Evacuare. Jurisprudenta. Decizia 119/2010. Curtea de Apel Tg Mures
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TÂRGU MUREȘ
SECȚIA CIVILĂ, DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE,
PENTRU MINORI ȘI FAMILIE
Dosar nr-
DECIZIA NR. 119/
Ședința publică din 17 februarie 2010
Completul compus din:
- Președinte
- Judecător
- Judecător
Grefier -
Pe rol pronunțarea asupra recursului declarat de reclamanții și, domiciliați în Tg.M,-.14, împotriva deciziei civile nr.96 din 16 aprilie 2009, pronunțată de Tribunalul Mureș în dosarul nr-.
În lipsa părților.
dezbaterilor și susținerile părților au fost consemnate în încheierea din 10 februarie 2010 - încheiere ce face parte integrantă din prezenta decizie - pronunțarea fiind amânată pentru astăzi, 17 februarie 2010.
CURTEA,
Prin sentința civilă nr. 225 din 18 ianuarie 2006, pronunțată de Judecătoria Târgu -M în dosarul nr. 6345/2004, s-au respins excepțiile lipsei calității procesuale active a reclamanților și, ca neîntemeiate și excepția nulității acțiunii formulată de HG; s-a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții HG, și în contradictoriu cu pârâții și; s-a dispus evacuarea pârâților din imobilul situat în comuna - casă de locuit compusă din 2 camere, hol și bucătărie; s-a respins cererea de evacuare din teren în suprafață de 2800 mp, anexe: grajd și fânar; s-a admis în parte cererea reconvențională formulată de reclamantul reconvențional în contradictoriu cu HG, și; pârâții reconvențională au fost obligați la plata către reclamantul reconvențional a sumei de 270.158.227 lei, reprezentând contravaloarea anexelor gospodărești, respectiv fânar, grajd, cabină WC, cuptor, gard și împrejmuiri; s-a acordat reclamantului reconvențional un drept de retenție asupra acestor bunuri, până la achitarea sumei; celelalte petite din cererea reconvențională au fost respinse; cheltuielile de judecată au fost compensate.
Prin decizia civilă nr. 96 din 16 aprilie 2009, pronunțată de Tribunalul Mureș în dosarul nr-, s-a respins apelul declarat de pârâtul, reclamant-reconvențional, împotriva sentinței civile nr. 225 din 18 ianuarie 2006 Judecătoriei Târgu -M; s-a admis în parte apelul declarat de reclamanții, și HG, împotriva aceleiași sentințe, în sensul că:
- s-a dispus evacuarea pârâților și din imobilul teren și construcții, înscris în CF nr. 2095, nr. top. 443/2, 443/4, situat în, nr. 82, județul M;
- s-a respins capătul de cerere din acțiunea reconvențională având ca obiect instituirea dreptului de retenție asupra imobilului în favoarea reclamantului reconvențional,;
- pârâții-reconvențională și au fost obligați la plata către a sumei de 10.421,30 lei, despăgubiri;
- s-a respins acțiunea reconvențională formulată împotriva pârâtei-reconvenționale HG;
- celelalte dispoziții ale primei instanțe au fost menținute;
- intimatul a fost bligat la cheltuieli de judecată în favoarea apelanților, și.
HGÎmpotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs reclamanții și și au solicitat modificarea deciziei atacate în sensul obligării reclamanților, în solidar, la plata doar a sumei de 229,34 lei sau, după caz, doar a sumei de 5.210,65 lei (în locul sumei de 10.423,3 lei, stabilite de instanța de apel) în favoarea pârâtului, cu titlu de spor de valoare rezultat în urma investițiilor efectuate de acesta la imobilul proprietatea reclamanților recurenți, situat în localitatea nr. 82. Totodată, s-a solicitat respingerea apelului declarat de către, pe calea aderării la apel, împotriva sentinței civile nr. 225 din 18 ianuarie 2006 Judecătoriei Tg.M, în urma admiterii excepției de tardivitate, ridicată în privința aderării la apel formulată de pârâtul în fața Tribunalului Mureș și obligarea pârâtului intimat la plata cheltuielilor de judecată.
În drept, s-au invocat prevederile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.
În motivarea recursului s-a arătat că la stabilirea cuantumului efectiv al sumei, la care proprietarii imobilului din comuna nr. 82, au fost obligați, se impunea a se avea în vedere și faptul că investițiile reținute ca fiind efectuate în cursul anilor 1996-1998, de către, au fost făcute de către acesta în timpul căsătoriei cu prima soție, numita, de care acesta a divorțat doar prin efectul sentinței civile nr. 594 din 27 ianuarie 1999 și ca atare, aceste investiții sunt prezumate ca având regim de bun comun cu cotă de contribuție egală a soților.
S-a susținut că în condițiile în care cererea pentru despăgubiri pentru aceste investiții, este formulată doar de către nu și de către fosta soție, este îndreptățit numai la cota de parte din cuantumul sumei care reprezintă măsura îmbogățirii proprietarilor imobilului.
Reclamanții au invocat faptul că cu ocazia primei judecăți în apel s-a avut în vedere chestiunea sus-arătată, în sensul că pârâtul este îndreptățit a obține doar Ja valorii costului investițiilor, avându-se în vedere faptul că între și prima sa soția nu a survenit un partaj.
În atare situație, având în vedere că instanța de apel prin decizia atacată a stabilit valoarea actuală a costului investițiilor întregi la suma de 10.421,3 lei, apare evident faptul că această sumă trebuie redusă la J, respectiv la suma de 5.210,65 lei, atunci când se stabilește obligația de despăgubire pe care reclamanții recurenți o au față de pârâtul.
Totodată, reclamanții au arătat că la stabilirea unei obligații de despăgubire rezultând din accesiunea imobiliară artificială prevăzută de art. 494 cod civil (cum este în situația de față) valoarea materialului și a prețului muncii sunt cele din momentul executării lucrărilor, nu cele din momentul pronunțării hotărârii judecătorești de obligare la despăgubiri, însă această chestiune a fost total ignorată de către instanța de apel cu ocazia pronunțării deciziei atacate.
Din expertiza efectuată de către expertul, cu ocazia rejudecării apelului valoarea investițiilor din anul 1996 (deci valoarea de la data efectuării investițiilor) se stabilește prin împărțirea valorii actuale cu cifra de 22,72. În atare situație, valoarea din 1996 sumei de 10421,3 lei stabilită de către instanța de apel ca fiind valoarea actuală a costului investițiilor efectuate de către este de 458,68 lei, situație în care suma stabilită de instanța de apel se impune a fi redusă la suma de 229,34 lei, luând în considerare că investițiile au fost efectuate de către împreună cu prima soție.
În ceea ce privește problema tardivității apelului, declarat pe calea aderării la apel d e pârâtul, s-a apreciat că soluția tribunalului dea respinge apelul declarat pe această cale ca fiind nefondat și nu ca tardiv, este nelegală.
S-a susținut că în privința oricărei aderări la apel formulată potrivit art. 293 Cod procedură civilă, se pun două chestiuni și anume: problema admisibilității și problema dacă aderarea la apel se face în termen sau dimpotrivă ea este tardiv formulată.
Admisibilitatea unei aderări la apel făcută potrivit art. 293 Cod procedură civilă, nu are nicio legătură cu soluțiile care se pot da în privința ei, printre care poate fi și acea a respingerii ca tardive a aderării la apel.
Reclamanții au invocat faptul că în urma analizării dispozițiilor art. 293 alin. 1 Cod procedură civilă care prevede că cererea de aderare la apel se poate face până la prima zi de înfățișare coroborat cu alte texte legale, care leagă termenul limită al îndeplinirii vreunui act procedural tot de prima zi de înfățișare, se poate trage concluzia că termenul de aderare la apel prevăzut de art. 293 Cod procedură civilă, expiră în preziua primei zile de înfățișare din apel sau după această dată.
Această concluzie vine în mod firesc din observarea faptului că atunci când legiuitorul a avut în vedere includerea inclusiv a primei zile de înfățișare în termenul până la care un anumit act procedural poate fi îndeplinit(de exemplu la art. 119 alin. 3 Cod procedură civilă, privitor la cererea reconvențională) a folosit o altă formulare și anume: formularea de "cel târziu la." în loc de "până la"
Pentru aceste motive s-a apreciat că ziua în care expiră termenul de declarare a apelului pe calea aderării la apel, prevăzut de art. 293 Cod procedură civilă, este preziua primei zile de înfățișare din apel, cu consecința tardivității aderării la apel formulate în baza art. 293 Cod procedură civilă dacă ea este formulată chiar în ziua primei zile de înfățișare sau după această dată.
S-a invocat faptul că în contra argumentației sus-menționate nu se poate reține incidența art. 101 alin. 1 Cod procedură civilă, întrucât acest text de lege se referă la termene procedurale pe zile, ceea ce în mod evident nu este cazul în situația termenului prevăzut de art. 293 alin. 1 Cod procedură civilă.
Cu referire la speța dedusă judecății, s-a arătat că aderarea la apel a fost înregistrată de către pârâtul la data de 22 septembrie 2006 (dată care este și data primei zile de înfățișare) ceea ce face ca acest apel d eclarat pe calea aderării la apel să fie tardiv întrucât termenul de declarare expirase în data de 21 septembrie 2006.
Pentru aceste motive s-a solicitat modificarea deciziei atacate și în sensul respingerii apelului declarat pe calea aderării la apel d e către ca tardiv și nu ca nefondat.
Pârâții și, prezenți la termenul din 10 februarie 2010 au declarat că se opun admiterii recursului.
Examinând decizia atacată prin prisma motivelor de recurs și în raport de prevederile art. 306 alin. 2 Cod procedură civilă și având în vedere actele și lucrările dosarului, curtea reține următoarele:
Prin decizia civilă nr. 96 din 16 aprilie 2009, pronunțată de Tribunalul Mureș, Secția civilă în dosarul nr-, în urma rejudecării apelurilor declarate împotriva sentinței civile nr. 225 din 18 ianuarie 2006 Judecătoriei Târgu -M, s-a dispus, printre altele, evacuarea pârâților și din imobilul compus din teren și construcții, înscris în CF nr. 2095, nr. top. 443/2, 443/4, situat în localitatea, nr. 82, județul Totodată, reclamanții și au fost obligați la plata către pârâtul a sumei de 10.421,3 lei, reprezentând despăgubiri.
Instanța de apel a reținut că reclamanții și sunt proprietarii imobilului în litigiu din care s-a dispus evacuarea pârâților și.
HGS-a reținut, de asemenea, că pârâtul a efectuat o serie de investiții la acest imobil, constând în anexe gospodărești, respectiv fânar, grajd, cabină WC, cuptor, gard și împrejmuiri.
Instanța de apel a stabilit că sunt incidente în cauză prevederile art. 494 alin. 3 Cod civil, potrivit cărora proprietarul terenului devine prin accesiune și proprietar al construcțiilor edificate de un terț pe terenul său, pârâtul fiind constructor de bună-credință. În ceea ce privește despăgubirile la care este îndreptățit constructorul, în speță pârâtul, pe baza concluziilor raportului de expertiză efectuat în cauză s-a stabilit că valoarea acestora se ridică la suma de 10.421,3 lei, sumă care reprezintă valoarea materialelor și a manoperei, expertul apreciind că această sumă este echivalentă totodată și cu sporul de valoare a imobilului înregistrat în urma efectuării investițiilor.
Prin cererea de recurs formulată reclamanții nu au negat dreptul pârâtului de a fi despăgubit pentru investițiile efectuate. ci au contestat doar cuantumul sumei pe care acesta este îndreptățit să o primească.
Astfel, în primul rând reclamanții au susținut că la stabilirea cuantumului efectiv al sumei pe care reclamanții trebuie să o plătească se impune a se avea în vedere faptul că investițiile la care se face referire în decizia atacată au fost efectuate de pârât în timpul căsătoriei sale cu prima soție, numita, născută, de care acesta a divorțat doar prin efectul sentinței civile nr. 594 din 27 ianuarie 1999, pronunțată de Judecătoria Târgu -M și ca atare, pârâtul este îndreptățit numai la cota de parte din cuantumul sumei de 10.421,3 lei, acordată de instanța de apel.
Criticile formulate de reclamanți sub acest aspect se apreciază a fi nefondate în contextul în care dacă s-ar dispune reducerea la cota de parte a cuantumului despăgubirilor stabilite în favoarea pârâtului, s-ar realiza practic un partaj al acestor despăgubiri între pârât și fosta soție, fără ca persoana în cauză să fie parte în proces. Pe de altă parte, stabilirea caracterului de bun comun sau propriu al investițiilor efectuate de pârât nu a făcut obiectul litigiului dedus judecății, iar efectele hotărârii de divorț cu privire la bunurile pârâtului și ale fostei sale soții, este o chestiune care urmează a fi clarificată între cei doi foști soți, fără a influența modul de soluționare a prezentei cauze.
Cert este că pârâtul este titularul unui drept de creanță pentru investițiile efectuate, iar stabilirea regimului de bun comun sau propriu al acestor investiții, nu face obiectul judecății. Acest aspect nu poate fi dezbătut decât în contradictoriu și cu fosta soție a pârâtului, eventual în cadrul unui proces de partaj, cu atât mai mult cu cât pe parcursul judecății pârâtul a invocat faptul că respectivele investiții au fost efectuate doar cu aportul său propriu.
În aceste condiții, susținerile reclamanților referitoare la lipsa mandatului tacit al fostei soții a pârâtului și cele referitoare la neefectuarea partajului ulterior pronunțării hotărârii de divorț, nu se impun a fi analizate atâta timp cât instanța nu a fost investită cu o cerere de partaj, iar fosta soție a pârâtului nu este parte în cauză.
În al doilea rând, cu privire la cuantumul despăgubirilor stabilite de instanța de apel, reclamanții au mai susținut că trebuie luată în considerare valoarea materialelor și a prețului muncii din momentul executării lucrărilor și nu valoarea acestora din momentul pronunțării hotărârii judecătorești de obligare la despăgubiri.
Această critică se apreciază, de asemenea, a fi nefondată, întrucât obligația proprietarului terenului de a-l despăgubi pe constructor se întemeiază pe principiul îmbogățirii fără justă cauză, iar restituirea valorii însărăcirii în limita îmbogățirii proprietarului este posibilă doar dacă se ia în considerare valoarea materialelor și a prețului muncii din momentul pronunțării hotărârii judecătorești. În acest sens s-au exprimat opinii și în doctrină și aceasta este și orientarea practicii judiciare actuale, reținându-se că în caz contrar, dacă s-ar lua în considerare opinia exprimată de reclamanți, nu s-ar respecta principiul îmbogățirii fără justă cauză.
Reclamanții au mai invocat faptul că instanța de apel în mod nelegal a respins apelul declarat de pârâtul pe calea aderării la apel, ca fiind nefondat, deoarece acest apel trebuia respins ca tardiv, în condițiile în care termenele de depunere a cererii de aderare la apel formulată de pârât în condițiile art. 293 alin. 1 Cod procedură civilă s-a împlinit în preziua primei zile de înfățișare din apel.
Din actele dosarului rezultă că împotriva hotărârii pronunțate de prima instanță au declarat apel doar reclamanții și. După împlinirea termenului de apel pârâtul a formulat o cerere de aderare la apel (apel incident), în condițiile art. 293 Cod procedură civilă cererea respectivă fiind depusă la 22 septembrie 2009, care a coincis cu prima zi de înfățișare în apel.
Reclamanții au invocat excepția tardivității apelului incident declarat de pârât pe motiv că acest apel a fost declarat chiar în ziua primei zile de înfățișare, deși conform art. 293 alin. 1 Cod procedură civilă termenul s-a împlinit în preziua primei zile de înfățișare.
Excepția tardivității a fost respinsă de instanță, iar prin decizia civilă atacată tribunalul a respins ca nefondat apelul incident declarat de pârât.
Față de excepția tardivității reiterată de reclamanți în recurs, trebuie avut în vedere faptul că pârâtul nu a declarat recurs împotriva hotărârii instanței de apel prin care i s-a respins apelul incident, hotărârea respectivă fiind recurată doar de reclamanți.
În acest context apreciem că solicitarea reclamanților de a se modifica decizia tribunalului în sensul respingerii apelului incident declarat de pârâtul ca tardiv și nu ca nefondat, este lipsită de interes. Din moment ce pârâtul nu a declarat recurs, solicitările formulate de acesta prin cererea de aderare la apel, nu mai pot fi reiterate în recurs. Prin urmare, soluția instanței de apel nu poate fi modificată în privința pretențiilor acestuia, astfel că sub acest aspect reclamanții nu pot invoca o eventuală lezare a drepturilor lor, cu atât mai mult cu cât, ceea ce nu a fost supus recursului de către pârât, a trecut în puterea lucrului judecat.
În consecință, pentru considerentele arătate instanța de recurs reține că recursul declarat de reclamanți este nefondat, nefiind incident în cauză motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă și ca atare, în temeiul art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, acesta urmează să fie respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de reclamanții și, domiciliați în Târgu-M,-.14, județul M, împotriva deciziei civile nr.96 din 16 aprilie 2009, pronunțată de Tribunalul Mureș - Secția civilă în dosarul nr-.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi,17 februarie 2010.
Președinte, Judecător, JUDECĂTOR 1: Nemenționat
Grefier,
red.
tehnored. BI/7ex
jud.fond:
jud.apel:;
-30.03.2010-
Președinte:NemenționatJudecători:Nemenționat
