Evacuare. Jurisprudenta. Decizia 474/2008. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA OPERATOR - 2928
SECȚIA CIVILĂ
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ NR.474
Ședința publică din 8 mai 2008
PREȘEDINTE: Trandafir Purcăriță
JUDECĂTOR 2: Lucian Lăpădat
JUDECĂTOR 3: Carmina Orza
GREFIER:- -
S-a luat în examinare recursul declarat de pârâtul împotriva deciziei civile de apel nr.181/A/19.03.2007, pronunțată de Tribunalul Timiș - secția civilă - în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimata reclamantă - - T și cu intimatul pârât, având ca obiect evacuare.
La apelul nominal, făcut în ședință publică, se prezintă avocat în reprezentarea reclamantei intimate - - T, lipsă fiind pârâtul recurent și pârâtul intimat.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care reprezentantul reclamantei intimate învederează instanței că cererea de strămutare aflată pe rolul Înalta Curte de Casație și Justiție Baf ost respinsă.
Nemaifiind de formulat alte cererii instanța acordă cuvântul în dezbaterea recursului.
Reprezentantul reclamantei intimate pune concluzii de respingere a recursului, menținerea hotărârii prin care s-a dispus evacuarea chiriașului, cu cheltuieli de judecată numai în măsura în care sunt dovedite, dovedind copia minutei deciziei civile nr. 334/2008 - R, a Curții de Apel Oradea - secția civilă.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată:
Prin sentința civilă nr. 10829/21.11.2006, pronunțată în dosarul-, Judecătoria Timișoaraa admis în parte acțiunea principală precizată și formulată de reclamanta - - T împotriva pârâților și și în consecință a fost obligat pârâtul să elibereze necondiționat locuința situată în T, Calea ( ) nr. 35, camera 51, sub sancțiunea plății unor daune cominatorii de 100 RON pe fiecare zi de întârziere, de la data rămânerii definitive a hotărârii de evacuare, respingând acțiunea principală față de pârâtul, prin aceeași hotărâre a fost respinsă cererea reconvențională formulată de pârâtul.
Pentru a dispune astfel, instanța de fond a reținut că pârâtul a ocupat locuința din T, Calea ( ) nr. 35 căminul nr. 2, camera 51, în baza contractului de închiriere nr. 1602/12.09.2000, care la art 5 Capitolul III "denumit Termenul de închiriere" stipulează că durata locațiunii este de 1 an de zile, respectiv de la data de 01.09.2000 și până la data de 31.08.2001. Ulterior prin patru acte adiționale, încheiate succesiv la 05.09.2001, 16.09.2002, 14.08.2003 și 01.09.2004, părțile contractante au prelungit succesiv, cu câte un an de zile, termenul închirierii, până la data de 31.08.2005.
Comparând momentul intrării în vigoare a OUG nr. 40/1999, act normativ invocat de pârâtul reclamant reconvențional în susținerea cererii incidentale, cu data închirierii supusă analizei, Judecătoriei Timișoaraa conchis că numitul nu avea calitatea de chiriaș și nici nu ocupa efectiv locuința pentru a beneficia de norma de protecție prevăzută de art. din ordonanță, potrivit căreia "Pentru imobilele - terenuri și construcții -, precum și pentru suprafețele locative cu destinația de locuință privatizate după 01 ianuarie 1990, odată cu societățile comerciale care le dețineau în proprietate ca locuințe, locuințe de serviciu, cămine pentru salariați, așezăminte sociale - culturale sau unități de învățământ, proprietarul va încheia, la cererea chiriașului sau a fostului chiriaș care ocupa efectiv locuința, un contract de închiriere pe o durată de 5 ani." Astfel fiind pârâtului nu îi sunt aplicabile prevederile legii speciale în discuție OUG nr. 40/1999, ci prevederile dreptului comun în materie de locațiune.
Judecătoria a adăugat că aprecierea de mai sus este în deplină concordanță cu opinia majoritară consacrată în practica judecătorească ca art 5 din OUG nr. 40/1999 reglementează numai raporturi juridice în ființă la data intrării în vigoare a acestui act normativ și, respectiv, situația de fapt constând în ocuparea efectivă a locuinței de către fostul chiriaș.
Referitor la împrejurarea că, la art. 4 din contractul de închiriere nr. 1602/12.09.2000, părțile au stipulat că temeiurile legale pentru încheierea acestui contract sunt: Capitolul VI din Legea nr. 114/1996, OUG nr. 40/1999, Legea nr. 105/1996, HG nr. 446/1997, instanța de fond a avut în vedere că disp. Art. 5 din OUG nr. 40/1999 au caracter imperativ, astfel încât nu este la latitudinea părților unui contract dacă aceste dispoziții se aplică sau nu se aplică și contractului încheiat de acestea.
Pornind de la același raționament cu cel de mai sus,instanța de fond a reținut că nici prevederile art. 14 din OUG nr. 40/1999 referitor la prorogarea legală, nu este aplicabil contractului de închiriere nr. 1602/12.09.2000, iar în baza art. 1169 Cod civilă, a respins ca nefondată cererea reconvențională în ceea ce privește solicitarea de a se constata prorogat de drept contractul de închiriere susmenționat, pe o durată de 5 ani, respectiv de la data 01.09.2050 la data de 31.08.2010. Aceeași soluție și pentru același argumente a fost pronunțată asupra capătului de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute parțiale a contractului de închiriere, respectiv constatarea termenului de închiriere de la 01.09.2000 la data de 31.08.2005.
Asupra fondului acțiunii principale a reclamantei, Judecătoria Timișoaraa reținut că deși la data de 31.08.2005 a expirat durata contractului de închiriere încheiat de - - T cu pârâtul, cu privire la locuința în litigiu,din facturile și chitanțele depuse la dosar rezultă că, după această dată, pârâtul a continuat să folosească această locuință și a achitat chiria, pe care locatorul - - T a încasat- La dosar nu există nici o dovadă în sensul că, înainte de expirarea termenului contractual de închiriere, - - T ar fi anunțat concediul chiriașului, conform art 1438 civ, ceea ce înseamnă că în speță a operat tacita relocațiune, în sensul că a fost prelungit, pe timp nedeterminat și fără garanțiile din contractul inițial, contractul de închiriere nr. 1602/12.09.2000.
În continuare judecătoria a mai conchis că potrivit art. 24 lit "a" din Legea locuinței nr. 114/1996, prin derogare de la dreptul comun în materia locațiunii, chiriașul are dreptul la rezilierea contractului de închiriere înainte de termenul stabilit, cu condiția notificării prealabile (preaviz) într-un termen de minim 60 de zile.
Doctrina este în sensul că această condiție a respectării termenului de preaviz de minimum 60 de zile se aplică și în cazul denunțării unilaterale a contractului de închiriere prelungit tacit. Ori,în speță, instanța de fond a reținut că nu a fost respectat termenul de preaviz de 60 de zile, pentru simplul motiv că: notificarea din 29.09.2005 se adresează unei persoane anumite, căreia îi solicita să elibereze locuința în termen de 30 de zile; iar notificarea din 01.03.2006 se adresează pârâtului, dar nu indică termen de preaviz de minimum 60 de zile, ci un termen de 30 de zile, pentru eliberarea locuinței.
Nefiind respectate condițiile legale pentru denunțare unilaterală a contractului de închiriere de către locatorul - - T, s-a considerat că la data pronunțării sentinței, pârâtul ocupa locuința în litigiu în baza unui contract de închiriere valabil, reînnoit tacit, astfel încât, în baza art 1169 civ. instanța de fond a respins ca nefondată acțiunea principală în ceea ce privește evacuarea pârâtului.
În fine, la soluționarea cererii având ca obiect evacuarea pârâtului, judecătoria a făcut aplicarea dispozițiilor art. 225 pr.civ. și a art. 480 Cod civil, constând în conținutul considerentelor hotărârii analizate, că acesta ocupă fără titlu locuința în litigiu.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel în termen legal reclamanta, apel înregistrat pe rolul Tribunalului Timiș la nr. 1066/325, în data de 09.02.2007, prin care a solicitat schimbarea în parte a hotărârii apelate, în sensul admiterii în totalitate a acțiunii principale "evacuării pârâtului din imobilul în litigiu, sub sancțiunea obligării sale la plata unor daune cominatorii în cuantum de 100 lei pentru fiecare zi de întârziere. A mai solicitat apelanta obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.
Criticând hotărârea supusă reformării sub aspectul nelegalității și netemeiniciei sale, apelanta a arătat că, în opinia sa, prima instanță era obligată să aplice în speța dedusă judecății textul legal al art. 1436 Cod civil, potrivit căruia "locațiunea făcută pentru un timp determinat încetează de la sine odată cu trecerea termenului, fără să fie trebuință de o prealabilă înștiințare". Aceasta, întrucât, așa cum însăși prima instanță a reținut, la data de 31.08.2005 a expirat durata Contractului de închiriere nr. 1602/2000 iar în contextul arătat nu se poate conchide asupra prelungirii efectelor sale prin tacita relocațiune.
Mai susține apelanta că judecătoria a făcut aplicarea greșită a art 24 lit "a" din Legea locuinței nr. 114/1996, de vreme ce dispozițiile legale individualizate se referă la situația în care denunțarea unilaterală intervine înaintea termenului stabilit, ceea ce evident nu este cazul în situația concretă a părților litigante, termenul limită al închirierii fiind 31.08.2005.
Hotărârea judecătoriei a fost atacată cu apel în termenul legal și de pârâtul, care a solicitat schimbarea în parte a sentinței supusă analizei, în sensul admiterii cererii reconvenționale, astfel cum a fost formulată în fața primei instanțe de fond.
argumentele expuse cu ocazia formulării cererii incidentale, apelantul pârât susține că în mod eronat judecătoria a interpretat dispozițiile art. 5 și 14 din OUG40/1999 ca fiind aplicabile doar închirierilor în ființă la data intrării sale în vigoare, cu încălcarea gravă a principiului potrivit căruia legea civilă se aplică tuturor raporturilor juridice ce se formează după intrarea sa în vigoare.
A mai susținut pârâtul că situarea contractului de închiriere nr. 1602/2000 în afara efectelor nr.OUG 40/1999 este în dezacord cu scopul pentru care actul normativ invocat a fost edictat, acela de a conferii protecție chiriașilor, fără a face distincție după cum aceștia din urmă sunt sau nu angajații societăților comerciale proprietare, ori dacă au avut această calitate la un moment sau altul.
Pornind de la criticile ce țin de interpretarea eronată a sferei de aplicare a nr.OUG 40/1999, pârâtul recurent mai critică și argumentele instanței de fond în privința constatării duratei termenului de închiriere inițial și a tacitei relocațiuni care ar fi operat în cauză.
Prin decizia civilă nr. 181/A/19.03.2007, pronunțată în dosarul nr.-, Tribunalul Timiș - secția civilă - admite apelul declarat de apelanta - - T, împotriva sentinței civile nr. 10829/21.11.2006 pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosarul nr- în contradictoriu cu intimații și.
Schimbă în parte sentința apelată în sensul constatării încetării efectelor Contractului de Închiriere nr. 1602/12.09.2000 și dispune evacuarea pârâtului apelant din imobilul situat în T, Calea nr 35, Căminul nr. 2, Camera 51, înscris în CF nr. -
Menține în rest dispozițiile sentinței apelate.
Respinge ca neîntemeiat apelul declarat de apelantul împotriva aceleași hotărâri.
Obligă pârâtul apelant să plătească reclamantei apelante suma de 15,45 lei RON cheltuieli de judecată avansate de acesta din urmă în primă instanță și în apel.
Pentru a decide în acest mod, instanța de apel a reținut următoarea stare de fapt și de drept:
Prelungirea efectelor contractului de închiriere nr. 1602/12.09.2000, încheiat între reclamantă și pârâtul a avut loc succesiv, mai întâi prin actele adiționale semnate de părți, care au prorogat convențional termenul încheierii până la data de 31.08.2005, iar apoi prin tacita relocațiune, dedusă în mod corect de prima instanță de fond din împrejurarea rămânerii chiriașului în locuința reclamantei, corelată cu cea a plății, respectiv a încasării chiriei, astfel cum rezultă din chitanțele eliberate de locator pe numele locatarului și depuse la filele 69 - 77. Așadar, pornind de la prevederile art. 1437 Cod civil,"după expirarea termenului stipulat prin contractul de locațiune dacă locatarul rămâne și e lăsat în posesie, atunci se consideră locațiunea ca reînnoită, iar efectele ei se regulează după dispozițiile articolului relativ la locațiunea fără termen".
În strânsă legătură cu cele reținute mai sus, tribunalul constată că sunt corecte și judicioase argumentele judecătoriei în privința incidenței în speță a dispozițiilor speciale ale art. 24 lit. a) din Legea locuinței nr. 114/1996 referitoare la denunțarea contractului întinate de termenul stabilit, norme care într-adevăr sunt extinse în opinia unanimă exprimată în literatura și practica de specialitate și la situația închirierii contractelor pe o perioadă nedeterminată.
Este adevărat că din motivele expuse pe larg în considerentele sentinței supusă reformării, reclamanta nu a respectat termenul special de 60 de zile pentru anunțarea concediului, deoarece notificările trimise chiriașului până la momentul introducerii acțiunii sunt informe și nu respectă exigențele art. 1436 alin.2 Cod civil. Tot atât de adevărat este însă și faptul că cererea de chemare în judecată a chiriașului pentru evacuare îndeplinește toate cerințele legale pentru a fi considerată drept manifestare de voință a proprietarului în sensul denunțării unilaterale a contractului de închiriere, devenit prin efectul tacitei relocațiuni o închiriere fără termen. Confirmând considerațiile exprimate în sensul arătat, în literatura și practica de specialitate, tribunalul constată că de la momentul formulării acțiunii, de la care pârâtul putea și trebuia să cunoască poziția reclamantei de a nu mai continua efectele locațiunii, și până la data pronunțării sentinței civile nr. 10829/2006 a Judecătoriei Timișoara, supusă astăzi controlului judiciar, a trecut o perioadă mai mare decât cea de 60 de zile prevăzută de art. 24 lit. a) din Legea locuinței nr. 114/1996. În această situație judecătoria avea de observat că termenul de preaviz este acoperit de perioada soluționării dosarului, fiind astfel îndeplinite toate cerințele legale pentru a dispune evacuarea fostului chiriaș.
În afara soluției vizând evacuarea apelantului, ce justifică admiterea apelului declanșat de reclamantă, tribunalul nu va putea obliga pârâtul în discuție la plata de daune cominatorii până la îndeplinirea obligației de a face, în primul rând pentru că obligația menționată nu are caracter strict personal, ea putând fi adusă la îndeplinire pe calea executării silite potrivit art. 578 și urm. Cod procedură civilă, aspect de natură a lipsi de finalitate instituția daunelor cominatorii, creată de doctrina și practica judiciară.
În al doilea rând, fără a supune discuției hotărârea primei instanțe în privința pârâtului, pentru că în lipsa unei cereri de apel a acestuia s-ar încălca normele imperative ale art. 296 teza II-a Cod procedură civilă, tribunalul mai constată că prin modificările aduse Codului d e procedură civilă prin Legea nr. 495/2006 a fost introdus alin. 5 al. art. 580/3, care se referă la imposibilitatea acordării daunelor cominatorii chiar și în cazul obligațiilor de a face, a căror executare depinde de un fapt personal al debitorului și că aceste dispoziții procedurale sunt de imediată interpretare și aplicare, conform art. 725 alin. 1 Cod procedură civilă.
Pentru considerentele de fapt și de drept mai sus expuse, în baza art. 296 alin. 1 și art. 296 Cod procedură civilă, tribunalul va admite apelul reclamantei, va schimba în parte hotărârea apelantă, în sensul admiterii petitelor privind constatarea încetării efectelor contractului de închiriere nr. 1602/12.09.2000 și evacuarea pârâtului din imobilul situat în T, Calea nr. 35, Căminul nr. 2, Camera 51 nr. -
Tribunalul va respinge apelul pârâtului, observând că motivele acestuia, ce se referă exclusiv la incidența în speță a dispozițiilor cu caracter de protecție ale nr.OUG 40/1999 sunt neîntemeiate.
Astfel, se reține că încheierea Contractului de închiriere nr. 1602/12.09.2000 a avut loc la o dată ulterioară intrării în vigoare a ordonanței, astfel că el excede efectelor prorogării legale la care se referă art.1, neîndeplinind exigențele normei, care privește doar închirierile "aflate în curs de executare la data intrării în vigoare" a actului normativ menționat.
Sub acest aspect, tribunalul nu contestă că legea civilă se aplică tuturor raporturilor juridice născute sub legea nouă, însă reglementarea condițiilor pe care trebuie să le îndeplinească un astfel de raport juridic pentru a atrage incidența unei dispoziții legale este atribuit exclusiv al legiuitorului, în virtutea prorogărilor ce i-au fost recunoscute de art. 75 din Constituția României. Ori, în cazul nr.OUG 40/1999, legiuitorul a înțeles să acorde protecție specială unei anumite categorii de chiriași, categorie în care apelantul până în mod evident nu se încadrează.
Cu privire la cererea accesorie a reclamantei apelante având ca obiect obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, tribunalul reține că aceasta este întemeiată. Ca o consecință firească a soluției pronunțate în fața instanței de apel, în temeiul art. 274 și urm. Cod procedură civilă, va obliga pârâtul apelant să plătească reclamantei suma de 15,45 lei cheltuieli de judecată avansate în primă instanță și în apel, în raport cu culpa procesuală a respectivului pârât.
Împotriva acestei decizii civile de apel a declarat recurs, în termen legal, pârâtul, solicitând rejudecarea cauzei, în sensul respingerii acțiunii principale, a reclamantei - T și admiterea cererii sale reconvenționale, așa cum a fost formulată în scris, în scris, invocând în drept art. 299 și urm. Cod procedură civilă, art. 1,2,3,5,14 din nr.OUG 40/1999 și art. 23 din Legea nr. 114/1996 și motivând în esență că ambele instanțe în mod greșit au apreciat că în cauză nu se aplică prevederile OUG nr. 40/1999, ci prevederile dreptului comun și că, tot greșit, instanțele anterioare apreciază că art. 5 din nr.OUG 40/1999, ar reglementa numai raporturile juridice în ființă la data intrării în vigoare a acestui act normativ, contractul de închiriere fiind prelungit de drept pe 5 ani, termen prorogat până la 31 august 2010.
Reclamantul pârât nu dezvoltă în drept nici unul dintre motivele de nelegalitate indicate în art. 304 sub pct. 1 - 9 Cod procedură civilă, însă din cele expuse mai sus s-ar putea deduce că recurentul se referă la incidența în cauză a motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.
Verificând decizia civilă recurată prin prisma dispozițiilor art. 299 și urm. Cod procedură civilă și în raport d emotivele de recurs invocate, față de starea de fapt din dosar, ca și de probele administrate în cauză, Curtea stabilește că recursul de față al pârâtului de mai sus este nefondat, urmând ca în temeiul dispozițiilor art. 312 al. 1 Cod procedură civilă să fie respins ca atare, deoarece bine și cu temei a fost respins apelul aceluiași pârât și admis apelul reclamantei, în modul arătat.
Într-adevăr, examinându-se cauza sub toate aspectele invocate, din analiza întregului material probator de la dosar, Curtea constată că decizia civilă recurată este legală și temeinică, întrucât instanța de apel a stabilit o corectă stare de fapt și a făcut o justă aplicare și interpretare a dispozițiilor legale în materie, prev. de art. 1432 al. 2 și 1437 Cod civil, art. 24 lit. a din Legea locuinței nr. 114/1996, ca și art. 578, 580/3, și 725 al. 1 Cod procedură civilă, când respins apelul pârâtului și a admis apelul reclamantei, în sensul menționat, neconstatându-se din oficiu nici motive de ordine publică, de natură să atragă casarea ori modificarea deciziei civile atacate, criticile formulate în recurs, nefiind întemeiate.
Astfel în dosar este bine reținut de către instanța de apel că prelungirea efectelor contractului de închiriere nr. 1602/12.09.2000, încheiat între intimata reclamantă și pârâtul recurent a avut loc succesiv, mai întâi convențional până la 31 august 2005 și apoi și apoi prin tacita relocațiune și că prezenta acțiune introductivă de instanță a reclamantului având ca obiect evacuarea acestui pârât echivalează cu o manifestare de voință a acesteia, în calitate de proprietară, în sensul denunțării unilaterale a contractului de închiriere,(devenit prin efectul tacitei relocațiuni o închiriere fără termen) și ca atare termenul de preaviz - de 60 de zile, prev. de art. 24 lit. a din Legea locuinței nr. 114/1996 - este acoperit de perioada soluționării dosarului, căci pârâtul - într-adevăr - putea și trebuia să cunoască poziția reclamantei de a nu mai continua efectele locațiunii, fiind astfel îndeplinite toate cerințele legale în materie, pentru a se putea dispune evacuarea fostului chiriaș pârât recurent.
De asemenea, Curtea stabilește că este corectă reținerea instanței de apel, potrivit căreia apărarea pârâtului - bazată exclusiv pe incidența în speță a dispozițiilor cu caracter de protecție de nr.OUG40/1999 - nu este fondată, câtă vreme încheierea citatului contract de închiriere a avut loc la o dată ulterioară intrării în vigoare a acestei ordonanțe, încât el (acest contract) excede efectelor prorogării legale la care se referă art. 1, respectiv neîndeplinind exigențele normei care se referă doar la închirierile "aflate în curs de executare la data intrării în vigoare" a acestei OUG nr. 40/1999.
Așadar, motivele de recurs ale reclamantului ce vizează aspectele că în cauzăsunt aplicabile prevederile nr.OUG 40/1999 și că această ordonanță se referă și la raporturile juridice ce se anterior intrării ei în vigoare - nu sunt întemeiate, întrucât este evident că acest pârât chiriaș nu poate beneficia de protecția nr.OUG 40/1999, și ca atare cum nu posedă nici un titlu locativ valid în prezent pentru a-l opune cu succes reclamantei, bine s-a dispus de către instanța de apel evacuarea acestuia din locuința în litigiu, proprietatea tabulară a reclamantei ( 31 dosar fond) care reclamantă este proprietară tabulară pe încă 62 de apartamente ale aceluiași cămin nr. 2, conform extrasului de CF de la fila 21 - 33 dosar fond.
În consecință, având în vedere că la data intrării în vigoare(08.04.1999) a nr.OUG 40/1999, recurentul pârât nu era chiriașul reclamantei intimate(contractul de închiriere fiind încheiat la data de 12.09.2000 sub nr. 1602), este de domeniul evidenței că recurentul nu se încadrează în categoria de chiriași protejată de nr.OUG 40/1999, care nu este deci incidentă în speță, ci se aplică prevederile dreptului civil comun, sus - indicate, acest contract de închiriere neputând fi prelungit, de drept, până la 31 august 2010, cum susține recurentul prin cererea lui reconvențională bazată pe art. 5 din nr.OUG 40/1999 - corect respinsă de către ambele instanțe de judecată anterioare(de fond și de apel).
Așa fiind, în raport de toate considerentele ce preced și cum nici una din criticile formulate în recurs nu sunt întemeiate, ele nefiind de natură să-l facă admisibil și să influențeze soluția pronunțată în cauză de către instanța de apel, care este deci corectă sub toate aspectele, în temeiul dispozițiilor art. 312 al. 1 Cod procedură civilă, Curtea va respinge ca nefondat acest recurs al pârâtului de mai sus, menținând în vigoare decizia civilă atacată pe care o verifică drept legală și temeinică, fiind pronunțată în concordanță cu toate probele din dosarul cauzei și cu respectarea principiului disponibilității, ce guvernează procesul civil, recurentul nedovedind incidența în cauză a nici unui motiv de recurs, vizând nelegalitatea, cele enumerate - expres și limitativ - în art. 304 sub pct. 1 - 9 Cod procedură civilă, iar decizia civilă recurată nu este lipsită de temei legal și nici nu a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.
Deși intimata reclamantă a solicitat cheltuieli de judecată, în recurs, acestea nu sunt justificate prin nici o probă, astfel încât, în temeiul art. 274 Cod procedură civilă nu i se vor acorda.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de pârâtul împotriva deciziei civile de apel nr.181/A/19.03.2007, pronunțată de Tribunalul Timiș - secția civilă - în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimata reclamantă - - T și cu intimatul pârât, având ca obiect evacuare.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședința publică din 8 mai 2008.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
- - - - - -
GREFIER,
- -
Red. /23.05.2008
Tehnored /29.05.2008
Ex.2
Primă instanță:
Instanța de apel: și
Președinte:Trandafir PurcărițăJudecători:Trandafir Purcăriță, Lucian Lăpădat, Carmina Orza
