Obligație de a face. Decizia 361/2009. Curtea de Apel Pitesti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PITEȘTI
SECȚIA CIVILĂ, PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DOSAR NR- DECIZIA CIVILĂ NR.361/
Ședința publică din 26 Februarie 2009
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Corina Pincu Ifrim JUDECĂTOR 2: Irina Tănase
JUDECĂTOR 3: Mariana
Judecător: -
Grefier.
Pe rol fiind pronunțarea asupra recursului civil declarat pârâtele: EPISCOPIA și, împotriva deciziei civile nr.225/A din 14 octombrie 2008, pronunțată de Tribunalul Vâlcea, în dosarul nr-.
Recursul este legal timbrat cu taxă judiciară de timbru în sumă de 4 lei, conform chitanței de la dosar cu nr.- din 11 decembrie 2008, eliberată de Trezoreria Pitești și timbru judiciar în valoare de 0,15 lei.
Grefierul de ședință învederează instanței că la dosarul cauzei s-au depus, prin serviciul de registratură al instanței, concluzii scrise, formulate de către părți.
Curtea constată că, dezbaterile asupra recursului au avut loc în ședința publică din data de 19 februarie 2009, în care sunt consemnate susținerile părților, care face parte integrantă din prezenta decizie, iar în urma deliberării s-a pronunțat următoarea soluție.
CURTEA:
Deliberând, în condițiile art.256 Cod procedură civilă, asupra recursului civil de față;
Constată că, prin sentința civilă nr.2571/27 septembrie 2006, Judecătoria Drăgășania anulat, ca insuficient timbrată, acțiunea prin care reclamanții, G, și solicitaseră instanței a le obliga pe pârâtele Episcopia și Ortodoxă din comuna de a le permite accesul în cimitirul comuna, pentru a oficia serviciile de înhumare și alte servicii religioase.
În motivare, s-a reținut în fapt că reclamanților li s-a pus în vedere să timbreze atât acțiunea, cât și cererea de repunere pe rol după suspendare, obligație neîndeplinită, motiv pentru care, a fost aplicată sancțiunea prevăzută de art.20 din Legea nr.146/1997.
Apelul declarat împotriva sentinței de către, G, și, pe care au criticat-o pentru netemeinicie și nelegalitate, a fost admis, prin decizia civilă nr.106/A din 13 aprilie 2007 Tribunalului Vâlcea care a desființat-o, cauza fiind trimisă, spre rejudecare, aceleiași instanțe de fond.
În motivare, s-a reținut în fapt că anularea ca insuficient timbrată a acțiunii a fost eronată, câtă vreme taxa pusă în vedere era de numai 12 lei, iar cu chitanța depusă la dosar, se plătise o taxă de 15 lei, pentru timbrele judiciare, într-adevăr, existând o lipsă de 1.500 lei vechi, care însă nu îndreptățea instanța să treacă la anularea acțiunii.
Rejudecând, după casare, instanța s-a constatat investită astfel și cu o acțiune formulată de către, persoană ce nu fusese parte în fața primei instanțe de fond, pentru ca, la termenul din data de 20 septembrie 2007, să se învedereze instanței că reclamant ar mai fi și preot, dar și, și. Instanța a procedat la introducerea acestor persoane în cauză, în calitate de reclamanți, o parte dintre ei însușindu-și, personal, cererea.
Totodată, pentru termenul din 29 noiembrie 2007, s-a solicitat îndreptarea erorii de redactare a acțiunii principale în sensul că reclamantul de la punctul 7 scris, în mod corect se numește.
După administrarea probelor cu interogatorii, martori și acte, prin sentința civilă nr.320/14 februarie 2008, Judecătoria Drăgășania respins acțiunea așa cum a fost ea precizată, respingând totodată excepția lipsei calității procesual active invocată de către pârâți, prin apărători.
În motivare, s-a reținut că cimitirul comunei face parte din domeniul privat al acestei comune, motiv pentru care, în mod corect Comisia locală pentru aplicarea Legii fondului funciar a emis titlul de proprietate în favoarea Parohiei însă, în fapt, deși potrivit art.28 alin.2 din Legea nr.489/28 decembrie 2006, persoanele decedate în alte culte au dreptul de a fi înhumate, potrivit ritului propriu, în cimitirele existente în funcțiune aparținând unui alt cult, nu există dovezi în cauză potrivit cărora pârâtele ar fi împiedicat, în vreun mod, accesul reclamanților în acest cimitir.
În ceea ce privește calitatea procesual activă a reclamanților, s-a constatat că este preotul cultului greco-catolic, iar ceilalți sunt enoriași în acest cult, așa încât, au calitate procesual activă, ceea ce însă s-a găsit nefondat fiind pretinsa împiedicare de a-și exercita dreptul.
Prin apelul declarat împotriva acestei sentințe, G, și au criticat sentința pentru netemeinicie și nelegalitate, în sensul că instanța în mod greșit a respins acțiunea cu motivarea că încă nu a decedat nici un credincios de greco-catolic căruia să i se fi refuzat înmormântarea în cimitirul.
În realitate, ceea ce s-a solicitat, a fost permisiunea de a se efectua servicii de înhumare, dar și de pomenire și alte servicii religioase pentru rudele și cunoștințele decedate și deja îngropate în cimitir.
O asemenea interdicție constituie o încălcare a libertăților cetățenești înscrise în Constituția României, dar și în Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor și Libertăților Omului, și Episcopia împiedicând pe reclamanți să pătrundă în acest cimitir pentru a oficia servicii religioase în credința lor, pentru a-și pomenii morții din familiile lor, pentru a îngrijii și curăța mormintele acestora.
Or, libertatea de religie include libertatea de a schimba religia sau convingerea, precum și de a-și manifesta religia sau convingerea, în mod individual sau colectiv, în public sau particular, prin cult, învățământ, practici și îndeplinirea ritualurilor, potrivit art.9 din
O restrângere a acestui drept nu poate surveni decât pentru o eventuală protejare a drepturilor și libertăților altor cetățeni.
Așa cum rezultă din declarațiile martorilor, interdicția nu a fost aceea fizică de a se participa la ritualuri ortodoxe, ci cea de a se oficia slujbă conform tradiției greco-catolice pentru defuncții ortodocși, ea privindu-l, în realitate, numai pe preotul.
Instanța a ignorat dispozițiile Ordinelor nr.35/25 ianuarie 1982 și nr.261/25 iunie 1982 privind Regulamentul de administrare a cimitirelor, potrivit cărora nu poate fi interzis dreptul unei persoane care are loc de veci de a fi înhumată conform voinței și credinței ei și a rudelor.
Totodată, potrivit art.28 din Legea cultelor, persoanele decedate care aparțin unor culte ce nu au cimitire proprii, pot fi înhumate, potrivit ritului propriu, în cimitirele existente în funcțiune.
S-a mai criticat soluția pentru faptul că aceasta nu cuprinde motivele pe care se sprijină, iar cele pe care le cuprinde sunt contradictorii și străine de natura pricinii, prin respingerea acțiunii instanța încălcând dispozițiile privitoare la accesul liber la justiție și la un proces echitabil, fiind încălcate drepturile și libertățile cetățenești, deși cimitirul face parte din domeniul public al comunei, iar nu din proprietatea pârâtelor, îngrădindu-li-se libertatea de gândire, conștiință și religie, prin împiedicarea de a îndeplini ritualurile de pomenire a persoanelor din familiile credincioșilor romano-catolici înmormântate în cimitirul comunei.
Singura probă nou administrată în apel o constituie dovada privind pronunțarea irevocabilă a hotărârii prin care a fost anulat titlul de proprietate și punerea în posesie emise în favoarea Parohiei Ortodoxe pentru terenul folosit pentru înhumarea localnicilor.
Prin decizia civilă nr.225/A din 14 octombrie 2008, Tribunalul Vâlcea admițând apelul, a schimbat în parte sentința și a admis acțiunea, obligând pe pârâtele Episcopia și Ortodoxă să permită accesul apelanților-reclamanți în cimitirul, comuna, județul V, pentru a oficia servicii de înhumare și alte servicii religioase.
În motivare, s-a reținut în fapt că, printre libertățile persoanelor, se include și aceea de conștiință, cu subsidiarul libertății religioase, ce nu poate face obiectul unei restrângeri decât prin lege și numai în măsura în care ea este necesară într-o societate democratică protejării siguranței publice, a ordinii, a sănătății sau a moralei publice, ori pentru protejarea drepturilor și libertăților altora.
Nici una dintre aceste valori nu s-a constatat a fi protejată prin manifestarea unei opoziții față de reclamanți de a practica obiceiurile cultului greco-catolic în cimitirul comunei.
În ceea ce privește starea de fapt, s-a reținut ca nefiind fondată susținerea pârâtelor potrivit căreia acestea nu-și manifestă opoziția față de practicanții ritului greco-catolic, întrucât, din lucrările dosarului, rezultă fără dubiu refuzul nejustificat de a li se permite accesul în cimitirul pentru oficierea serviciului de înhumare și alte servicii religioase, prin invocarea dreptului exclusiv de proprietate al Parohiei Ortodoxe asupra acestui cimitir.
De altfel, titlul de proprietate emis în procedura de aplicare a Legii nr.18/1991, în favoarea Parohiei Ortodoxe, pentru terenul aferent cimitirului, s-a constatat că a fost, în mod irevocabil, anulat de către instanța judecătorească.
Pe de altă parte, s-a mai reținut că, în acest cimitir, există înhumate persoane de credință greco-catolică, așa că nu există vreun temei legal pentru ca reclamanții, în calitate de preot și, respectiv, aparținători ai familiilor acestora, să nu poată avea acces, în vederea efectuării serviciilor de slujire, pomenire și alte servicii religioase specifice credinței.
În plus, s-a mai considerat dovedit în fapt refuzul intimatelor de a permite accesul apelanților în cimitir, ca stare de fapt.
Pe cale de consecință, potrivit considerentelor hotărârii, s-a constatat fondată cererea de a se permite accesul apelanților-reclamanți în cimitir în vederea oficierii serviciilor de înhumare și a altor servicii religioase, conform credinței greco-catolice, fără ca această nuanțare să se regăsească în dispozitivul hotărârii pronunțate.
Împotriva deciziei, în termen, au formulat recurs intimatele-pârâte Episcopia și Ortodoxă, criticând-o pentru nelegalitate, într-un prim motiv, cu privire la modalitatea în care s-a creat cadrul procesual, pe de o parte, raportat la participanți, iar pe de alta, raportat la obiectul investirii instanței.
Astfel, în ceea ce privește participanții, greșită se critică a fi fost admiterea apelului formulat de persoane care nu și-au manifestat voința de a promova acțiunea, respectiv, și (), care au fost introduși în cauză în calitate de reclamanți, prin cererea primilor reclamanți fiind, astfel, încălcat principiul formalismului care pretinde existența unei cereri de chemare în judecată.
La fel, în mod greșit, se pretinde, a fost admis apelul formulat de care, însă, nu formulase cerere de chemare în judecată, ci numai apel împotriva primei sentințe a instanței de fond, neavând, ca atare, nici legitimare procesuală activă în fața instanței de apel.
Referitor la calitatea procesuală a apelantului, Tribunalul Vâlceaa schimbat-o, transformându-l în intimat și nepronunțându-se cu privire la cererea acestuia de apel.
Încălcarea acestei obligații a instanței, de a se pronunța asupra cererii cu care a fost investită, a condus și la încălcarea principiului contradictorialității, câtă vreme, și (), dar și, nu au formulat pretenții împotriva pârâtelor care să fi fost puse în discuția părților și, respectiv, supuse dezbaterii judecătorești, ca urmare a aducerii lor la cunoștința adversarelor.
Prin acest mod de includere a unor persoane în proces, se pretinde că a fost încălcat și principiul disponibilității, cât timp numai părțile au dreptul de a dispune de obiectul procesului or, în cauză, există conceptat un reclamant care, în realitate, nu a formulat cerere de chemare în judecată, ci numai apel, respectiv, ceilalți patru sus-arătați nesemnând cererea de chemare în judecată, iar introducerea în cauză făcându-se la cererea celorlalți coreclamanți.
În aceste condiții se susține că, cu încălcare legii, respectiv cu lipsă de rol activ al judecătorului și încălcarea dispozițiilor art.105 alin.2 Cod procedură civilă, prin aceea că nu s-a stabilit cadrul procesual în mod legal, hotărârea este susceptibilă de casare, în condițiile art.304 pct.5 Cod procedură civilă.
Cât privește obiectul judecății, lipsa clarității acestuia ar reprezenta o altă încălcare a legii, în opinia recurentelor.
În acest sens, se pretinde că reclamanții nu ar fi indicat în ce măsură au calitatea de preoți pentru a putea ei înșiși oficia ritualurile pretinse, de unde rezultă că nu se solicită altceva decât participarea la serviciile religioase de ortodox în incinta cimitirului, participare care însă nu a fost împiedicată, așa încât acțiunea este lipsită de obiect.
În măsura în care s-ar fi considerat că reclamanții solicită realizarea de servicii religioase de către preotul greco-catolic în cimitir, acțiunea era una inadmisibilă pentru motive ce se vor indica în cadrul unei alte critici.
Se mai arată, în această critică, faptul că pârâtele-recurente nu refuză participarea credincioșilor greco-catolici la slujbele ortodoxe, după cum nu se opun - nefiind ivită, încă, o asemenea situație - participării lor la slujbe în greco-catolic pentru decedați de acest, ci opoziția este manifestată față de dorința reclamanților, în măsura în care ea ar exista, de a sluji în greco-catolic persoane ce au aparținut până la momentul decesului bisericii ortodoxe. Or, instanța, prin soluția sa, nu a rezolvat acest conflict, nu a arătat în ce măsură libertatea de manifestare religioasă a reclamanților poate privi persoane ce au aparținut unui alt, fără acordul acelor persoane.
-se cadrul legal, instanța a acordat mai mult decât s-a cerut, hotărârea fiind, și prin prisma acestor critici, modificabilă în condițiile art.304 pct.6 Cod procedură civilă.
Un al doilea motiv de nelegalitate l-ar constitui faptul că instanța a permis unei persoane excluse din ortodoxă, respectiv reclamantului, de a oficia slujbe în greco-catolic în cadrul cimitirului ortodox, contribuind în acest fel la menținerea unei situații tensionate în localitatea. Ca temei de drept, nu se invocă dispoziții legale a căror încălcare să se fi produs prin soluția tribunalului, chestiune ce urmează a fi analizată de către instanță.
În al treilea rând, nelegală se critică a fi soluția pentru faptul că instanța a ignorat dispozițiile art.169 din nr.HG53/2008 privind recunoașterea Statutului pentru organizarea Bisericii Ortodoxe Române, text potrivit căruia cimitirul aparține patrimoniului acestei biserici.
Chiar dacă textul avut în vedere de către instanță, respectiv art.28 din Legea nr.489/2006, permite înhumarea unor persoane de alt în cimitirele unor alte culte, cu excepțiile de la alin.3, totuși au fost ignorate dispozițiile art.1 din Regulamentul pentru organizarea și funcționarea cimitirelor le și mânăstirești din cuprinsul Bisericii Ortodoxe Române, potrivit cărora parohiile și mânăstirile pot avea și întreține cimitire proprii, potrivit regimului cultelor religioase, cimitire cu caracter de bunuri sacre, proprietate a parohiilor sau mânăstirilor ca unități locale de cult cu personalitate juridică.
Față de aceste texte, trebuia să se observe că cimitirul în litigiu este proprietatea Parohiei creștin-ortodoxe, modul originar de dobândire a dreptului real de proprietate constituindu-l legea. Raportarea la lipsa unui drept de proprietate ca urmare a anulării titlului emis în procedura de aplicare a Legii fondului funciar ar constitui și ea o greșită interpretare a legii, în opinia recurentelor, actul de anulare vizând exclusiv chestiuni formale, fără ca acea instanță să fi trecut la verificarea apartenenței dreptului la patrimoniul cultului sau cel al comunei.
Instanța nu a ținut cont nici de faptul că s-a dovedit că de care aparțin reclamanții ar deține, la rândul său, un teren într-un alt sat pe care își edifică propria biserică și unde își pot amenaja și locuri de veci pentru comunitate.
În această situație, deveneau aplicabile dispozițiile art.39 din Regulamentul sus amintit, dispoziții care permit înhumarea decedaților neortodocși numai dacă acel cult căruia aceștia i-au aparținut nu are cimitir propriu și dacă nu există cimitir comunal.
Caracterul de bun sacru al cimitirului atrage, în condițiile art.40, pierderea dreptului de concesiune ca urmare a trecerii, la un alt, a titularului acestui drept.
Într-o a patra critică, se invocă lipsa de temeinicie a cererii dat fiind că nu există vreun act prin care recurentele să fi împiedicat oficierea de slujbe religioase pentru defuncți greco-catolici, câtă vreme deocamdată nu există astfel de persoane înhumate în cimitir. Pe de altă parte, dorința de a se sluji în greco-catolic persoane ce au decedat în ortodox este una nepermisă de ortodoxă.
Astfel, dogma acestei biserici consfințește pentru vecie cultul avut de o persoană la data înhumării sale.
Prin prisma acestei dogme, o astfel de persoană nu-și mai poate schimba religia, așa încât nu există o încălcare a dreptului acestor persoane de a-și schimba religia sau convingerea, libertatea de manifestare a religiei în mod individual sau colectiv, în public sau particular.
Din acest motiv, persoanele ce au părăsit unul dintre cultele religioase, potrivit dispozițiilor art.31 alin.2 din Legea nr.489/2006 privitoare la libertatea religioasă și regimul general al cultelor, nu mai pot emite pretenții asupra patrimoniului cultului respectiv, situație în care se află și reclamanții din prezenta pricină după trecerea lor la cultul greco-catolic, așa încât instanța în mod greșit a interpretat legea pronunțând hotărârea sa.
De aceea, se critică soluția pentru greșita interpretare a dispozițiilor art.9 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme reclamanții nu au dovedit în vreun fel existența unei manifestări de voință a defuncților, rude ai reclamanților, în sensul trecerii lor la cultul greco-catolic, spre a se vorbi de o încălcare a dreptului de a-și alege în mod liber religia, al acestor defuncți.
În realitate, instanța trebuia să observe că întregul demers nu constituie decât o modalitate, din partea fostului preot ortodox, caterisit din motive de moralitate, reclamantul, de a nesocoti drepturile celorlalți credincioși de religie ortodoxă, prin acapararea mijloacelor fundamentale de exteriorizare a cultului ortodox, acesta atrăgând după sine câteva persoane, în noul său cult și încercând să își însușească și și cimitirul.
Or, potrivit hotărârii pronunțată în cauzaEglise metropolitaine de autresdin 13 decembrie 2001 de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, statele au puterea de a controla dacă o mișcare sau o asociație, sub pretextul desfășurării de servicii religioase, urmărește în realitate scopuri ce se dovedesc a fi dăunătoare populației sau care aduc atingere ordinii și securității publice.
Totodată, se impune ca instanța să desfășoare activitatea jurisdicțională în sensul asigurării respectului convingerilor fiecărei persoane, corelativ cu libertatea de limitare a coexistenței mai multor religii, așa cum s-a stipulat în cauzaKokkinakisdin 25 mai 1993, unul dintre elementele esențiale a practicilor religioase constituindu-l, potrivit aceleiași Curți în cauzaJohannische Petersdin data de 10 iulie 2001, modul în care se fac înmormântările și cum sunt amenajate cimitirele.
Pe aceste dispoziții, arată recurentele, se întemeiază refuzul lor de a permite reclamanților ca, însoțiți de un preot din cultul lor, să oficieze slujbe ulterioare înmormântării în ritul lor, pentru persoane ce au aparținut cultului recurentelor.
În susținerea recursului, au fost depuse la dosar înscrisuri privind apartenența la patrimoniul Bisericii -catolice, pe raza comunei, a unui teren pe care a fost autorizată și edificarea unui locaș de cult, dar și liste cuprinzând semnături ale unor persoane despre care se pretinde că aparțin Parohiei Ortodoxe - și care ar fi semnat în liste ce confirmă apartenența lor la Română Unită cu, înscrisuri privind sursa litigiilor între grupurilor de cetățeni afiliați celor două culte, constând în caterisirea fostului preot ortodox, pentru motive considerate de Ortodoxă imputabile.
La rândul lor, intimații au depus dovezi în susținerea apărărilor potrivit cărora, pe același teren, este imposibilă amenajarea și a unui cimitir, față de normele edilitar gospodărești, precum și copia deciziei civile nr.1163/R din 10 octombrie 2008 Tribunalului Vâlcea, prin care a fost constatată nulitatea absolută a titlului de proprietate și, respectiv, a procesului verbal de punere în posesie, emise de Prefectura Județului V, în favoarea Parohiei Ortodoxe, pentru terenurile constatate ca aparținând domeniului public al comunei și având destinația de cimitire situate în satele și, fotocopii ale unor articole de ziar, rezoluții date în cursul cercetării penale, referințe administrative privitoare la existența unui conflict de îndelungată durată între enoriașii celor două biserici, dar și o serie de tabele fotocopiate cu numele unor persoane care, arătând că aparțin cultului greco-catolic din comuna, au solicitat respingerea recursului.
Curtea, examinând decizia prin prisma criticilor aduse, constată recursul ca fiind fondat, însă în limita celor ce se vor arăta:
În ceea ce privește calitatea de reclamanți a numiților, și () și:
Într-adevăr, aceștia nu sunt trecuți, cu o astfel de calitate, în cererea inițiatoare de proces.
În fața instanței de apel, însă, unde a fost examinată calea de atac formulată de către, pârâtele nu au invocat lipsa calității acestuia de a ataca hotărârea care nu îl privea, după cum, nici instanța nu a observat incidența acestei neregularități și, admițând calea de atac promovată, a trimis cauza, spre rejudecare, primei instanțe, inclusiv cu privire la domnia sa. Pârâtele nu au atacat, cu acel prilej, decizia de desființare, așa încât, sub acest aspect al cadrului judiciar, i-a rămas câștigată cererea, ca fiind adresată și de către această persoană, cu același obiect ca și cel formulat de către primii reclamanți.
Pentru celelalte persoane introduse în cauză, prin cererea primilor reclamanți, respectiv numiții, și (), urmează a se observa că niciodată, în fața primei instanțe de fond, ori a celei de apel, pe calea prevăzută de disp.art.2931Cod procedură civilă, pârâtele nu au invocat neregularitatea modalității de formare a coparticipării procesuale.
Aceasta nu a fost invocată, decât în recurs, pentru prima dată. Or, față de dispozițiile art.294 Cod procedură civilă, în fața instanței de apel nu pot fi folosite alte apărări, în afara celor invocate în fața primei instanțe de fond, dispozițiile fiind aplicabile și în cadrul recursului, potrivit dispozițiilor art.316 Cod procedură civilă. De altfel, instanța de recurs este investită cu cercetarea motivelor de casare sau modificare a deciziei dată de instanța de apel, în limita investirii acesteia, or, în instanța de apel nu a fost formulată o critică referitoare la modalitatea de dobândire a calității de reclamant a acestor persoane, deși prevederile art.293 Cod procedură civilă, permiteau pârâtelor formularea unei cereri de aderare la apelul formulat de partea potrivnică prin care să se tindă la schimbarea hotărârii primei instanțe, cât privește soluționarea sub acest aspect a pricinii. Examinarea ei, omisso medio, direct în recurs este inadmisibilă, cu atât mai mult, cu cât, față de pretențiile soluționate împotriva acestor persoane nu se poate vorbi despre o eventuală chestiune de ordine publică, respectiv una ce ar aduce atingere unui interes general, ci cel mult, interesului părților cauzei. De aceea ea nu putea fi luată în discuție din oficiu, de către instanță.
Câtă vreme pârâtele nu au invocat-o în fața instanței de fond, se concluzionează că ele nu s-au găsit vătămate de modalitatea introducerii în cauză a acestor reclamanți, singurul moment în care s-au pretins vătămate fiind cel al recursului.
Chiar și așa, o motivare reală nu se dovedește, dispozițiile art.49 și următoarele Cod procedură civilă permițând intervenirea în pricini a unor alte persoane, fie din proprie inițiativă, fie din cea a celor deja existente, acestea luând pricina în stadiul în care ea se afla. Or, nici un moment, în privința acestor noi reclamanți, nu s-au discutat alte cereri decât cele formulate prin acțiunea inițială și nici nu au fost acordate alte drepturi decât cele cu care primii reclamanți au investit instanța.
Legat de nepronunțarea instanței de apel asupra criticilor aduse de către apelantul, urmează a se observa că această situație nu poate fi invocată decât de către persoana vătămată, printr-o asemenea greșeală a instanței atacate. Or, dacă apelantul nu s-a considerat vătămat, spre a cere completarea hotărârii, în condițiile prevăzute de legiuitor la art.2812Cod procedură civilă, recurentele-intimate nu au interesul în aoi nvoca.
Ca atare, critica este lipsită de fundamente de fapt și de drept.
C de-al doilea element al cadrului procesual, respectiv obiectul judecății, nu se constată a nu fi fost stabilit de către instanță, el fiind arătat în mod clar prin cererea inițiatoare de proces.
Este real, însă, că acest obiect poate fi fracționat potrivit celor arătate de către recurente, în permisivitatea de a se efectua înmormântări și ritualuri privitoare la cetățeni ce au adoptat o religie diferită de cea a pârâtelor și, respectiv, cetățeni deja înhumați în cimitirul în discuție, potrivit religiei acestora.
Instanța, pentru considerentele pe care le-a avut în vedere, nu a făcut distincție între cele două situații, fără ca prin aceasta să fie încălcate normele referitoare la cadrul procesual. Este adevărat că, cererea formulată unitar ar putea primi soluții diferite în funcție de drepturile recunoscute de lege fiecăreia dintre cele două categorii de persoane.
Ca atare, nici această critică nu este fondată.
În ceea ce privește însă modalitatea de soluționare a cererii din cele două perspective, într-adevăr, constatăm că în mod greșit a fost interpretată și aplicată legea, motiv de recurs încadrabil în cel prevăzut de art.304 pct.9 Cod procedură civilă.
Sub acest aspect, se va observa că din citirea art.9 al rezultă că îngrădirea libertăților consfințite prin acest text nu poate interveni decât pe cale legală și în scopul ocrotirii valorilor expres menționate.
Calea legală, în cauza de față, o constituie hotărârea judecătorească prin intermediul căreia puterea jurisdicțională dă citire și interpretare legii, prin prisma faptelor concrete, prezentate de părțile cauzei, pronunțând o hotărâre cu putere de lege între ele.
Cât privește îngrădirea, în cauză sunt puse în balanță două libertăți ale manifestării de credință:
- cea a reclamanților, persoane în viață
- și cea a enoriașilor bisericii pârâte, decedați în cultul acesteia.
Din punct de vedere al legii civile, personalitatea juridică a persoanei nu comportă protecție, decât pe durata vieții sale, așa cum este ea constatată medical.
Sunt unele excepții care, însă, extind aceste limite, cum ar fi drepturile copilului conceput, dar nenăscut, asupra patrimoniului autorului său, ca și filiația/ paternitatea ce se prezumă a fi câștigată, încă de la data concepției.
Recunoașterea prelungirii personalității juridice a persoanei dincolo de momentul nașterii sau decesului, constituie aplicații concrete ale necesității protejării unor drepturi ce au primit sancționare legală.
O formă importantă de manifestare a personalității ființei umane o constituie formația spirituală, în care se înglobează exprimarea religioasă sau chiar respingerea acesteia.
Adoptarea sau repudierea unor convingeri religioase nu sunt însă, singura formă de manifestare a personalității individuale, ci ea se aprofundează prin adoptarea unei anumite identități religioase.
În funcție de fiecare concepție religioasă, indivizii umani se raportează și la modul de perpetuare a personalității lor, în memoria comunităților, începând de la cea familială și cu extindere la cele cu cuprindere din ce în ce mai largă. Astfel, acești indivizi pot, în cultul ales de fiecare în parte, chiar să se bucure dincolo de epuizarea existenței fizice de o recunoaștere deosebită, fie ca martiri, fie ca sfinți sau reformatori ai culturii lor, fie, doar, ca simpli membrii fără merite excepționale.
Ceea ce însă este esențial, este alegerea manifestată de aceștia în timpul vieții lor, de a li se recunoaște apartenența la un anumit cult, inclusiv prin ritualurile ce tind la păstrarea și onorarea memoriei lor, dincolo de moarte.
Aspecte referitoare la reflexul acestei personalități dincolo de ființarea sa fizică pe pământ constituie una dintre chestiunile ce țin de esența manifestării religioase a omului. Locul înmormântării unei persoane, incluzând anumite semne și simboluri specifice religiei adoptate de aceasta, are caracterele, în mic, ale unui lăcaș de cult, în care se săvârșesc anumite ritualuri proprii acelui cult.
Recunoașterea unei astfel de componente esențiale a fost făcută și în cauzaJohannische Petersdin data de 10 iulie 2001 de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în care s-a arătat că unul dintre elementele esențiale a practicilor religioase îl constituie modul în care se fac înmormântările și cum sunt amenajate cimitirele.
De aceea, constatăm că, în cuprinsul libertății de manifestare religioasă se află și alegerea persoanelor în ceea ce privește doctrina religiei adoptate cu privire la continuitatea finanțării sale, după momentul recunoașterii civile a existenței sale, doctrină ce include ritualurile de înmormântare și cele ulterioare acesteia.
Pe cale de consecință, respectarea dreptului la libertatea de gândire, inclusiv cea religioasă, presupune respectarea voinței exprimate în timpul vieții sale, de către o persoană, de a fi considerată ca apartenentă la un anumit cult religios, care cuprinde și modalitatea în care succesorii săi, în sens mai larg decât cel avut de acest termen în condițiile Codului civil, vor alege a păstra memoria acelei persoane.
Legea română însăși ține cont de concepția religioasă a cultelor majoritare existente pe teritoriul României și, la art.28 alin.3 din Legea cultelor, exceptează de la posibilitatea înhumării credincioșilor de altă religie cimitirele de musulman și iudeu.
Deși la dosar nu s-au administrat probe din care să rezulte disponibilitatea Bisericii -catolice de a oficia ritualuri proprii pentru credincioșii unei alte religii, în speță, cea ortodoxă - pe care reclamanții arată că ar fi avut-o aparținătorii familiilor lor, înhumați în cimitirul din comuna - reprezentată de către pârâtele-recurente, nu permite efectuarea unor ritualuri proprii pentru credincioșii altor religii, așa cum rezultă din susținerile formulate în dosarul de față.
Or, persoanele decedate în religia ortodoxă au ales, în timpul vieții lor, acest principiu al ritualului, inclusiv în părțile ce au loc ulterior înhumării, spre a se aplica și memoriei lor.
Ca atare, acordarea către reclamanți a încuviințării de a săvârși ritualuri corespunzătoare noii lor religii în privința persoanelor ce au adoptat religia ortodoxă ar constitui o încălcare a dreptului la libertatea de credință religioasă a acestora din urmă.
Dispozițiile art.9 alin.2 ale permit restrângeri care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru siguranța publică, protecția ordinii, a sănătății sau a moralei publice ori pentru protejarea drepturilor și libertăților altora.
Cum s-a arătat mai sus, libertatea invocată de către reclamanți intră în concurs cu libertatea defuncților înmormântați în ritual ortodox.
Acest concurs nu poate fi soluționat decât în favoarea celor de-al doilea care au dispus cu privire la propria persoană, în vreme ce reclamanții doresc ca instanța să le îngăduie ignorarea religiei altor persoane, lucru nepermis de însuși textul invocat de către reclamanți, care recunoaște aceeași libertate, fără a distinge, după cum persoana se mai află sau nu în viață.
De aceea, greșit tribunalul a interpretat limitele libertății de credință a reclamanților în sensul că ea ar putea cuprinde și alegerea unor alte modalități de păstrare a memoriei membrilor familiilor lor de religie ortodoxă.
O asemenea libertate, nu poate privi decât convingerea reclamanților or, ceea ce ei pretind, este o modificare a formei în care rudele lor predecedate au ales a fi recunoscute de către posteritate.
De altfel, chiar și asupra propriei persoane, este ușor de observat că unii dintre reclamanți nu au o opțiune clară, aceștia recunoscând, la interogatoriu, că au recurs la diverse ritualuri (de exemplu cel al împărtășaniei) în ambele credințe, percepția lor fiind diferită numai în ceea ce privește reprezentantul fiecărei biserici, în speță preotul, iar nu diferențele doctrinare și semnificațiile celor două ritualuri.
Pe cale de consecință, permisivitatea acordată membrilor unei biserici de diferit sau, chiar ai unor alte credințe de a oficia propriile ritualuri referitoare la acele persoane, constituie o încălcare a libertății religioase a defuncților, caz în care opoziția pârâtelor se circumscrie limitărilor permise de textele legale ce protejează libertatea religioasă.
Sub acest aspect deci, recursul urmează a fi admis, potrivit art.312 Cod procedură civilă și decizia modificată, în sensul acordării, către reclamanți, a permisiunii de oficiere a serviciilor de înhumare și alte servicii religioase, de catolic, numai pentru defuncții de catolic, iar nu și în privința celor ce mai înaintea decesului lor au ales să aparțină bisericii reprezentate de către pârâte.
În ceea ce privește argumentul referitor la intenția reclamanților, în special, a celui ce arată că este preot al Bisericii -catolice de a crea o stare de tensiune și a amplifica animozitățile produse de înlăturarea, din motive culpabile, a aceluiași reclamant din cadrul bisericii pârâtelor, excede prezentului recurs, instanța nefiind investită cu o cerere referitoare la eventualitatea unor acțiuni de natură a aduce atingere ordinii și securității publice în localitatea, asemenea susțineri fiind formulată direct în calea extraordinară de atac.
Critica vizând greșita interpretare a valorii actului prin care a fost desființat titlul de proprietate emis în procedura de aplicare a Legii nr.18/1991 se constată nefondată.
Astfel, instanța de față nu a avut în vedere în mod exclusiv calitatea de bun public a cimitirului, în fața sa nefiind invocată legea ca izvor al dreptului de proprietate.
De aceea, este lipsită de relevanță o asemenea apartenență a cimitirului la patrimoniul Bisericii ortodoxe, cât privește aplicarea dispozițiilor art.28 din Legea cultelor.
Astfel, în cauză s-a reținut ca stare de fapt în fața instanțelor de fond, faptul că -catolică nu deține în proprietate pe raza comunei un cimitir.
Cu probele nou depuse în dosar s-a dovedit numai că această biserică deține un teren pe care se edifică un locaș de cult, însă pe același teren, regulile de urbanism nu permit și efectuarea de înhumări ale practicanților ce ar deceda.
În această situație, atât în măsura în care cimitirul în litigiu este unul comunal, aparținând domeniului public, sau unul privat aparținând Bisericii ortodoxe, legea română permite înhumarea credincioșilor de altă religie.
Sub acest aspect, sunt nerelevante prevederile interne invocate de către pârâte privitoare la caracterul sacru al teritoriului cimitirului, discuția lor putând fi reluată numai în măsura în care în viitor s-ar putea identifica în patrimoniul bisericii căreia îi aparțin reclamanții, un spațiu cu această destinație.
În sfârșit, critica prin care se invocă nelegalitatea soluției ca urmare a lipsei constatării unui refuz din partea recurentelor în sensul împiedicării oficierii de către reclamanți a slujbelor proprii religiei greco-catolice pentru defuncți ce au aderat la această religie, câtă vreme deocamdată nu există astfel de persoane înhumate în cimitirul în litigiu, este și ea nefondată.
Aceasta, deoarece, așa cum s-au manifestat pe parcursul întregii proceduri, reprezentanții pârâtelor consideră într-adevăr pe de o parte nelegală, pe de altă inadmisibilă, iar pe de altă parte menită a crea tulburare a ordinii și liniștii publice, procedura de înhumare și slujbele ulterioare de către reclamanți, în cimitirul.
Or, potrivit art.110 alin.2 Cod procedură civilă, instanței i se poate cere și aceasta poate încuviința executarea la termen a oricărei prestații periodice.
Acest din urmă termen poate privi oferirea de spații de înhumare la termenele previzibile dar incerte, ce ar apărea în privința reclamanților, fără a fi nevoie ca o asemenea prestație să fie cerută pe loc, tocmai datorită caracterului de urgență pe care-l impune operațiunea înhumării corpurilor oricăruia dintre reclamanții din această cauză, care eventual, ar deceda într-un viitor mai apropiat ori mai îndepărtat.
Față de toate acestea, instanța de recurs urmează a proceda potrivit celor mai sus-arătate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
CU MAJORITATE
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâtele EPISCOPIA și ORTODOXĂ, împotriva deciziei civile nr.225/A din 14 octombrie 2008, pronunțată de Tribunalul Vâlcea, în dosarul nr-.
Schimbă, în parte, decizia, în sensul acordării permisiunii de oficiere a serviciilor de înhumare și alte servicii religioase, de catolic, numai pentru defuncții de catolic.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 26 februarie 2009, la Curtea de APEL PITEȘTI, Secția civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de familie.
-,
Grefier,
Red.-/25.03.2009
GM/VS/4 ex.
Jud.apel:
Jud.fond:
Opinie separată
de noi, judecător -, asupra recursului declarat de pârâtele: EPISCOPIA și, împotriva deciziei civile nr.225/A din 14 octombrie 2008, pronunțată de Tribunalul Vâlcea, în dosarul nr-, în sensul respingerii acestuia ca nefondat, pentru considerentele ce se vor prezenta:
Primele critici au fost privite ca nefondate și de opinia majoritară, motiv pentru care îmi însușesc considerentele pe larg prezentate de judecătorul redactor.
Soluția adoptată de instanța de apel în sensul de a dispune obligarea pârâtelor să permită accesul reclamanților în cimitirul, comuna, pentru oficierea serviciilor de înhumare și alte servicii religioase, respectă dispozițiile art.9 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, instanță europeană statuând cu valoare de principiu că dreptul la libertatea religioasă, așa cum este el înțeles de convenție, exclude orice apreciere din partea statului, a legitimității anumitor credințe religioase sau a modalității în care acestea se exprimă.
Libertatea de religie prevăzută și de art.29 din Constituție este o componentă inseparabilă a libertății de gândire și de conștiință, nimeni neputând fi constrâns să adere la o credință religioasă contrar convingerilor sale. După cum a statuat instanța de contencios european al drepturilor omului, libertatea de gândire, de conștiință și de religie se află, în dimensiunea sa religioasă, printre elementele esențiale de identificare a celor care au o anumită credință și o anumită concepție despre viață. Această libertate implică dreptul de a adera sau nu la o religie, de aop ractica sau de a nu o practica sau de aos chimba.
Autoritățile statale au obligația de a respecta toate cultele în egală măsură; ele nu pot să impună aderarea la o anumită religie sau să o interzică dincolo de limitele stabilite restrictiv de dispozițiile art.9 paragraful 2 din Convenție.
Schimbarea soluției adoptată de instanța de apel, ar însemna încălcarea libertății de religie a reclamanților, fiind obligați să efectueze pentru defuncții lor servicii religioase în ritul ortodox, religie la care au renunțat.
Modalitatea de efectuare a serviciului religios pentru defuncți este o componentă a libertății mai sus amintite și constă în posibilitatea reclamanților de a-și manifesta religia sau convingerea prin practici și îndeplinirea riturilor, fără vreo ingerință.
Prevederile constituționale mai sus citate îndeamnă la toleranță și respect reciproc între cultele religioase, în relațiile dintre acestea fiind interzise orice forme, mijloace, acte sau acțiuni de învrăjbiri religioase.
Pentru respectarea acestei libertăți și menținerea climatului de toleranță prescris de legea fundamentală a statului, opinez că se impunea respingerea recursului ca nefondat.
Judecător,
-
Președinte:Corina Pincu IfrimJudecători:Corina Pincu Ifrim, Irina Tănase, Mariana
