Evacuare. Jurisprudenta. Decizia 362/2009. Curtea de Apel Pitesti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PITEȘTI
SECȚIA CIVILĂ, PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DOSAR NR- DECIZIA CIVILĂ NR. 362/
Ședința publică din 26 Februarie 2009
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Corina Pincu Ifrim JUDECĂTOR 2: Veronica Șerbănoiu Bădescu
Judecător: - ---
Judecător: - -
Grefier:
Pe rol fiind pronunțarea asupra recursului civil declarat de, cu sediul în B,-, sector 1, împotriva deciziei civile nr.232 din 25 noiembrie 2008, pronunțată de Tribunalul Argeș, în dosarul nr-.
Recursul este legal timbrat cu taxă judiciară de timbru în sumă de 82,50 lei, conform ordinului de plată de la dosar cu nr.60 din 5 februarie 2009 și timbru judiciar în valoare de 5 lei.
Curtea constată că, dezbaterile asupra cauzei au avut loc în ședința publică din data de 19 februarie 2009, susținerile părților fiind consemnate în încheierea de la această dată, care face parte integrantă din prezenta decizie, iar în urma deliberării s-a pronunțat următoarea soluție.
CURTEA:
Deliberând, în condițiile art.256 Cod procedură civilă, asupra recursului civil de față, reține următoarele:
Prin sentința civilă nr.394/2008, Judecătoria Topolovenia admis acțiunea formulată de reclamanta în contradictoriu cu pârâții și și a dispus evacuarea pârâților din imobilul apartament nr.6, situat în comuna, str.- B, -.2,.A, județul A, obligându-i pe pârâți să plătească reclamantei chiria și utilitățile restante până la data de 31.08.2007, în sumă totală de 1858,84 lei și penalități de întârziere de 0,15% pe zi începând cu data introducerii cererii, respectiv 29.10.2007 și până la data plății efective.
S-a făcut în cauză și aplicabilitatea dispozițiilor art.274 Cod procedură civilă, iar pârâții au fost obligați să plătească reclamantei suma de 865 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut în esență că, pârâții au închiriat apartamentul cu nr.6 situat pe raza comunei, la adresa indicată, în schimbul folosinței obligându-se să plătească reclamantei o chirie lunară în sumă de 693.491 lei vechi, ulterior prin contractul nr.48/2006, pârâților fiindu-le transmis dreptul de proprietate asupra aceluiași imobil în schimbul unui preț determinat ca fiind în sumă de 39.470 lei, sumă ce trebuia achitată în cel mult două luni de la data obținerii cadastrului de către reclamantă, dar înainte de încheierea contractului la notariat. Potrivit dispoziției exprese inserate în contract, dreptul de proprietate se transmitea în patrimoniul pârâților numai după achitarea prețului convenit și încheierea contractului în formă autentică, iar neplata la termen a prețului, potrivit prevederilor convenției, avea ca efect rezilierea de plin drept a contractului.
A constatat că, prin excepție de la principiul consensualismului stipulat în materia vânzării de art.1295 Cod civil, încheierea contractului nr.48/2006 nu a avut ca efect transferul dreptului de proprietate asupra imobilului în patrimoniul pârâților, și având în vedere că pretențiile reclamantei decurg din contractul de închiriere, aceștia aveau obligația de a plăti chiria, dovadă ce nu a fost făcută în cauză. Efectuarea unor lucrări de investiții la apartamentul în litigiu, este lipsit de relevanță juridică în ce privește obiectul acțiunii de față, acest fapt fiind de natură să genereze în patrimoniul acestora doar un drept de creanță, valorificabil printr-o acțiune în justiție.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs pârâții, cale de atac ce a fost calificată de tribunal la termenul de judecată din data de 25.11.2008, drept apel, având în vedere că cererea principală cu care reclamanta a învestit prima instanță este neevaluabilă - evacuare - fiind deci incidente dispozițiile art.282 alin.1 Cod procedură civilă.
În dezvoltarea motivelor de apel pârâții au susținut că drepturile lor locative își au izvorul în două contracte, respectiv contractul de închiriere nr.72/2004 și un antecontract de vânzare cumpărare și și-au îndeplinit în integralitate obligațiile ce decurg din contractul de închiriere, care produce în continuare efecte juridice, operând tacita relocațiune iar cu privire la antecontractul de vânzare-cumpărare au achitat primele două tranșe din preț.
Într-o altă critică au susținut că nu se poate dispune evacuarea lor din imobil, ce reprezintă singurul spațiu locativ pe care îl dețin, iar prima instanță trebuia să le acorde un termen de grație și să le dea posibilitatea să achite ultima tranșă din preț.
Tribunalul Argeș, prin decizia civilă nr.232 din 25 noiembrie 2008, a admis apelul, a desființat sentința și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță de fond, reținând în esență că, instanța a fost învestită în principal cu o acțiune în evacuare, arătând expres că, contractul de închiriere nr.72/2004, încheiat cu pârâții, a fost reziliat în condițiile art.10 din contract, întrucât aceștia nu și-au îndeplinit obligația de plată a prețului în condițiile stipulate în antecontractul de vânzare nr.48/2006 și în actul adițional nr.1/17.04.2007, motiv pentru care, prin adresa nr.6048/23.05.2007, au fost notificați, punându-le în vedere că, întrucât antecontractul de vânzare-cumpărare nr.48/2006 a devenit nul, trebuie să elibereze spațiul până la data de 28.05.2007.
Potrivit principiului disponibilității, instanța este ținută să se pronunțe, în limitele învestirii, numai cu privire la persoanele care au fost chemate în judecată și asupra obiectului determinat al pricinii, stabilit prin cererea de chemare în judecată.
Cum în speță reclamanta a invocat expres neîndeplinirea obligațiilor prevăzute de antecontractul de vânzare-cumpărare nr.48/24.03.2006, tribunalul a reținut că prima instanță, respectând principiul disponibilității părților, nu se putea pronunța decât în limitele învestirii, neavând posibilitatea legală de a examina, din oficiu, temeinicia pretențiilor acesteia, în raport cu contractul de închiriere despre care s-a arătat în mod expres că a fost reziliat.
Tribunalul a reținut că prima instanță, neprocedând astfel, a încălcat dispozițiile art.129 alin.5 Cod procedură civilă, potrivit cu care judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale.
Cum instanța nu a stabilit raporturile juridice existente între părți și nu a analizat fondul cauzei, în baza art.297 alin.1 Cod procedură civilă tribunalul a admis apelul, cu consecința desființării sentinței și a trimiterii cauzei la aceeași instanță de fond care, cu ocazia rejudecării, va analiza criticile formulate în apel, ca apărări de fond ale pârâților.
Împotriva deciziei a declarat recurs reclamanta B pe care a criticat-o pentru nelegalitate, invocând prevederile art.304 pct.5, 8 și 9 Cod procedură civilă, astfel:
1. Instanța de apel nu s-a pronunțat cu privire la excepțiile invocate prin întâmpinare, respectiv excepția nulității recursului și excepția tardivității introducerii cererii de recurs.
2. Instanța de apel a schimbat în mod greșit calea de atac a sentinței civile nr.394/24.04.2008, pronunțată de instanța de fond, fără a verifica dacă sunt îndeplinite condițiile art.282 alin.1 și 2, ale art.287 alin.1 și 2, precum și cele ale art.289 alin.2 Cod procedură civilă.
3. Instanța de apel a casat sentința civilă nr.394/24.04.2008 pronunțată de Judecătoria Topoloveni cu încălcarea prevederilor art.296 Cod procedură civilă, deși nu se punea problema anulării tuturor dispozițiilor cu privire la capetele de cerere.
În conformitate cu prevederile art.137 Cod procedură civilă, Curtea se va pronunța cu prioritate asupra criticii privind calificarea caii de atac și admisibilității recursului, în raport de dispozițiile art.2821(1) din același cod, excepție care face de prisos cercetarea în fond a pricinii și care este privită ca fondată.
de atac sunt prevăzute prin lege, legiuitorul consacrând astfel principiul legalității, potrivit căruia, o hotărâre judecătorească nu poate fi atacată pe alte căi decât cele expres prevăzute de lege. Altfel spus, căile de atac ale hotărârilor judecătorești nu pot exista în afara legii. Este o regulă cu valoare de principiu, prevăzută de art.129 din Constituție, care instituie dreptul părților interesate de a ataca hotărârile judecătorești numai în condițiile legii. Textul constituțional evocă nu numai faptul că mijloacele procesuale de atac ale hotărârilor judecătorești sunt cele prevăzute de lege, dar și că exercitarea acestora trebuie să se realizeze în condițiile legii.
Legalitatea căii de atac implică și consecința că mențiunea greșit făcută în dispozitivul hotărârii care se atacă nu acordă părții o cale de atac pe care legea însăși nu a prevăzut-
Conform dispozițiilor art.2821alin.(1) Cod procedură civilă, modificat prin Legea nr.195/2004, nu sunt supuse apelului hotărârile judecătorești date în primă instanță în cererile introduse pe cale principală privind - litigii al căror obiect are o valoare de până la 100.000 lei inclusiv.
Termenul de litigiu folosit de legiuitor în art.2821Cod procedură civilă desemnează toate acțiunile cu caracter patrimonial calificate ca atare de doctrină și jurisprudența în materie prin raportare la obiectul acestora, care privește în mod direct o valoare patrimonială ori un act juridic al cărui obiect este un drept evaluabil în bani.
Or, litigiul dedus judecății este o acțiune în pretenții cu o valoare de 1858,84 lei și evacuarea pârâților, ca urmare a neplății chiriei, fiind de necontestat caracterul patrimonial al cererii principale care investește instanța, respectiv acțiunea in pretenții. Neîndeplinirea obligației de plată a chiriei atrage evacuarea, acest capăt de cerere având un caracter accesoriu.
În raport de natura cauzei, care este evaluabilă, obiectul cauzei este patrimonial și sub valoarea 100.000 lei. Față de dispozițiile art.2821Cod procedură civilă, hotărârea instanței de fond era supusă numai recursului, competența de soluționare revenind tribunalului conform dispozițiilor art.2 pct.3 Cod procedură civilă, calificarea căii de atac de către instanța de apel fiind contrară acestor dispoziții legale.
Cum se poate observa, legiuitorul a înțeles să confere un mai mare grad de celeritate în soluționare acelor litigii considerate de mai mică importanță, alegând criteriul patrimonial. Astfel, nu s-a raportat la cereri evaluabile, ci la litigii privind un obiect de o valoare mai mică de 100.000 lei, inclusiv.
În această situație, indiferent de natura litigiului, s-a avut în vedere valoarea patrimonială a bunului asupra căruia poartă litigiul, atribuindu-se o importanță mai mică litigiilor de orice natură care poartă asupra unui obiect de o valoare mai mică, indiferent că ar fi vorba despre acțiuni evaluabile sau neevaluabile, în sensul legii nr.146/1997.
de a îngrădi drepturi consacrate constituțional, reglementarea prevăzută de art.2821Cod procedură civilă constituie o garanție a aplicării principiului prevăzut de art.6 pct.1 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale privind judecarea unei cauze în mod echitabil și într-un termen rezonabil în scopul înlăturării oricăror abuzuri din partea părților, prin care s-ar tinde la tergiversarea nejustificată a soluționării unui proces.
De altfel, reglementările internaționale în materie nu impun accesul la totalitatea gradelor de jurisdicție sau la toate căile de atac prevăzute de legislațiile naționale, art.13 din aceeași convenție consacrând numai dreptul persoanei la un recurs efectiv în fața unei instanțe naționale, deci posibilitatea de a accede la un grad de jurisdicție.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în cazul " împotriva Regatului Unit", 1975, că dreptul de acces la tribunale nu este absolut, fiind vorba de un drept pe care convenția l-a recunoscut fără să-l definească în sensul restrâns al cuvântului, existând posibilitatea limitărilor implicit admise, chiar în afara limitelor care circumscriu conținutului oricărui drept.
Acțiunea dedusă judecății, având caracter patrimonial, cu conținut economic, se încadrează astfel în acțiunile reglementate de art.2821Cod procedură civilă, valoarea obiectului dedus judecății este mai mică de 100.000 lei și se constată că în cauză soluția adoptată de către tribunal este una de recurs, iar nu una de apel.
Conform dispozițiilor art.299 Cod procedură civilă sunt supuse recursului hotărârile date fără drept de apel, cele date în apel, precum și hotărârile altor organe cu activitate jurisdicțională, în condițiile prevăzute de lege. În consecință, recursul declarat împotriva unei decizii irevocabile a unei instanțe de recurs, este inadmisibil.
Nu are relevanță calea de atac menționată în decizia tribunalului, deoarece aceasta este stabilită de legiuitor și este, potrivit textului mai sus menționat, recurs, astfel că, recursul la recurs formulat în cauză, apare ca fiind inadmisibil.
Hotărârea pronunțată de tribunal, chiar și într-o compunere greșită, fiind una pronunțată în recurs, față de dispozițiile art.299 alin.1 Cod procedură civilă, nu este supusă recursului, prin urmare prezenta cale de atac se observă a fi inadmisibilă.
În raport de considerentele mai sus expuse, se impune ca în temeiul art.2821raportat la art.299 și art.312 Cod procedură civilă, să fie respins recursul ca inadmisibil.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamanta B, cu sediul în B,-, sector 1, împotriva deciziei civile nr.232 din 25 noiembrie 2008, pronunțată de Tribunalul Argeș, în dosarul nr-, intimați fiind pârâții și .
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 26 februarie 2009, la Curtea de APEL PITEȘTI - Secția Civilă, pentru cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale și pentru cauze cu Minori și de Familie.
,
Grefier,
Red.
Tehnored.
2 ex./16.03.2009
Jud.apel: /
Jud.fond:
Președinte:Corina Pincu IfrimJudecători:Corina Pincu Ifrim, Veronica Șerbănoiu Bădescu
