Evacuare. Jurisprudenta. Decizia 139/2009. Curtea de Apel Alba Iulia
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL ALBA IULIA
SECȚIA CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ Nr. 139/2009
Ședința publică de la 20 Martie 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Cristina Gheorghina Nagy Nicoară vicepreședinte
JUDECĂTOR 2: Daniela Mărginean
Judecător - -
Grefier
Pe rol se află soluționarea recursului declarat de către pârâta împotriva deciziei civile nr.339 din 17 noiembrie 2008 pronunțată de Tribunalul Sibiu în dosar nr- având ca obiect evacuare, în contradictoriu cu reclamanta intimată - - S-PRIN ADMINISTRATOR JUDICIAR -- EURO SRL.
Având în vedere că domnul judecător -titular al completului de judecată C3 recursuri civile și-a încetat activitatea, completul a fost alcătuit potrivit art.98 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești prin participarea d-nei judecător - - - - din programarea de permanență, fiind întocmit proces verbal în acest sens.
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă avocat pentru pârâta recurentă, lipsind părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează că recursul este motivat și insuficient timbrat.
Avocat pentru recurentă depune la dosar împuternicire avocațială, chitanță în cuantum de 1 leu reprezentând diferență la taxa de timbru și chitanță de onorariu avocațial în cuantum de 250 lei.
Mai depune în probațiune un set de hotărâri judecătorești ca practică judiciară.
Nemaifiind alte cereri de formulat, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în susținerea recursului.
Avocat pentru pârâta recurentă solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat,și în temeiul prev.art.312 cod procedură civilă modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului și pe cale de consecință respingerea acțiunii de evacuare, cu cheltuieli de judecată în toate fazele procesuale.
În continuare susține motivele de recurs invocate în scris, arătând, în esență că hotărârea Tribunalului Sibiu este nelegală și netemeinică. Învederează că pe rolul instanțelor din S au fost mai multe acțiuni în evacuare, unele au fost respinse altele admise, în speța de față acțiunea în evacuare fiind admisă. Mai arată că pârâta a avut încheiat un contract de închiriere pentru.4 în condițiile OUG 40/1999 pe o perioadă de 5 ani, pârâta beneficiind de dreptul de reînnoire a contractului, dar, deși a fost notificat, proprietarul i-a refuzat acest drept.
CURTEA DE APEL
Asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 2794/2008 a Judecătoriei Sibiu din 21.04.2008 s-a respins excepția autorității de lucru judecat invocată de reclamantă privind obligarea la încheierea contractului de închiriere, s-a admis acțiunea civilă formulată de reclamanta - - S în contradictoriu cu pârâta și în consecință s-a dispus evacuarea pârâtei din imobilul situat în S, - nr. 35 cămin 2 cam. 4, înscris în CF 18724 S nr. top. 3121/2, a fost obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 10,30 lei, s-a respins acțiunea reconvențională formulată de pârâtă, reclamantă reconvențională în contradictoriu cu reclamanta - pârâtă reconvențională - -
Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a reținut că reclamanta este proprietara imobilului înscris în 18.724 S, situat administrativ în S,-, pentru care a încheiat cu pârâta contract de închiriere pe o perioadă de 5 ani, cu începere de la 1.01.2000 până în 1.01.2005.
Conform art. 14 alin. 4 din OUG40/1999 "sunt permise mai multe reînnoiri succesive" a contractelor de închiriere, această normă legală fiind una dispozitivă și nu imperativă, ceea ce înseamnă că prorogarea nu operează de drept, ci ca urmare a manifestării de voință a pârâților, ori, în speță, reclamanta și-a manifestat clar poziția în sensul evacuării.
Invocarea unor prorogări legale, (așa cum s-a solicitat prin cererea reconvențională) fiecare cu o nouă durată de 5 ani, însemna privarea perpetuă de uzul proprietății, fapt condamnat de Curtea Europeană de Drepturilor Omului în cauzele și Stănescu contra României, precum și Burzo contra României. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a mai concluzionat că restricțiile impuse în privința utilizării bunurilor imobile sunt rezultatul unor "dispoziții defectuoase și lacune ale ordonanței de urgență. Aceste restricții au fost apreciate de C ca fiind disproporționate. Având în vedere aceste considerente instanța de fond concluzionează că pârâtul nu se poate prevala de prevederile art. 14 din OUG40/1999 și în consecință ocuparea locuinței fiind făcută fără titlu valabil de către pârâtă, în temeiul art. 480 cod civil și a dispus admiterea acțiunii așa cum a fost formulată și respingerea cererii reconvenționale.
În conformitate cu prevederile art.274 instanța a obligat pe pârâta reclamantă reconvențional la plata cheltuielilor de judecată.
Împotriva acestei sentințe la data de 30.05.2008 s-a formulat apel d e către apelanta pârâtă, apel înregistrat pe rolul Tribunalului Sibiu - Secția civilă.
Prin calea de atac declarată apelanta pârâtă reclamantă reconvențională a solicitat admiterea apelului, casarea sentinței instanței de fond ca fiind netemeinică și nelegală și rejudecând cauza să se respingă acțiunea principală formulată de societatea intimată,să fie obligată societatea intimată să încheie contract de închiriere în condițiile OUG nr.40/1999, cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea apelului s-a arătat prin primul motiv formulat că instanța de fond nu s-a pronunțat cu privire la excepția invocată în temeiul art.2 din 167/1958 privind nulitatea clauzei stipulată în conținutul contractului de închiriere.
Prin cel de-al doilea motiv al apelului s-a arătat că instanța de fond a reținut ca temei legal pentru respingerea evacuării art.14 din OUG 40/1999 care stipulează obligația proprietarului de a notifica prin executor refuzul reînnoirii contractului de locațiune cu cel puțin 1 an înaintea de expirarea duratei locațiunii, invocându-se jurisprudența în materie care susține obligativitatea notificării.
S-a arătat că anterior apariției OUG 40/1999 pârâta a deținut contract de închiriere pentru apartamentul unde locuiește iar în lipsa notificării contractul se reînnoiește în condițiile art.14 alin.1 din actul normativ indicat.
Prin decizia civilă nr.339/17.11.2008 pronunțată de Tribunalul Sibiu -Secția civilă în dosar nr- a fost respins apelul declarat de pârâta reclamantă reconvențională împotriva sentinței civile nr.2794/21.04.2008 a Judecătoriei Sibiu și a fost obligată apelanta să plătească intimatei suma de 500 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această soluție, instanța de apel a reținut următoarele:
Analizând motivul de apel referitor la excepția prescripției dreptului la acțiunea în nulitate s-a constat că acesta este neîntemeiat în condițiile în care prima instanță nu a fost investită cu o cerere în declararea nulității.
Pe fondul apelului s-a constatat că imobilul înscris în CF nr.18724 S nr.top.3121/2, situat administrativ în S,- se află în proprietatea societății - -, fiind dobândit de aceasta în patrimoniul său prin efectul Legii 15/1990.
În componența imobilului sunt camere de locuit, acesta având anterior anului 1989 destinația de cămin pentru muncitorii din Întreprinderea.
La data de 01.01.2000, între reclamantă, pe de o parte, și pârâta, pe de altă parte, a intervenit contractul de închiriere nr.367/2000, având ca obiect cedarea folosinței locuinței din S,- cămin 2, camera 411, proprietatea reclamantei. Termenul închirierii a fost convenit de părți pentru o durată de 5 ani și s-a prevăzut că prețul locațiunii este stabilit în condițiile OUG 40/1999.
La expirarea termenului contractual proprietarul a refuzat încheierea unui nou contract iar chiriașa a promovat acțiune în justiție în justiție solicitând obligarea proprietarului, respectiv a reclamantei, la încheierea unui nou contract de închiriere, cerere ce a fost respinsă irevocabil.
Astfel contractul de închiriere ce constituia titlu locativ al apelantei și-a produs efectele până la data înscrisă în acesta, respectiv până la 01.01.2005.
Susținerea apelantei că acest contract a fost prelungit de drept și după această dată, astfel că urmează ca reclamanta să încheie un înscris în acest sens s-a apreciat a fi nefondată.
La data de 08.04.2004, a încetat prorogarea legală a termenului contractelor de închiriere privind imobilele ce fuseseră supuse regimului închirierii stabilit inițial prin Legea nr.17/1994, prelungite ulterior de drept în temeiul art.1 și art.11 alin.1 din OUG nr.40/1999.
Într-adevăr prin art.14 alin.1 din OUG nr.40/1999, se prevede în mod expres că la expirarea termenului de închiriere chiriașul are dreptul la reînnoirea contractului pentru această perioadă, dacă părțile nu modifică prin acord expres durata închirierii.
Actul normativ nu prevede sancțiunea ce intervine atunci când proprietarul refuză încheierea unui nou contract, susținerea recurenților că în această situație operează prelungirea de drept a contractului anterior în aceleași condiții, neputând fi primită.
Obligația prevăzută în sarcina proprietarului, corelativă dreptului chiriașului la o nouă locațiune subzistă fie până la expirarea termenului contractual din contractul de închiriere anterior sau, fie cel mult, până la expirarea perioadei de 5 ani înscrisă în art.2 din Legea nr.241/2001.
Potrivit art.2 din Legea nr.241/2001, pentru aprobarea Ordonanței de Urgență nr.40/1999, privind protecția chiriașilor și stabilirea chiriei pentru spațiile cu destinație de locuință, contractele de închiriere prelungite cu destinația de locuințe, proprietatea persoanelor fizice sau juridice de drept privat, se prelungesc, la cererea chiriașilor, pentru o perioadă de 5 ani de la data intrării în vigoare a acestei ordonanțe de urgență, iar potrivit art.7 din același act normativ prelungirea contractelor de închiriere, realizată în baza prevederilor art.1, rămâne valabilă și în cazul redobândirii imobilelor respective de către foștii proprietari sau de moștenitorii acestora după intrarea în vigoare a ordonanței de urgență.
Din interpretarea sistematică a prevederilor OUG nr.40/1999, rezultă că obligația proprietarului de a asigura folosința spațiului chiriașului subzistă doar pentru o perioadă de 5 ani de la data intrării în vigoare a OUG nr.40/1999, respectiv până la 08.04.2004 iar dacă părțile încheie în acest interval de timp un contract de închiriere, durata locațiunii va fi potrivit înțelegerii lor în baza libertății contractuale, fără ca însă proprietarul să poată fi obligat la asigurarea folosinței locuinței după expirarea prorogării legale.
Împrejurarea că prin art.15 din Legea nr.10/2001, au fost reluate dispozițiile art.6 din OUG nr.40/1999, nu poate avea semnificația curgerii termenului de locațiune de la o altă adresă dată decât 8.04.1999, dispozițiile acestuia constituind o normă de trimitere, care încorporând în ea un text dintr-un alt act normativ nu poate produce decât efectele textului la care face referire.
Prin urmare, la data de 08.04.2004 prorogarea legală instituită prin art.2 din Legea nr.241/2001 a expirat, intrând în vigoare OUG nr.8/2004, prin care s-a dispus prelungirea cu 5 ani a duratei contractelor de închiriere privind numai suprafețele locative cu destinația de locuințe, din proprietatea statului au a unităților administrativ-teritoriale, aflate în curs de executare fără a mai opera o prorogare legală și pentru alte categorii de contracte.
În speță, imobilul constituie proprietatea privată a unui societăți comerciale, astfel că acesta nu se mai află în proprietatea statului și nu mai intră sub incidența actului normativ care instituie prorogarea contractelor anterior încheiate, cererea reconvențională în mod corect respinsă ca neîntemeiată, întrucât încheierea unui nou contract de închiriere pentru spațiul în litigiu implică în mod necesar exprimarea consimțământului proprietarei, consimțământ pe care aceasta nu a înțeles să îl manifeste și nici o dispoziție legală nu îl poate suplini.
Termenul locațiunii în baza contractului de închiriere de care se prevalează apelanta pârâtă reclamantă reconvențională, a încetat la data de 01.01.2005 dată de la care locațiunea a intrat sub incidența art.1437 Cod civil, devenind locațiune fără termen, supusă dispozițiilor dreptului comun.
În consecință, potrivit art.1438 Cod civil, d la data notificării concediului locațiunii prin cererea de evacuare, pârâta nu mai poate opune reclamantei nici tacita relocațiune, având obligația de a preda imobilul proprietarilor.
Față de aceste considerente, s-a constatat că dispozițiile instanței de fond de admitere a acțiunii în evacuare este legală, și a fost păstrată în considerarea dreptului de proprietate al intimatei, recunoscut de art.480 Cod civil și care este un drept absolut, opozabil "ergo omnes", folosința fiind una din prerogativele dreptului de proprietate.
Sancțiunea prelungirii de drept a unui contract de închiriere anterior, în baza art.14 din ordonanță, nu poate opera "sine die"- prelungirea nefiind instituită doar pentru o singură dată, fiind nelimitată, întrucât prin aceasta s-ar încălca grav dreptul de proprietate al proprietarului imobilului, garantat prin Constituția României, prin art.480 Cod civil și art.1 la Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor și Libertăților Omului.
În mod întemeiat prima instanță a reținut practica CEDO în această materie care a apreciat în cauzele și Stănescu împotriva României și împotriva României restricțiile impuse în privința utilizării bunurilor imobile prin Ordonanța de Urgență 40/1999 sunt rezultatul unor "dispoziții defectuoase și lacune ale ordonanței de urgență", apreciate de C ca fiind disproporționate într-o societate democratică.
Față de aceste considerente a fost respins apelul declarat cu consecința păstrării sentinței instanței de fond ca temeinică și legală.
Împotriva acestei decizii a formulat recurs, în termen legal, timbrat și motivat, pârâta, solicitând casarea hotărârii, iar rejudecând pe fond, respingerea acțiunii principale formulate de societatea intimată cu privire la evacuarea din imobil și admiterea cererii reconvenționale, cu consecința obligării intimatei la încheierea contractului de închiriere în condițiile OUG 40/1999; cu cheltuieli de judecată.
În expunerea motivelor de recurs, pârâta a susținut că beneficiază de prevederile OUG 40/1999, la expirarea duratei termenului de închiriere având dreptul, conform art.14 alin.1, la reînnoirea contractului pentru aceeași perioadă, prelungirea contractului de locațiune și a efectelor sale realizându-se prin voința legiuitorului.
Conform art.14 alin.2 din OUG 40/1999, proprietarul poate refuza reînnoirea contractului doar în condițiile reglementate de textul menționat, procedură care nu a fost efectuată în cauză.
contractului nu aduce atingere exigențelor prevăzute de art.1 Protocolul 1 din CEDO, iar compararea prezentei cauze cu altele soluționate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului a fost considerată neavenită, situația premisă fiind diferită.
S-a arătat că anterior expirării termenului de 5 ani, a solicitat prin notificarea comunicată de executor prelungirea contractului de închiriere, neexecutând obligația legală pe care o avea, iar nerespectarea procedurii prevăzute de art.14 alin.1 din OUG 40/1999 de către intimată este prevăzută de art.22 din același act și conduce la reînnoirea contractului de închiriere.
În drept au fost invocate prevederile art.304 pct.7, 8 și 9 cod procedură civilă.
Intimata nu a formulat întâmpinare.
Au fost depuse de către recurentă înscrisuri, respectiv practică judiciară.
Verificând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, dar și prin raportare la prevederile art.306 alin.2 Cod procedură civilă, Curtea constată că recursul pârâtei este fondat.
Imobilul în litigiu este un apartament într-un cămin pentru salariați, astfel că se înscrie în categoria celor enumerate în art. 5 din OUG nr. 40/1999, text legal care stabilește că: "proprietarul va încheia, la cererea chiriașului sau a fostului chiriaș care ocupă efectiv locuința, un contract de închiriere de 5 ani".
Prin decizia civilă nr. 224/2006 a Tribunalului Sibius -a stabilit cu putere de lucru judecat că, în privința contractelor de închiriere încheiate de recurentă, în conformitate cu dispozițiile art. 5 din OUG nr. 40/1999, sunt aplicabile dispozițiile art. 14 din această ordonanță, iar reînnoirea contractului poate fi refuzată de către proprietar numai în situațiile prevăzute de art. 14 alin 2 din OUG nr. 40/1999.
Rezultă așadar că acțiunea reclamantei este una în evacuare, însă analizarea locațiunii de care se prevalează pârâta recurentă intră sub imperiul dispozițiilor OUG nr. 40/1999 și nu se poate realiza decât prin prisma acestui act normativ.
Ca atare, în mod greșit instanța de apel a apreciat că nu sunt incidente prevederile nr.OUG 40/1999, astfel că, în raport de art. 304 pct. 9. proc. civ. primul motiv de recurs este fondat.
În privința celorlalte motive de recurs, Curtea reține că pârâta beneficiază de reînnoirea contractului de închiriere și că, în consecință, are titlu locativ, de vreme ce reclamanta, în calitate de proprietar, nu a făcut dovada îndeplinirii obligației de reînnoire, prevăzută de art. 14 din ordonanță.
Mai mult, pârâta a fost cea care, împreună cu alți chiriași a notificat-o pe reclamantă, prin intermediul executorului judecătoresc, în vederea încheierii unui nou contract de închiriere și a făcut dovada achitării chiriei, prin ofertă reală de plată, față de refuzul proprietarului de a încasa chiria.
Verificând conformitatea prevederilor interne incidente cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului, se constată că dispozițiile art. 14 alin 1 din OUG nr. 40/1999 nu sunt în contradicție cu art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție.
Fără îndoială că reînnoirea contractului de închiriere cu pârâtul, în baza art. 14 alin 1 din OUG nr. 40/1999,reprezintă o ingerințăîn dreptul reclamantei la respectarea bunurilor sale, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.Această ingerință, însă,urmărește un scop legitim, conform interesului general,anume protecția chiriașilor și tranziția progresivăa unui sistem de contracte de închiriere de locuințe controlate de stat la un sistem liber negociat (cauza Cleja și Mihalcea contra României).
De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a afirmat constant că măsurile adoptate de legiuitorul național prin OUG nr. 40/1999 - destinate, pe de o parte, să controleze majorarea chiriilor și, pe de altă parte, să prelungească valabilitatea contractelor de închiriere, cu excepția unor situații excepționale prevăzute expres și restrictiv - urmăreau un scop de interes general, respectiv apărarea chiriașilor într-o situație caracterizată prin lipsa de locuințe la un preț scăzut. (cauza Burza contra României, cauza Rodovici și Stănescu contra României).
Ca atare, această ingerință are un caracter legal, urmărind un scop legitim.
În același timp instanța reține cănorma juridică în discuție întrunește condițiile de accesibilitate și previzibilitatecerute de jurisprudența CEDO. Așa cum a statuat și Curtea Constituțională în analizarea constituționalității art. 14 din OUG nr. 40/1999, protecția temporară a chiriașilor se realizează prin diverse modalități juridice, cum sunt: prelungirea contractelor de închiriere, asigurarea stabilității, în viitor, a drepturilor lor locative prinacordarea dreptului chiriașului la reînnoirea contractelor de închiriere, etc. (decizia nr. 512/2006; dec. civ. 1286/2008)
Așadar, dreptul la reînnoire a fost prevăzut de legiuitor încă de la intrarea în vigoare a OUG nr. 40/1999, iar condițiile și termenele de reînnoire, precum și cazurile în care se poate refuza reînnoirea au fost expres și limitativ prevăzute în ordonanță.
Ca atare, măsura reînnoirii contractului de închiriere, în condițiile art. 14 alin 1- 2 din OUG nr. 40/1999 a fost suficient de precisă, accesibilă și previzibilă pentru reclamanta - intimată. Aceasta, cu atât mai mult cu cât, prin decizia civilă nr. 224/2006 a Tribunalului Sibius -a respins acțiunea în evacuare promovată de reclamantă, tocmai pe considerentul că este incidentă norma din art. 14 alin 1 din OUG nr. 40/1999, referitoare la reînnoirea contractelor de închiriere.
Rămâne de verificat dacă prin respingerea acțiunii în evacuare și constatarea reînnoirii contractului de închiriere, s-a păstrat unraport rezonabil de proporționalitateîntre mijloacele folosite și scopul vizatde natură să asigure "justul echilibru", care trebuie păstrat între exigențele interesului general al comunității și imperativele protejării drepturilor fundamentale ale individului.
Este adevărat că CEDO a condamnat România printr-o serie de hotărâri, în care s-a invocat încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 atunci când s-a făcut aplicarea OUG nr. 40/1999.
Din situațiile concrete analizate de CEDO nu sunt similare cu cea din speță.
Astfel,în cauza Rodovici și Stănescu contra României, CEDO a reținut că acest "just echilibru" a fost rupt, în specialdatorită "imposibilitățiiîn care s-au aflat reclamantele timp de mai mulți ani,de a obliga ocupanții să
le plătească o chirie, din cauza dispozițiilor defectuoase și a lipsurilor relevate în legislația asupra imobilelor". Așadar, raportul de proporționalitate nu a fost menținut întrucât reclamantelor le-a fost impusă o sarcină exagerată, respectiv obligația de a păstra locatarii în imobilul lor timp de 5 ani, fără nici o posibilitate concretă și reală de a încasa o chirie.
CEDO a constatat șiîn cauza contra României,aceeași sarcină exorbitantă impusă proprietarilor, în condițiile în care chiriașul a refuzat încheierea contractelor de închiriere și nu a plătit chirie.
În cauza Burza contra României, CEDO a reținut că înart. 13 și 14 din OUG nr. 40/1999, referitoare la prelungirea și reînnoirea contractelor de închiriere, legiuitorul a prevăzut în mod expres și restrictiv, câteva situații excepționale care permiteau proprietarilor să nu prelungească contractele de închiriere, între care întârzierea cu trei luni consecutive la plata chiriei de către chiriaș.
Curtea, fără a condamna aceste măsuri care se înscriu în marja de apreciere de care se bucură statul, a considerat că nu a fost respectat echilibrul just dintre apărarea individului la respectarea bunurilor sale și cerințele interesului general, datorităpunerii defectuoase în practică a garanțiiloraflate la dispoziția proprietarului (instanțele naționale au apreciat că reclamatul trebuia să demareze alte proceduri pentru a obține condamnarea chiriașilor la plata chiriilor).
Situații similare au fost constatate de CEDO și în cauzele Spânoche vs România, și Toader vs România sau Cleja și Mihalcea Vs România. Prin urmare, ceea ce a criticat CEDO raportat la OUG nr. 40/1999 a fost modalitatea defectuoasă de punere în practică a garanțiilor oferite proprietarilor, iar nu măsurile de protecție a chiriașilor.
În prezenta cauză, instanța constată că "justul echilibru" a fost respectat.Astfel, mai întâi, trebuie reținut că părțile au încheiat un contract de închiriere în anul 2000, iar pârâtul și-a îndeplinit obligația de plată a chiriei, chiar în condițiile în care reclamanta a refuzat primirea chiriei.
Sub alt aspect, nu se poate reține că, în ce privește reînnoirea contractului, OUG este defectuoasă și lacunară. Aceasta pentru că, pe de o parte, legiuitorul a stabilit cazurile în care proprietarul poate refuza încheierea contractului, iar, pe de altă parte, OUG nr. 40/1999 are drept scop, protecția chiriașilor, ceea ce implică inclusiv o restrângere temporară a dreptului de folosință a bunului contra unei chirii calculată după criteriile stabilite în ordonanță.
Se impune a se mai reține în sprijinul celor expuse, șijurisprudența Curții Constituționalecare, verificând conformitatea art. 14 alin 1 și 2 din OUG nr. 40/1999 cu prevederile cuprinse în art. 1 din primul Protocol adițional la Convenție,a statuat că textele legale criticate sunt în deplină concordanță cu alineatul 2 din articolul 1 din primul Protocol (decizia nr. 22/2005).
Concluzionând, dispoziția din art. 14 alin 1 din OUG nr. 40/1999 nu încalcă art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la CEDO, astfel că și sub acest aspect, motivele de recurs sunt fondate, fiind circumscrise prevederilor cuprinse în art. 304 pct. 9. proc. civ.
În privința cererii reconvenționale, prin care se solicită obligarea reclamantei de a încheia contract de închiriere în condițiile OUG nr. 40/1999, Curtea constată că această cerere este neîntemeiată, de vreme ce s-a reținut că reînnoirea contractului a operat în anul 2005, în baza art. 14 din OUG nr. 40/1999.
Față de toate considerentele reținute, Curtea apreciază fondat recursul pârâtei, urmând ca, în temeiul art. 312 alin. 1 și 3. proc. civ, raportat la art. 304 pct. 9. proc. civ. să îl admită și în consecință, să modifice în tot decizia atacată, să admită apelul pârâtei, să schimbe în parte sentința nr. 2183/2008 a Judecătoriei în sensul respingerii acțiunii în evacuare și a înlăturării obligației pârâtei de plată a cheltuielilor de judecată, cu menținerea în rest a dispozițiilor sentinței.
În temeiul art. 274. proc. civ. intimata va fi obligată să-i plătească recurentei suma de 756 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, conform chitanțelor depuse la dosar.
Pentru aceste motive,
În numele legii
DECIDE
Admite recursul formulat de pârâta împotriva deciziei civile nr.339/17.11.2008 pronunțată de Tribunalul Sibiu -Secția civilă în dosarul nr-.
Modifică în tot decizia atacată, în sensul că admite apelul declarat de pârâta împotriva sentinței civile nr.2794/21.04.2008 a Judecătoriei Sibiu.
Schimbă în parte sentința civilă nr.2794/21.04.2008 a Judecătoriei Sibiu, în sensul că respinge acțiunea civilă formulată de reclamanta S și înlătură obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
Menține în rest dispozițiile sentinței civile nr.2794/2008 a Judecătoriei Sibiu.
Obligă intimata să plătească în favoarea recurentei pârâte suma de 756 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 20 Martie 2009.
Președinte, - - - - | Judecător, - - | Judecător, - - |
Grefier, |
Red.
Dact. 2ex/30.04.2009
Jud..,
Jud.fond
Președinte:Cristina Gheorghina Nagy NicoarăJudecători:Cristina Gheorghina Nagy Nicoară, Daniela Mărginean
