reclamantul - 30% din indemnizația de încadrare brută lunară, pentru perioada 10 noiembrie 2000- 9 iunie 2003, pentru reclamantul - 30% din indemnizația de încadrare brută lunară, pentru perioada mai 2000-1 septembrie 2003 și pentru reclamanta - 30% din indemnizația de încadrare brută lunară, pentru perioada mai 2000-1 septembrie 2002.
S-a solicitat de asemenea, obligarea pârâților Ministerul Justiției, Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție și Ministerul Economiei și Finanțelor la încadrarea în bugetele lor a fondurilor necesare plății drepturilor respective.
În motivarea acțiunii s-a arătat că, în baza dispozițiilor legale în vigoare, respectiv nr.OUG177/2002 privind salarizarea și alte drepturi ale magistraților, modificată prin Legea nr.347/10 iulie 2003, s-a prevăzut că "judecătorii care compun completele specializate pentru judecarea infracțiunilor de corupție potrivit art.29 alin.1 din Legea nr.78/2000, primesc un spor de 30% din indemnizația de încadrare brută lunară", iar la alin.2 s-a prevăzut același spor pentru procurorii din cadrul Parchetului Național Anticorupție și cei care participă la ședințele de judecată ale completelor specializate pentru judecarea infracțiunilor de corupție.
De asemenea, prin art.24 din Legea nr.508/2004 privind înființarea, organizarea în cadrul Ministerului Publica Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism s-a aplicat un spor de 40% la indemnizația de încadrare brută lunară procurorilor și judecătorilor care efectuează urmărirea penală în aceste cauze și pentru participarea la judecarea acestora.
Ulterior, Legea nr.601/16 decembrie 2004 pentru aprobarea nr.OUG24/2004 a extins categoriile de magistrați care primesc acest spor de 40% și la președintele, vicepreședintele, președinții de secții și judecătorii Înaltei Curți de Casație și Justiție, Procurorul General al Parchetului de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, adjuncții săi și procurorii de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție.
S-a precizat că urmare acestor norme legale, prin aplicarea sporurilor arătate, s-a creat o discriminare între judecători după criteriul categoriei sociale sus arătate.
S-a invocat și caracterul obligatoriu al Deciziei nr.VI pronunțată la 15 ianuarie 2007 de ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție care a admis recursul în interesul legii și a stabilit în aplicarea nediscriminatorie a disp.art.11 alin.1 din nr.OUG177/2002 și a dispozițiilor art.28 alin.4 din nr.OUG43/2002 faptul că drepturile salariale prevăzute de aceste texte de lege se cuvin tuturor magistraților.
Cu privire la prescripția dreptului la acțiune, s-a arătat că termenul de prescripție de 3 ani s-a întrerupt prin mai multe acte de recunoaștere făcute de cei în favoarea cărora curge prescripția în sensul art.16 lit.a din Decretul nr.167/1958, având ca efect ștergerea prescripției scurse și începutul unor noi termene de prescripție de 3 ani de la data recunoașterii.
Astfel, prin strategia de reformă a sistemului judiciar pe perioada 2005-2007, s-a propus înlăturarea discriminării, cap.VI pct.3 referindu-se la asigurarea salarizării adecvate și nediscriminatorii a magistraților, iar pct.3.3 se referă la eliminarea discriminării cauzate de acordarea sporului de salariu de 40% pentru anumite categorii de magistrați.
Aceeași concluzie se desprinde și din inițierea unui proiect legislativ menit să înlăture situația discriminatorie creată prin introducerea sporului de 40% pentru anumite categorii de magistrați finalizat prin adoptarea nr.OUG27/2006.
Prin Hotărârea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării nr.185/22 iulie 2005 s-a constatat existența unei discriminări directe între judecătorii și procurorii care beneficiază de sporul de 40% și cei care nu beneficiază de acest spor.
De altfel, reclamanții au obținut recunoașterea drepturilor pretinse pentru perioadele menționate în hotărârile judecătorești anexate.
S-a solicitat acordarea acestor drepturi bănești, actualizate cu indicele de inflație alături de dobânda legală în baza art.1088 alin.1 Cod civil.
Prin întâmpinarea formulată, MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție Bas olicitat respingerea acțiunii ca prescrisă pentru perioada 1 mai 2000-26 mai 2005, motivat de faptul că potrivit dispozițiilor cuprinse în art.1 alin.1 din Decretul nr.167/1958 privitor la prescripția extinctivă, coroborate cu dispozițiile art.3 alin.1 din același act normativ, dreptul la acțiune având un obiect patrimonial se stinge prin prescripție dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege de 3 ani.
S-a arătat că susținerile reclamanților în sensul că dreptul lor material la acțiune nu este prescris, fiind întrerupt prin Decizia nr.VI a Înaltei Curți de Casație și Justiție este nefondat, întrucât dispozițiile art.16 din Decretul nr.167/1958, privind întreruperea cursului prescripției sunt de strictă interpretare și nu se poate stabili un alt moment decât data nașterii dreptului.
Pe fondul cauzei, s-a arătat că prin Decizia nr.VI/15 mai 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a soluționat recursul în interesul legii declarat de Procurorul General și s-a stabilit că drepturile salariale prevăzute de art.11 alin.1 din nr.OUG177/2002, art.28 alin.4 din nr.OUG43/2002 li se cuvin tuturor magistraților.
Pârâtul a solicitat respingerea ca prescrisă a acțiunii reclamanților pentru perioada 1 mai 2000-26 mai 2005 și ca neîntemeiată pentru perioada 27 mai 2005-august 2005.
MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție Bas olicitat de asemenea, chemarea în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor solicitând ca în situația în care se va admite acțiunea reclamanților să se dispună prin aceeași hotărâre, ca acesta să ia act de obligativitatea adoptării unui proiect de rectificare a bugetului Ministerului Public pe anul 2008 care să includă alocarea sumelor ce reprezintă pretențiile reclamanților.
La rândul său, pârâtul Ministerul Justiției a solicitat prin întâmpinarea formulată respingerea acțiunii reclamanților, invocând excepția lipsei calității procesuale pasive în raport cu aceștia, întrucât reclamanții sunt procurori în cadrul parchetelor menționate în acțiune și între aceștia și Ministerul Justiției nu există nici un raport juridic, salarizarea făcându-se dintr-un buget distinct.
Prin aceeași întâmpinare s-a solicitat respingerea ca prescrisă a acțiunii reclamanților având în vedere prevederile art.3 din Decretul nr.167/1958 și art.283 alin.1 lit.c din Codul muncii.
La rândul său, Ministerul Economiei și Finanțelor a formulat întâmpinare solicitând respingerea acțiunii, întrucât nu are calitate procesuală pasivă în cauză, raporturile de muncă existând între reclamanți și ceilalți pârâți.
Curtea de APEL PITEȘTI, prin sentința civilă nr.240/F-CM/01.12.2008, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanți și a obligat pe pârâții Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de APEL PITEȘTI și Parchetul de pe lângă Tribunalul Vâlcea, la plata către reclamanta a diferențelor de drepturi bănești reprezentând majorarea cu 40% a indemnizației de încadrare brută lunară pentru perioada 5.06.2005-august 2005, actualizate cu indicele de inflație, la care se adaugă dobânda legală.
A fost respinsă acțiunea și cererea de chemare în garanție față de pârâtul-chemat în garanție Ministerul Economiei și Finanțelor.
Pentru a pronunța această sentință, curtea a reținut următoarele:
Reclamanții au solicitat prin acțiunea formulată obligarea pârâților la plata drepturilor salariale constând în sporul de 30% aplicat la indemnizația de încadrare brută lunară pentru perioadele arătate, respectiv până în luna aprilie 2004 și 40% pentru perioada mai 2004-august 2005.
Legat de excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâtul Ministerul Justiției cât și de MINISTERUL PUBLI Ce - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, așa cum s-a arătat în susținerea acesteia, s-a reținut că cererile având ca obiect plata drepturilor salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, categorie în care se include și prezenta cauză, pot fi formulate, potrivit art.283 alin.1 lit.c) Codul muncii, în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune.
Potrivit art.166 din Codul muncii, dreptul la acțiune cu privire la drepturile salariale, precum și cu privire la daunele rezultate din neexecutarea în totalitate sau în parte a obligațiilor privind plata salariilor se prescrie în termen de 3 ani de la data când drepturile respective erau datorate.
La alin.2 al acestui text de lege se prevede că termenul de prescripție prevăzut la alin.1 este întrerupt în cazul în care intervine o recunoaștere din partea debitorului cu privire la drepturile salariale sau derivând din plata salariului.
Pe de altă parte, și potrivit art.3 din Decretul nr.167/1958 privind prescripția extinctivă, dreptul la acțiune având un obiect patrimonial se stinge prin prescripție, termenul de prescripție fiind de 3 ani de la data nașterii dreptului.
Art.16 pct.1 din Decretul nr.167/1958 sus arătat, prevede că prescripția se întrerupe prin recunoașterea dreptului a cărei acțiune se prescrie făcută de cel în folosul căruia curge prescripția, prin introducerea unei cereri de chemare în judecată sau printr-un act începător de executare.
În speță, așa cum s-a arătat mai sus, obiectul acțiunii de față îl formează drepturile salariale solicitate de reclamanți.
Potrivit art.161 Codul muncii, drepturile salariale se plătesc odată pe lună, astfel că pentru prestații succesive dreptul la acțiune cu privire la fiecare dintre prestații se stinge printr-o prescripție deosebită. În acest sens sunt prevederile art.12 din Decretul nr.167/1958 privind prescripția extinctivă.
În acțiunea formulată, reclamanții au arătat că dreptul la acțiune privind solicitarea sporului de 30% și 40% a fost întrerupt prin mai multe acte de recunoaștere făcută de cei în favoarea cărora curge prescripția în sensul art.16 lit.a din Decretul nr.167/1958, sus arătat.
Într-adevăr prin strategia de reformă a sistemului judiciar pe perioada 2005-2007 s-a propus înlăturarea discriminării, cap.VI pct.3 referindu-se la asigurarea salarizării adecvate și nediscriminatorii a magistraților și personalului asimilat, iar pct.3.3 se referă la eliminarea discriminării cauzate de acordarea sporului la salariu de 40% pentru anumite categorii de magistrați, ceea ce reprezintă o recunoaștere explicită a discriminării existente la momentul adoptării strategiei prin nr.HG232/2005.
Și prin Hotărârea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării nr.185/22 iulie 2005, s-a constatat existența unei discriminări directe între judecătorii și procurorii care beneficiază de sporul de 40% și cei care nu beneficiază de acest spor recomandându-se Ministerului Justiției inițierea unei modificări în sensul eliminării acestei ilegalități.
Constatându-se astfel o întrerupere a termenului de prescripție în sensul art.16 lit.a din Decretul nr.167/1958, care are ca efect ștergerea prescripției scurse și începutul unui nou termen de prescripție de 3 ani de la data recunoașterii, s-a constatat că în luna mai 2005 a început să curgă un nou termen de prescripție pentru reclamanți.
Avându-se în vedere data formulării acțiunii, 6 iunie 2008, dată existentă pe ștampila de pe plicul de înaintare a acțiunii, instanța a reținut că reclamanții pot solicita drepturi salariale începând cu data de 6 iunie 2005.
Cum aceștia au solicitat drepturi bănești pentru perioada anterioară datei de 6 iunie 2005, dreptul la acțiune fiindu-le întrerupt în luna mai 2005, pentru perioadele anterioare, dreptul la acțiune este prescris.
Astfel, reclamantul a solicitat drepturi salariale pe perioada 2000-1 septembrie 2003, pentru perioada 2000- 1 septembrie 2002 și pentru perioada 10 noiembrie 2000- 9 iunie 2003.
Referitor la reclamanta s-a constatat că a solicitat despăgubiri de 30% pentru perioada mai 2000-aprilie 2004 și 40% din indemnizația de încadrare brută lunară pentru perioada mai 2004-august 2005.
Cum pentru perioada anterioară datei de 6 iunie 2005 dreptul la acțiune al reclamanților a fost prescris, acțiunea acestei reclamante a fost admisă numai pentru perioada 5 iunie 2005-august 2005.
Referitor la aceasta s-a constatat că prin Decizia nr.VI din 15 ianuarie 2006 pronunțată de ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție Baf ost soluționat recursul în interesul legii declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție și s-a statuat că în aplicarea nediscriminatorie a dispozițiilor art.11 alin.1 din nr.OUG177/2002, privind salarizarea și alte drepturi ale magistraților, precum și a dispozițiilor art.28 alin.4 din nr.OUG43/2002, modificată prin nr.OUG24/2004, modificată și aprobată prin Legea nr.601/2004, s-a stabilit că drepturile salariale prevăzute de aceste texte de lege, li se cuvin tuturor magistraților.
Având în vedere prevederile art.329 alin.3 Cod procedură civilă, potrivit cărora dispozițiile date prin această decizie sunt obligatorii pentru celelalte instanțe, acțiunea reclamantei a fost admisă în parte și au fost obligați pârâții Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de APEL PITEȘTI și Parchetul de pe lângă Tribunalul Vâlcea la plata către aceasta a diferențelor de drepturi bănești reprezentând majorarea de 40% a indemnizației de încadrare brută lunară pentru perioada 5 iunie 2005-august 2005.
Despăgubirile la care pârâții au fost obligați către reclamantă au fost actualizate cu indicele de inflație până la data plății efective conform art.161(4) din Codul muncii aplicabil în cauză.
Având în vedere prevederile art.1088 Cod civil, pârâții au fost obligați și la dobânda legală ce se aplică la aceste sume.
Întrucât reclamanții au solicitat obligarea pârâtului Ministerul Justiției la plata drepturilor salariale de 30% pentru perioada cât au fost judecători la Judecătoria Sectorului nr.1 B (10 noiembrie 2000- 9 iunie 2003), pentru reclamantul acțiunea a fost respinsă ca prescrisă.
În ceea ce privește pe pârâtul și chematul în garanție Ministerul Economiei și Finanțelor, Curtea a constatat că nu are calitate procesuală pasivă, referitor la capătul de cerere prin care s-a solicitat obligarea acestuia la alocarea sumelor necesare efectuării plății datorate cu acest titlu de către instituția la care sunt angajați reclamanții. Aceasta, întrucât, potrivit art.28 din Legea nr.500/2002 privind finanțelor publice, nr.HG208/2005 privind organizarea și funcționarea și Agenției Naționale de Administrare Fiscală și nr.HG386/2007 privind organizarea și funcționarea Ministerului Economiei și Finanțelor, acest minister are atribuții în ce privește elaborarea proiectului bugetului de stat, iar nu alocarea sumelor respective, anterior adoptării Legii bugetului de stat.
Pe de altă parte, acesta nu poate avea calitatea de ordonator principal de credite pentru alte instituții sau ministere, care la rândul lor sunt ordonatori principali de credite și nu repartizează sume de la buget acestora, aceste sume fiind alocate conform destinațiilor bugetare în conformitate cu Legea bugetului de stat.
Împrejurarea că ordonatorul principal de credite, nu a corectat indemnizațiile cuvenite reclamanților, neacordându-le sporul solicitat, nu poate conduce la obligarea Ministerului Economiei și Finanțelor la plata unor sume de bani aferente unor raporturi de muncă, Guvernul fiind cel răspunzător de realizarea prevederilor bugetare și repartizarea către ordonatorul principal de credite a sumelor de la bugetul de stat, conform destinațiilor bugetare stabilite în conformitate cu legea bugetară anuală.
Prin sentința civilă nr.63/F-CM/03.02.2009, aceeași instanță a admis cererea pârâtului Ministerul Justiției și a dispus completarea dispozitivului sentinței civile nr.240/F-CM/02.12.2008 în sensul că la pagina 8, după rândul 13, se va scrie "Respinge acțiunea față de pârâtul Ministerul Justiției B".
Împotriva sentinței civile nr.240/F-CM/02.12.2008, pronunțată de Curtea de APEL PITEȘTI, au formulat recurs, în termen legal, reclamanții, și, precum și pârâtul MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție.
Prin recursul lor, completat în ceea ce privește formularea în termen, cei trei reclamanți au criticat sentința pentru nelegalitate, referitor la constatarea ca prescrisă a acțiunii lor, arătând, în esență, că termenul de prescripție de 3 ani s-a întrerupt prin mai multe acte de recunoaștere făcute de cei în favoarea cărora curgea prescripția, în sensul art.16 lit.a din Decretul nr.167/1958, având ca efect ștergerea prescripției scurse și începerea unui nou termen de prescripție de 3 ani, care curge de la data recunoașterii, iar instanța a analizat numai primul act de recunoaștere întrerupător de prescripție, respectiv Strategia de reformă a sistemului judiciar pe perioada 2005-2007, adoptată prin nr.HG232/2005.
S-a arătat că instanța, deși reține și invocă Hotărârea nr.185/2005, nu valorifică data pronunțării acesteia, respectiv 22.07.2005, față de care acțiunea era formulată în termen și de asemenea, instanța nu s-a pronunțat nici cu privire la celelalte acte întrerupătoare de prescripție invocate în acțiune, care au întrerupt prescripția în cursul anilor 2006, 2007 și 2008.
În subsidiar, s-a arătat că sporul de 30% solicitat de reclamanții-recurenți este un bun în sensul art.1 din Protocolul Adițional nr.1 la, iar proprietatea asupra acestui bun conferă acestora dreptul de a nu fi lipsiți de el în mod nejustificat.
Ca urmare a ratificării de către România, prin Legea nr.193/1999, a Cartei Sociale Europene revizuită, limitarea drepturilor reclamate cade sub incidența art.20 al.2 din Constituția României, reglementările internaționale ratificate fiind mai favorabile decât legislația internă.
A se reține că a intervenit prescripția dreptului echivalează cu nesocotirea prevederilor constituționale și a reglementărilor internaționale ratificate de țara noastră și care au prioritate, determinând inaplicabilitatea art.1 și 3 din Decretul nr.167/1958 și art.283 din Codul muncii.
Prin recursul său, MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție a criticat sentința pentru nelegalitate și netemeinicie arătând, în esență, următoarele:
- instanța a dispus în mod nelegal plata drepturilor bănești actualizate cu rata inflației și cu aplicarea dobânzii legale în condițiile în care recurentul, ca instituție bugetară, nu poate să înscrie în bugetul propriu nici o plată fără bază legală pentru cheltuiala respectivă, iar angajarea cheltuielilor din bugetul de stat se poate face, potrivit Legii nr.500/2002 - privind finanțele publice, numai în limita creditelor bugetare anuale aprobate;
- capătul de cerere privind plata dobânzii legale este inadmisibil în lipsa unei convenții între reclamantă și pârâți cu privire la acordarea unor dobânzi pentru întârzierea în plata unei obligații bănești, în sensul art.1 din nr.OG9/2000;
- urmare admiterii acțiunii privind acordarea despăgubirilor au fost omise dispozițiile legale susmenționate ajungându-se la pronunțarea unei hotărâri netemeinice și a condus la crearea unei situații ilegale, similare anatocismului și îmbogățirii fără justă cauză;
- în mod nelegal a respins instanța cererea de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor, în situația admiterii acțiunii și în condițiile în care obligația de garanție între instituția pârâtă și cea chemată în garanție de către aceasta există în temeiul art.131 pct.1 din Legea nr.304/2004 republicată, potrivit căreia activitatea instanțelor și parchetelor este finanțată de la bugetul de stat;
- pârâtul-recurent are interes, în calitatea sa de ordonator principal de credite și față de rolul Ministerului Economiei și Finanțelor în elaborarea proiectului bugetului de stat, în formularea cererii de chemare în garanție.
Ambele recursuri sunt nefondate.
Recursul reclamanților este nefondat pentru că, astfel cum rezultă din considerentele reținute de prima instanță, sentința recurată a fost pronunțată cu aplicarea corectă a legii.
În acest sens, instanța de fond a reținut corect că cererile având ca obiect plata drepturilor salariale neacordate pot fi formulate, potrivit art.283 al.1 lit.a din Codul muncii, în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, iar potrivit art.166 al.1 din Codul muncii, dreptul la acțiune cu privire la drepturile salariale se prescrie în termen de 3 ani de la data când drepturile respective erau datorate.
Este adevărat că, potrivit al.2 al art.166 din Codul muncii, termenul de 3 ani este întrerupt în cazul în care intervine o recunoaștere din partea debitorului cu privire la drepturile salariale sau derivând din plata salariului.
În acest sens, prima instanță a avut în vedere că prin Strategia de reformă a sistemului judiciar pe perioada 2005-2007, aprobată prin Hotărârea Guvernului României nr.232/2005, s-a întrerupt cursul prescripției, având ca efect ștergerea prescripției scurse și începerea unui nou termen de 3 ani.
Referitor la Hotărârea nr.185/2005 și celelalte acte invocate de reclamanți, ca fiind acte întrerupătoare de prescripție, trebuie reținut că acestea nu îndeplinesc condițiile art.166 al.2 din Codul muncii și art.16 pct.1 din Decretul nr.167/1958, pentru a fi recunoscute ca acte ce au întrerupt prescripția, aceste acte nefiind emise de debitor cu privire la drepturile salariale, de natura celor ce fac obiectul acțiunii de față.
În aceste condiții prima critică din recursul reclamanților este nefondată.
Și cea de-a doua critică din recursul reclamanților, formulată în subsidiar, este nefondată pentru că, deși sporul de 30% solicitat de reclamanți constituie un bun în înțelesul art.1 din Protocolul Adițional nr.1 la, reclamanții nu pot pretinde că ar avea speranțe legitime de obținere a acestui spor, în condițiile neformulării acțiunii de obligare la plata acestuia în termenul legal de prescripție.
În condițiile nerespectării termenului de formulare a acțiunii, termen stabilit de legea națională, nu se poate pune problema priorității reglementărilor internaționale ratificate de țara noastră, față de legislația internă.
Recursul formulat de către pârâtul MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Critica privind acordarea greșită a drepturilor actualizate cu rata inflației este nefondată față de dispozițiile art.161 al.4 Codul muncii, impunându-se obligarea la plata drepturilor bănești actualizate cu rata inflației la data plății efective tocmai pentru repararea prejudiciului produs reclamantei, actualizarea cu indicele de inflație justificându-se prin necesitatea realizării unei corelații între salariul real și momentul la care aceste sume de bani vor intra în patrimoniul reclamantei pentru care s-a admis acțiunea.
Și critica privind obligarea greșită la plata drepturilor bănești cu aplicarea dobânzii legale este nefondată față de prevederile art.1088 Cod civil, avute în vedere de instanța de fond la pronunțarea sentinței recurate.
Mai mult, deși potrivit art.1 din nr.OG9/2000, invocată de recurentul-pârât, părțile erau libere să stabilească o convenție și în cazul de față o asemenea convenție nu s-a încheiat, potrivit art.5 din aceeași ordonanță, în raporturile civile, în lipsa stabilirii dobânzii prin act scris, se datorează dobânda legală.
Cea de-a treia critică, privind pronunțarea unei hotărâri netemeinice ca urmare a omiterii dispozițiilor legale invocate de recurent este nefondată față de considerentele menționate la analiza primelor două critici, cât și față de Decizia nr.VI din 15.01.2006 pronunțată de ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, prin care s-a stabilit că drepturile salariale de natura celor recunoscute reclamantei din cauza de față se cuvin tuturor magistraților.
Și ultimele două critici sunt nefondate față de considerentele reținute de către instanța de fond care, a respins cererea de chemare în garanție pentru lipsa calității procesuale pasive a chematului în garanție, față de atribuțiile specifice ale acestuia și față de împrejurarea că pârâtul-recurent, în calitatea sa de ordonator principal era obligat, față de Decizia nr.VI din 15.01.2006 și de dispozițiile art.131 pct.1 din Legea nr.304/2004, să ia măsurile necesare corectării indemnizațiilor procurorilor prin acordarea sporului salarial în litigiu.
Examinând cauza sub toate aspectele, potrivit art.3041Cod procedură civilă, se constată că nu există alte cauze de casare sau modificare a sentinței recurate.
În consecință, Curtea, în baza art.312 al.1 Cod procedură civilă va respinge recursurile de față ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de reclamanții, și și de pârâtul MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE, împotriva sentinței civile nr.240/F-CM din 02.12.2008, pronunțată de Curtea de APEL PITEȘTI, în dosarul nr-.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 15 aprilie 2009, la Curtea de APEL PITEȘTI - Secția Civilă, pentru cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale și pentru cauze cu Minori și de Familie.
Pl.,
Grefier,
Red.
Tehnored.
Ex.2/08.05.2009-
Jud.fond:.
.
Președinte:Maria PloscăJudecători:Maria Ploscă, Irina Tănase, Lică Togan
