Jurisprudenta Legea 10/2001. Decizia 49/2009. Curtea de Apel Pitesti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PITEȘTI
SECȚIA CIVILĂ, PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DOSAR NR- DECIZIA CIVILĂ NR.49/
Ședința publică din 26 februarie 2009
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Mariana Stan judecător
JUDECĂTOR 2: Corina Pincu Ifrim
Grefier: - -
S-a luat în examinare, pentru soluționare, apelul civil declarat de reclamanta, domiciliată în B M,-, județul M, împotriva sentinței civile nr.234 din 12 noiembrie 2008, pronunțată de Tribunalul Argeș, în dosarul nr-, intimat fiind pârâtul Primarul Municipiului Pitești,-, județul
La apelul nominal, făcut în ședința publică, a răspuns consilier juridic pentru intimatul-pârât Primarul Municipiului Pitești, lipsind apelanta-reclamantă Malva
Procedura, legal îndeplinită.
Apelul este scutit de plata taxelor judiciare de timbru.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Consilier juridic arată că nu s-au comunicat motivele de apel, însă nu solicită termen în acest sens; precizează că nu mai are cereri de formulat în cauză.
Curtea constată apelul în stare de judecată și acordă cuvântul asupra lui.
Consilier juridic, având cuvântul pentru intimatul-pârât Primarul Municipiului Pitești, solicită respingerea apelului și menținerea hotărârii pronunțată de instanța de fond, prin care s-a apreciat că reclamanta nu a făcut dovada preluării abuzive a imobilului. Precizează că acesta a fost vândut legal prin licitație, imobilul a ieșit din proprietatea autorilor în mod legal.
CURTEA
Deliberând, în condițiile art.256 Cod procedură civilă, asupra apelului de față;
Constată că, prin sentința civilă nr.132 din 23 septembrie 2005, Tribunalul Argeșa respins contestația formulată de către Malva I împotriva dispoziției nr.731/24 februarie 2005 a Primarului Municipiului Pitești, constatând că, deși petenta este unica moștenitoare a fostelor proprietare și ale imobilului construcție și teren situate în Pitești, fosta-, aceasta nu face dovada preluării abuzive de către statul comunist a imobilelor din proprietatea autoarelor, dimpotrivă intimatul dovedind că după donarea acestuia către cele două autoare, el a fost grevat de un comandament în vederea recuperării unei sume de bani.
Apelul declarat de către contestatoare împotriva sentinței, pe care a criticat-o pentru netemeinicie și nelegalitate, în sensul că instanța în mod greșit nu a apreciat drept abuzivă vânzarea la licitație a imobilului în vederea recuperării sumei, a fost respins ca nefondat, prin decizia civilă nr.40/A din 16 martie 2006 Curții de Apel Pitești.
În motivare s-a reținut că apelanta nu a dovedit abuzul în preluarea imobilului, invocat în fața primei instanțe de fond, cu prilejul exproprierii, în vederea sistematizării, a tuturor proprietăților din aceeași zonă, pretinsul abuziv săvârșit cu prilejul vânzării la licitație constituind o apărare nouă, neformulată în fața primei instanțe de fond și, ca urmare, inadmisibil a fi examinată în apel.
Prin decizia civilă nr.669 din 5 februarie 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție admițând recursul declarat de contestatoare, a casat atât decizia cât și sentința și a trimis cauza, spre rejudecare, aceluiași tribunal, apreciind că împrejurările de fapt nu ar fi fost pe deplin stabilite, câtă vreme, deși s-a făcut referire la existența unei ordonanțe de adjudecare datând din 6 august 1945, probă pertinentă și utilă soluționării cauzei, înscrisul nu a fost depus la dosar.
Pe de altă parte, printr-un referat, aflat la fila 15 primului dosar de fond, s-a susținut că imobilul ar fi fost preluat de către stat prin Decretul nr.120/1978, de expropriere, construcția demolată, fără ca acest decret să se afle și el la dosar, spre a se putea verifica susținerea petentei potrivit căreia, abia cu acest prilej ar fi fost expropriate cele două autoare ale sale.
Astfel reinvestit cu rejudecarea în primă instanță, Tribunalul Argeș, prin sentința civilă nr.234 din 12 noiembrie 2008, respins ca nefondată contestația.
Pentru a se pronunța astfel, a stabilit în fapt că imobilul în litigiu a intrat prin donație, de la, în patrimoniul fiicelor sale și.
Din patrimoniul acestora două, imobilul a intrat, așa cum se recunoaște de altfel și de către petentă, inclusiv prin motivele de recurs adresate, în patrimoniul unui cumpărător, prin vânzare la licitație publică, finalizată prin ordonanța de adjudecare din 2 august 1945, pentru datorii ale defunctelor.
Acestea două au lăsat, prin testament averea lor, petentei din prezenta cauză.
Ceea ce, însă, petenta nu a dovedit, o constituie faptul că, la deschiderea succesiunii, imobilul se mai afla în patrimoniul autoarelor titlului invocat.
Pe de altă parte, nu a dovedit nici existența unui abuz prin preluarea la stat a proprietății.
Petenta a pretins că un astfel de abuz l-ar constitui însăși vânzarea la licitație în vederea recuperării unor datorii către stat, care puteau fi recuperate din sumele existente sub forma lichidităților în contul proprietarelor debitoare. În ceea ce privește susținerea că vânzarea ar fi fost necesară deoarece casa era deteriorată, urmare a bombardamentelor din timpul războiului, s-a pretins de către petentă a fi fost nefondată, față de faptul că imobilul era deja renovat, iar prețul obținut la vânzare a fost unul consistent.
Chiar dacă vânzarea s-a făcut către o persoană fizică, prețul a fost vărsat la stat, pentru recuperarea unor datorii ale autoarelor față de acesta.
Un alt abuz în vânzare se pretinde a fi fost înstrăinarea lovită de nulitate absolută ca urmare a incapacității proprietarelor de a dispune de bun, acestea având instituită curatelă pentru lipsa discernământului. Curatorul însă, și-a exprimat un acord nevalabil, neexistând drept de dispoziție asupra bunurilor persoanelor ocrotite.
Înlăturând aceste susțineri ale petentei, tribunalul a arătat că, prin act abuziv în sensul dispozițiilor art.2 lit.d din Legea nr.10/2001 se înțelege preluarea imobilelor la stat pentru neplata impozitelor, ca urmare a unor măsuri abuzive impuse de stat prin care drepturile proprietarului nu puteau fi exercitate.
În cazul de față, nu a fost operată o preluare ca urmare a neplății impozitelor către stat, ci imobilul a fost vândut la licitație, pentru recuperarea altor debite față de acesta.
Nici susținerea potrivit căreia vânzarea nu ar fi fost necesară pentru recuperarea datoriilor nu a fost constatată fondată, față de faptul că acela care alege modalitatea de executare este creditorul.
În atare condiții, la data exproprierii proprietăților din zonă, în vederea sistematizării, în temeiul Decretului nr.120/1979, autoarele petentei nu mai erau titulare ale acestui drept, ele nefigurând în anexa decretului.
Împotriva sentinței, în termen, a formulat apel contestatoarea, criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate, în sinteză după cum urmează:
Cu greșita interpretare a legii și a stării de fapt, instanța reține că trecerea în proprietatea statului nu a avut loc în vreuna din modalitățile prevăzute de Legea nr.10/2001.
În cauză, arată apelanta, erau aplicabile dispozițiile art.2 lit.d din lege, potrivit cărora, preluare abuzivă constituie și aceea făcută de către stat pentru neplata impozitelor, ca urmare a unor măsuri abuzive impuse de stat prin care drepturile proprietarului nu puteau fi exercitate.
Imobilul a fost vândut la licitație publică în vederea recuperării sumei de 75.240 lei înscrisă în comandament, fiind una abuzivă, pentru trei motive: pe de o parte, în patrimoniul celor două debitoare, la începutul anului 1945, după scăderea cheltuielilor de spitalizare, se înregistra un sold de 744.843 lei, ceea ce duce la concluzia că nu era necesară vânzarea, pe de altă parte valoarea la care s-a făcut vânzarea de 16.500.000 lei conduce la concluzia că operațiunea nu era necesară, casa fiind în bună stare, reparată ulterior bombardamentelor, iar diferența de sumă nu a mai fost eliberată familiei după ce a intervenit decesului proprietarelor, ceea ce înseamnă că și această valoare a intrat în proprietatea statului, motiv pentru care se solicită despăgubiri bănești, echivalent în dolari, după scăderea datoriei, cu dobânzile curse în perioada 1945-2009. În sfârșit, vânzarea este una lovită de nulitate absolută, câtă vreme proprietarele erau lipsite de discernământ, iar curatorul, în măsura în care a consimțit la aceasta, și-a depășit mandatul.
În dezvoltarea primului motiv pentru care vânzarea ar putea fi, în viziunea apelantei, caracterizată drept abuzivă, se mai arată că acest abuz vine și ca urmare a declanșării operațiunii la cererea unui organ de stat, deși pentru îndestularea acestuia se puteau folosi lichiditățile existente în contul proprietarelor, așa încât, vânzarea a fost abuzivă chiar dacă a fost săvârșită în baza unei hotărâri judecătorești.
Curtea, examinând sentința prin prisma criticilor aduse, constată apelul ca fiind nefondat, pentru cele ce se vor arăta:
În privința greșitei interpretări a situației de fapt și a legii, urmează a se observa că în cauză se vorbește despre neplata unor impozite, situație neîntâlnită în cauza de față sau despre măsuri abuzive impuse de stat prin care drepturile proprietarului nu puteau fi exercitate.
Cele două proprietare a căror moștenitoare apelanta-contestatoare este se aflau în poziția de a nu-și puteau exercita în mod direct drepturile civile, ca urmare a punerii lor sub interdicție și internării într-un spital, în vederea îngrijirii stării lor psihice.
Apelanta pretinde că numirea curatorului s-ar fi făcut de către stat și, în calitatea sa de împuternicit al acestuia, ar fi lucrat în contra intereselor tutelatelor.
Urmează a se observa însă că, în data de 14 martie 1945, s-a întrunit consiliul de familie care a schimbat curatorul cu curatorul doctor Al. pe care l-a și autorizat să vândă imobilul prin licitație publică, așa cum însăși apelanta arată în notele sale, semnate personal, din data de 9 martie 2006, în dosarul Curții de Apel Pitești (filele 86, 87).
Consiliul de familie nu este un organ al statului, ci un organ funcționând după dreptul privat, compunându-se din persoanele alese de către familia interzisului.
În această situație, hotărârea de vânzare la licitație publică nu se poate pretinde că ar proveni din partea statului abuziv instituit la 6 martie 1945.
Nici exercitarea, cu depășirea puterilor curatelei, a acordului la vânzare, nu s-a dovedit, dimpotrivă, cerințele limitele mandatului fiind examinate cu prilejul cercetării, de către judecătorul tutelar, însăși contestatoarea arătând că, în realitate, hotărârea vânzării a fost luată de consiliul de familie.
Nici faptul că punerea sub interdicție s-ar constitui într-o măsură abuzivă a aceluiași stat luată pentru eventuale motive politice nu s-a dovedit în cauză.
Apelanta pretinde permanent că vânzarea la licitație s-a făcut la cererea administrației financiare în vederea recuperării unor cheltuieli de spitalizare care nu ar fi fost reale, câtă vreme internatele beneficiau de asigurări de sănătate.
Afirmația este însă.
Așa cum rezultă din foaia de date pentru cartea funciară a numărului topo 55, unde era înscris imobilul din Pitești,-, comandamentul în favoarea administrației financiare viza suma de 75.240 lei taxe succesorale (fila 56 dosar primă instanță fond).
Potrivit ordonanței de adjudecare nr.2 din august 1945, cererea de scoatere la vânzare prin licitație publică a fost făcută de către judecătorul tutelar de pe lângă Tribunalul Argeș, banii rezultați din vânzare urmând a fi folosiți în vederea cumpărării unui alt imobil pe numele persoanelor tutelate, imobil orientat producător de venit (fila 9 dosar tribunal, reînregistrat după casare).
Vânzarea s-a făcut, într-adevăr, pentru suma de 16.500.000 lei (fila 13 dosar).
Modul în care mandatul tutelei a fost, mai departe, îndeplinit reprezintă o chestiune de drept privat, în care nu se dovedește vreun amestec al statului, câtă vreme consiliul de familie a fost cel care a numit pe tutore și acesta avea obligația de a cere socotelile la încheierea mandatului sau, eventual, moștenitoarele persoanelor puse sub interdicție, respectiv petenta.
Din nici o probă a dosarului nu rezultă că suma rezultată din vânzare ar fi intrat în proprietatea statului și nu a fost folosită așa cum s-a înscris în hotărâre, în vederea dobândirii unui alt imobil sau pusă la dispoziția tutorelui ori a consiliului de familie într-o altă modalitate.
Cât despre hotărârea de a se recupera debitul către stat prin vânzarea la licitație publică, urmează a se observa că ea nu a fost luată de către stat în vederea recuperării unui debit către sine, ci chiar de către consiliul de familie, așa cum, cu bună credință, petenta arată prin notele depuse la dosar, chiar dacă nu depune în copie certificată înscrisurile privind activitatea consiliului, din care citează.
Instanța apreciază că nu se impune depunerea acestor înscrisuri, câtă vreme ele fac probă în contra petentei, în sensul că nu statul este cel care a dispus vânzarea ci cei împuterniciți legal a gestiona averea interziselor. Or, depunerea lor ar fi necesară, numai dacă aceasta le-ar contesta cuprinsul, ceea ce nu este cazul aici.
Pe cale de consecință, nefondate urmează a fi constatate criticile vizând necercetarea abuzului în preluarea de către stat a imobilului fostă proprietate a autoarelor contestatoarei.
Câtă vreme imobilul a ieșit din patrimoniul acestora mai înainte de intervenirea măsurii exproprierii în vederea sistematizării zonei, este superfluă cercetarea Decretului de expropriere, în ale cărui anexe însă se constată că numele autoarelor nu este înscris.
Se regăsește în schimb, la poziția 168, o persoană, posibil cu legătură față de persoana care a cumpărat, la licitație publică, în anul 1945, imobilul, numitul, chiar dacă numele străzii, devenită, și numerotarea nu corespund cu cele inițiale (fila 29 dosar tribunal).
În ceea ce privește obligarea statului român la plata sumei rămasă după acoperirea datoriei, cum s-a arătat nu există nici un fel de dovadă că ea nu a fost în continuare utilizată potrivit hotărârii consiliului de familie în beneficiul incapabililor și statul și-ar fi însușit-o, spre a se putea cerceta eventualele excepții privind recuperarea acestei sume, fie prin prisma trecerii timpului, fie prin prisma dispozițiilor legale pe care cererea se sprijină, respectiv cele ale Legii nr.10/2001.
Față de toate acestea, nefondat se constată apelul urmând ca, în temeiul dispozițiilor art.296 Cod procedură, să fie respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta --, domiciliată în B M,-, județul M, împotriva sentinței civile nr.234 din 12 noiembrie 2008, pronunțată de Tribunalul Argeș, în dosarul nr-, intimat fiind pârâtul PRIMARUL MUNICIPIULUI PITEȘTI, cu sediul în-, județul
Cu drept de recurs, în termen de 15 zile, de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 februarie 2009, la Curtea de Apel Pitești - Secția civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de familie.
, -,
Grefier,
Red.-
Tehnored.
Ex.4/11.03.2009.
Jud.fond:.
Președinte:Mariana StanJudecători:Mariana Stan, Corina Pincu Ifrim
