Evacuare. Jurisprudenta. Decizia 57/2010. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-
(2453/2009)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR. 57
Ședința publică din 19.01.2010
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Mirela Vișan
JUDECĂTOR 2: Bianca Elena Țăndărescu
JUDECĂTOR 3: Simona
Grefier - -
- XX -
Pe rol se află pronunțarea asupra recursurilor declarate de recurenții reclamanți și, precum și de recurenții pârâți, și, împotriva deciziei civile nr. 614 din 12.05.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă.
Cauza are ca obiect acțiune civilă pentru evacuare.
Dezbaterile în cauză au avut loc în ședința publică din 12 ianuarie 2010, care face parte integrantă din prezenta, când pentru a da posibilitate părților să depună concluzii scrise și având nevoie de timp pentru a delibera, Curtea a amânat pronunțarea la data de 19 ianuarie 2010 și a decis următoarele:
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 28.08.2008, reclamanții și au chemat în judecată pe pârâții, și, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună evacuarea pârâților din imobilul proprietatea acestora, situat în B,-, - scara A, etaj 10, apartament 52, sector 6, pentru lipsa titlului locativ, precum și obligarea la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii, reclamanții au arătat că imobilul situat în B,-, - scara A, etaj 10, apartament 52, sector 6, împreună cu cota parte din părțile și dependințele de folosință comună, le-a fost restituit în natură, în proprietate, prin Dispoziția Primarului General al Municipiului B nr.7305/16.01.2007. La art.3 din dispoziția menționată se prevede încetarea de drept a contractului de închiriere privind imobilul în litigiu, dintre chiriaș și SC "" SA, pe data punerii în posesie a proprietarilor.
Ulterior, la 20.03.2007, reclamanții au încheiat, cu - Administrația Fondului Imobiliar, Protocolul de predare - primire a imobilului nr.1295/20.03.2007. Începând cu data de 27.03.2007, reclamanții au încercat de nenumărate ori să ia legătura cu pârâții, pentru a urgenta încheierea unui nou contract de închiriere, însă aceștia i-au evitat sistematic, nu au dorit să-i contacteze și să-și reglementeze statutul juridic din imobil, dând dovadă de rea credință.
Pârâții au depus la dosar întâmpinare - cerere reconvențională, prin care au solicitat respingerea cererii de chemare în judecată în ce privește evacuarea pentru lipsa titlului locativ, obligarea reclamanților la încheierea unui contract de închiriere, având în vedere îndeplinirea cerințelor și acordul lor exprimat în termenul solicitat de aceștia, constatarea unui drept de retenție asupra imobilului, având în vedere îmbunătățirile aduse imobilului și care sporesc valoarea acestuia, precum și obligarea reclamanților la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea întâmpinării, pârâții au arătat că situația juridică prezentată de reclamanți în cererea de chemare în judecată este reală, în sensul că imobilul în litigiu a fost restituit în natură. Cu toate acestea, contrar susținerilor din cererea principală, pârâții nu au refuzat încheierea unui contract de închiriere cu actualii proprietari ai imobilului, împrejurare pe care au adus-o la cunoștința reclamanților.
S-a mai arătat de către pârâți că neîncheierea contractului de închiriere se datorează culpei exclusive a reclamanților, în sensul că nu au fost convocați de aceștia pentru încheierea contractului de închiriere, deși își exprimaseră dorința în acest sens.
Referitor la îmbunătățirile aduse apartamentului, acestea au constat în izolarea din punct de vedere termic, cu polistiren, ceea ce asigură un confort sporit, neexistând pierderi de căldură, aparat de aer condiționat, apometre și repartitoare de căldură.
La data de 22.10.2008, pârâții au depus la dosar cerere precizatoare, în sensul că își întemeiază capătul 3 din cererea reconvențională pe dispozițiile art.1444 cod civil și jurisprudența Curții Supreme de Justiție - Secția civilă.
Reclamanții au solicitat respingerea cererii reconvenționale, ca fiind nefondată și introdusă împotriva unor persoane care nu au calitate procesuală pasivă.
La cerere, reclamanții au anexat procura judiciară autentificată sub nr. 317/663/07.05.2002 de Ambasada României la.
Prin sentința civilă nr.7523/13.11.2008, Judecătoria Sectorului 6 Baa dmis excepția lipsei calității procesuale pasive a reclamanților - pârâți pe capătul din cererea reconvențională având ca obiect obligarea acestora la plata contravalorii îmbunătățirilor aduse imobilului, invocată de reclamanții-pârâți, a respins acțiunea principală formulată de reclamanții - pârâți și, împotriva pârâților - reclamanți, și, a respins capătul din cererea reconvențională având ca obiect obligarea reclamanților pârâți la plata contravalorii îmbunătățirilor aduse imobilului, ca fiind îndreptat împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă, a disjuns capetele din cererea reconvențională având ca obiect obligarea reclamanților - pârâți la încheierea unui contract de închiriere cu pârâții - reclamanți și recunoașterea unui drept de retenție în favoarea acestora din urmă, formând dosarul nr-, cu termen de judecată la 04.12.2008.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că între Primăria Municipiului B, în calitate de proprietar și, în calitate de chiriaș, s-a încheiat contractul de închiriere nr.769/20.11.1999, pe o durată de 5 ani, cu începere de la data de 20.12.1999 până la 08.04.2004, având ca obiect imobilul situat în B, strada-, - scara A, etaj 10, apartament 52, sector 6, contra unei chirii lunare de 240.800 ROL.
În cuprinsul fișei suprafeței locative închiriate s-a menționat că, alături de titularul contractului de închiriere, în imobil vor locui și membrii familiei acestuia, respectiv, și.
În temeiul dispozițiilor OUG nr.8/2004, contractul de închiriere s-a prelungit de drept pentru o perioadă de 5 ani, respectiv până la data de 08.04.2009.
Într-adevăr, ipoteza prevăzută de textul legal pentru a opera prorogarea legală a termenului închirierii era îndeplinită în speța de față, în sensul că la momentul intrării în vigoare a actului normativ menționat imobilul cu destinația de locuință se afla în proprietatea statului, iar contractul de închiriere cu privire la acesta se afla în curs de executare.
Prin Dispoziția nr.7305/16.01.2007 emisă de Primarul General al Municipiului B s-a restituit în natură, în proprietatea reclamanților - pârâți, apartamentul nr.52, situat în B, strada-, - scara A, etaj 10, sector 6, trecut în proprietatea statului în temeiul Decretului nr.223/1974.
Totodată, s-a stabilit că predarea - preluarea bunului se va face pe bază de protocol de predare - preluare încheiat de deținător cu respectarea dispozițiilor art.15 din Legea nr.10/2001, sens în care, la data de 20.03.2007, a fost încheiat între reclamanții - pârâți și - Protocolul nr.1295.
În același timp, în cuprinsul dispoziției nr.7305/16.01.2007 s-a menționat faptul că pe data punerii în posesie a proprietarilor încetează de drept contractul de închiriere privind apartamentul în cauză, consemnare pe care instanța a apreciat-o ca fiind lipsită de eficiență juridică, nefiind opozabilă pârâților - reclamanți în raport de faptul că locațiunea cu termen încetează la expirarea acestuia, de drept și fără înștiințarea prealabilă și nu prin denunțarea unilaterală din partea locatorului, această cauză de încetare fiind aplicabilă contractelor în care durata locațiunii nu a fost stabilită.
Prin urmare, apreciind că la momentul restituirii în natură, în proprietatea reclamanților - pârâți, a imobilului ce face obiectul cauzei, acesta era deținut cu contract valabil de închiriere de către pârâții - reclamanți, instanța a apreciat că în cauză deveneau incidente dispozițiile art.13 alin.1 și art.14 din Legea nr.10/2001, potrivit cărora în cazul imobilelor restituite prin procedurile administrative prevăzute de prezenta lege sau prin hotărâre judecătorească sunt aplicabile prevederile privind contractele de închiriere cuprinse în OUG nr.40/1999 privind protecția chiriașilor și stabilirea chiriei pentru spațiile cu destinația de locuințe, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr.241/2001, cu modificările și completările ulterioare. Dacă imobilul restituit prin procedurile administrative prevăzute de prezenta lege sau prin hotărâre judecătorească face obiectul unui contract de, noul proprietar se va subroga în drepturile statului sau ale persoanei juridice deținătoare, cu renegocierea celorlalte clauze ale contractului, dacă aceste contracte au fost încheiate potrivit legii.
În consecință, în sarcina reclamanților - pârâți s-a născut obligația prevăzută de art.10 din OUG nr.40/1999, referitoare la notificarea chiriașilor în vederea încheierii unui nou contract de închiriere, obligație pe care aceștia au respectat-
La rândul său, pârâtul - reclamant, titularul contractului de închiriere, a comunicat în scris, în termen legal, reclamanților - pârâți cererea sa de a încheia un nou contract de închiriere cu aceștia.
Contrar susținerilor reclamanților - pârâți, doar lipsa unui răspuns scris sau refuzul nejustificat al chiriașului de a încheia un nou contract de închiriere îl îndreptățea pe proprietar să ceară în justiție evacuarea necondiționată a locatarilor, nu și necomunicarea unor acte referitoare la venituri, astfel cum rezultă din art.11 alin.2 din OUG nr.40/1999.
În consecință, împrejurarea că părțile nu au încheiat până la acel moment un contract de închiriere, în condițiile în care pârâții - reclamanți și-au exprimat disponibilitatea în acest sens, nu este imputabilă acestora din urmă.
Asupra capătului din cererea reconvențională având ca obiect obligarea reclamanților - pârâți la plata contravalorii îmbunătățirilor aduse imobilului, instanța a reținut incidența dispozițiilor art.48 alin.1, 2 și 3 din Legea nr.10/2001, potrivit cărora chiriașii au dreptul la despăgubire pentru sporul de valoare adus imobilelor cu destinația de locuință prin îmbunătățirile necesare și utile. În cazul în care imobilul care se restituie a fost preluat cu titlu valabil, obligația de despăgubire prevăzută la alin.1 revine persoanei îndreptățite. În cazul în care imobilul care se restituie a fost preluat fără titlu valabil, obligația de despăgubire revine statului sau unității deținătoare.
În prezenta cauză, imobilul a fost trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr.223/1974 - Decizia nr.210/1982, fără plată, astfel cum rezultă din cuprinsul Dispoziției nr.7305/16.01.2007 emisă de Primarul General al Municipiului B, act apreciat de instanța de fond ca fiind nevalabil. Astfel, se considera ca fiind abuzivă și preluarea făcută de către stat cu plata, în baza Decretul nr.223/1974. Având în vedere toate aceste considerente, apreciind că imobilul ce face obiectul cauzei a fost preluat fără titlu valabil, obligația de despăgubire a chiriașilor revine statului sau unității deținătoare.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel apelanții pârâți - reclamanți și.
În motivarea cererii de apel, au arătat că prima instanță nu a permis administrarea probelor, fapt pentru care s-a ajuns la încălcarea dreptului la apărare și la un proces echitabil.
Totodată, s-a încălcat principiul contradictorialității, în sensul că nu s-a pus în discuție necesitatea disjungerii cererii reconvenționale, măsură ce a fost greșit dispusă, deoarece există o strânsă legătură cu cererea principală.
Pe de altă parte, instanța nu a analizat și nu a combătut în niciun fel jurisprudența CEDO și nici cea a instanțelor interne.
În același timp, s-a mai arătat că pârâții - reclamanți aveau posibilitatea, în urma primirii notificării, să încheie un contract de închiriere, posibilitate pe care nu au valorificat-o, motiv pentru care, între părți, în prezent, nu există raporturi locative, deoarece contractul de închiriere nu s-a perfectat din vina pârâților - reclamanți.
Ocuparea, fără titlu, a imobilului litigios constituie o încălcare a caracterului exclusiv și absolut al dreptului de proprietate, drept recunoscut și garantat de Constituție, Codul civil, Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
La momentul restituirii în natură nu mai erau aplicabile dispozițiile OUG nr.40/1999, act normativ care și-a încetat aplicabilitatea în luna mai 2004. În raport de art.2 pct.2 din Legea nr.10/2001, coroborat cu jurisprudența CEDO, proprietatea asupra imobilului nu a fost pierdută niciodată, iar statul nu a avut un titlu valabil asupra imobilului.
Instanța nu s-a pronunțat pe capătul de cerere privind dreptul de retenție pe motivul excepției lipsei calității procesuale pasive.
Intimații reclamanți - pârâți au depus întâmpinare, prin care au solicitat respingerea apelului, învederând că, la termenul din 13.11.2008, instanța, în raport de art.120 alin.2 Cod procedură civilă, a dispus disjungerea cererii reconvenționale pe capetele de cerere privind obligarea la încheierea unui contract de închiriere și la dreptul de retenție.
Instanța a reținut corect situație de fapt și de drept, prin aceea că apelanții reclamanți - pârâți aveau obligația de a respecta dispozițiile OUG nr.40/1999.
Prin decizia civilă nr.614 A din 12.05.2009, Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a admis apelul formulat de apelanții reclamanți - pârâți și în contradictoriu cu intimații pârâți - reclamanți, împotriva sentinței civile nr.7523/13.11.2008 pronunțată de către Judecătoria Sectorului 6 B, a schimbat, în parte, sentința apelată, în sensul că a admis acțiunea principală, a dispus evacuarea pârâților din imobilul situat în B,-, - scara A, etaj 10, apartament 52, sector 6, menținând celelalte dispoziții și a respins cererea privind plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut, cu privire la motivele de apel referitoare la practicaua sentinței apelate, că acestea sunt nefondate, apelanții reclamanți - pârâți având posibilitatea interpretării acestora, prin procedura prevăzută de art.281 Cod procedură civilă, aceste motive neconstituind prin ele însele critici referitoare la temeinicia sau netemeinicia soluției pronunțate de instanța de fond.
În același context, susținerile că instanța nu s-a pronunțat asupra dreptului de retenție pe excepția lipsei calității procesuale pasive sunt nefondate, deoarece atâta timp cât instanța a dispus disjungerea acestui capăt de cerere nu mai avea posibilitatea de a-l analiza, urmând a face obiect de analiză în cadrul cererii disjunse, măsură ce poate fi luată de către instanță în raport de dispozițiile art.165 Cod procedură civilă.
În ceea ce privește modalitatea de încuviințare a probelor solicitate, tribunalul a învederat că instanța nu este obligată să încuviințeze toate probele solicitate de către părți. Potrivit dispozițiilor art.167 alin.1 Cod procedură civilă, dovezile se pot încuviința numai dacă instanța socotește că ele pot să aducă dezlegarea pricinii. În raport de aceste dispoziții legale și de obiectul cauzei, instanța are posibilitatea de a încuviința sau nu probele solicitate de către părți, prin această măsură legală nefiind încălcat dreptul de apărare sau accesul la justiție, în sensul art.6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
De asemenea, faptul că nu a fost analizată toată legislația Convenției Europeane a Drepturilor Omului de către prima instanță nu înseamnă că a fost încălcat dreptul apelanților reclamanți - pârâți la un proces echitabil.
De fapt, problema ce trebuie dezlegată în speța de față și invocată de către apelanți este aceea dacă mai sunt sau nu aplicabile dispozițiile OUG nr.40/1999, în baza cărora reclamanților - pârâți le reveneau anumite obligații față de chiriași.
Astfel, prin Dispoziția nr.7305/16.01.2007 emisă de Primarul General al Municipiului B s-a restituit în natură, în proprietatea apelanților reclamanți - pârâți imobilul situat în B,-, -6,.A,.10, sector 6.
Acest imobil este ocupat de către intimații pârâți - reclamanți, care invocă ca titlul contractului de închiriere nr.769/1999, ce a fost încheiat până la data de 08.04.2004, după care a fost prelungit până la data de 08.04.2009, în baza OUG nr.8/2004.
Tribunalul a apreciat că prima instanță în mod greșit a reținut că sunt aplicabile dispozițiile art.13 din Legea nr.10/2001, în sensul că dispozițiile OUG nr.40/1999 se vor aplica în situația imobilelor restituite foștilor proprietari pe cale administrativă.
În temeiul acestor prevederi, proprietarii imobilelor restituite au obligația de a respecta dispozițiile OUG nr.40/1999 atâta timp cât acestea au fost în vigoare, respectiv până la data de 08.04.2004, dată la care au încetat efectele prorogării legale a valabilității contractelor de închiriere.
În ce privește aplicabilitatea dispozițiilor OUG nr.8/2004, tribunalul a reținut că acestea au în vedere contractele de închiriere pentru suprafețele locative ce se aflau în proprietatea exclusivă a statului sau a unităților administrativ teritoriale, situație ce nu poate fi reținută în speța de față deoarece proprietarii care și-au redobândit imobilele ulterior acestui act normativ nu mai au obligațiile prevăzute de OUG nr.40/1999.
Prin menținerea perpetuă în sarcina apelanților reclamanți - pârâți a unor obligații care și-au încetat aplicabilitatea s-ar ajunge la încălcarea unui drept fundamentat, cel al proprietății în sensul art.1 Protocolul 1 al CEDO, dispoziții care sunt prioritare față de prevederile legale interne ( împotriva României), precum și la instituirea unor sarcini disproporționate ( și alții împotriva României).
În acest sens sunt și dispozițiile Deciziei nr.33 din iunie 2008 Înaltei Curți de Casație și Justiție, potrivit cărora în cazul în care sunt neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr.10/2001, și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate.
În consecință, tribunalul a apreciat că intimații pârâți - reclamanți nu au un titlu locativ legal pentru a justifica ocuparea în continuare a imobilului proprietatea apelanților reclamanți - pârâți.
În termen legal, au declarat recurs reclamanții - pârâți și, precum și pârâții - reclamanți, și.
Reclamanții - pârâți au solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în parte, numai în ceea ce privește dispoziția "menține celelalte dispoziții", în sensul că se impune respingerea disjungerii capetelor din cererea reconvențională având ca obiect obligarea lor la încheierea unui contract de închiriere cu pârâții - reclamanți și recunoașterea unui drept de retenție în favoarea acestora.
În motivarea recursului, recurenții și au arătat că tribunalul nu a argumentat corespunzător decizia atacată în ceea ce privește disjungerea, motiv de modificare prevăzut de art.304 pct.7 Cod de procedură civilă.
Prin cererea de apel reclamanții - pârâți au învederat faptul că instanța de fond nu a pus în discuție necesitatea disjungerii cererii reconvenționale și judecarea acesteia în mod separat, precum și împrejurarea că niciun avocat nu a pus concluzii asupra măsurii disjungerii, astfel cum se consemnează în practicaua hotărârii.
Pronunțându-se asupra acestui aspect, în condițiile expuse anterior, prima instanță a încălcat principiul contradictorialității, precum și cel al dreptului la apărare, care presupun ca toate elementele procesului să fie supuse dezbaterii, că fiecare parte trebuie să aibă posibilitatea de a se exprima cu privire la pretențiile deduse judecății.
Referindu-se la această măsură, tribunalul a apreciat că argumentele formulate împotriva soluției primei instanțe sunt nefondate, apelanții reclamanți - pârâți având posibilitatea interpretării prin procedura prevăzută de art.281 Cod de procedură civilă.
Recurenții consideră că efectul devolutiv al apelului are caracter imperativ, iar instanța de apel era obligată să examineze litigiul sub toate aspectele arătate, conform reguliitantum devolutum quantum appellantum.
Cea de-a doua eroare săvârșită de instanța de apel o constituie, în opinia recurenților reclamanți - pârâți, nejudecarea și nepronunțarea pe excepția lipsei calității procesuale pasive a acestora pe capătul din cererea reconvențională ce viza îmbunătățirile și dreptul de retenție.
Astfel, instanța de fond s-a pronunțat numai asupra îmbunătățirilor, omițând să vadă caracterul accesoriu al dreptului de retenție, care presupune, ca drept principal, un drept de creanță.
Capătul de cerere a fost astfel formulat de pârâții - reclamanți încât să fie soluționate unitar atât chestiunea îmbunătățirilor, cât și cea a dreptului de retenție, astfel că disjungerea operată de instanța de fond reprezintă o greșeală de judecată ce trebuia cenzurată de instanța de control judiciar.
Soluția adoptată de prima instanță pare o măsură menită să creeze confuzie și complicații în raporturile dintre părți, cu atât mai mult cu cât este evident caracterul accesoriu al dreptului de retenție, care presupune, ca drept principal, un drept de creanță.
Pârâții - reclamanți, și au solicitat, prin cererea de recurs, casarea hotărârii recurate și menținerea hotărârii instanței de fond, pentru următoarele considerente:
Instanța de apel a greșit atunci când a admis apelul și a dispus evacuarea lor, reducând întreaga situație juridică la aplicarea sau nu a dispozițiilor OUG nr.40/1999 la prezenta cauză și considerând că această normă legală, precum și prevederile art.13 alin.1 și art.14 din Legea nr.10/2001 nu sunt incidente.
Doar în situația în care pârâții - reclamanți ar fi refuzat încheierea unui contract de închiriere s-ar fi putut dispune evacuarea lor, verificându-se, însă, dacă anterior au fost îndeplinite cerințele prevăzute de actele normative menționate.
În fapt, reclamanții - pârâți i-au notificat pe pârâții - reclamanți pentru încheierea unui nou contract de închiriere, caz în care aceștia au apreciat că persoanele ce ocupă spațiul în litigiu sunt îndreptățite la încheierea unei noi convenții locative.
Referitor la necesitatea de locuit invocată de reclamanții - pârâți și, pârâții - reclamanți au arătat că, dacă ea ar fi existat în mod real, cei dintâi nu ar fi fost de acord cu încheierea unui nou contract de închiriere și, în acest caz, nu ar fi fost justificată notificarea chiriașilor.
Prin întâmpinare, pârâții - reclamanți, și au solicitat respingerea recursului formulat de reclamanții - pârâți și, ca nefondat.
Au arătat că prin cererea de recurs se repune în discuție disjungerea cauzei de către instanța de fond, întrucât această măsură a fost luată fără a fi pusă în dezbaterea părților, aspect neprobat însă de reclamanții - pârâți.
Referitor la dreptul de retenție, recurenții pârâții - reclamanți au precizat că acest capăt de cerere nu poate fi soluționat până la lămurirea tuturor problemelor legate de imobilul în litigiu, prin raportare la dreptul de proprietate invocat de recurenții reclamanți - pârâți.
În ceea ce privește refuzul pârâților - reclamanți de încheia un nou contract de închiriere, aceștia au arătat că afirmația în cauză este eronată, în condițiile în care au menționat, prin notificarea nr.432/2007, că sunt de acord cu perfectarea unei noi convenții. Culpa legată de inexistența raporturilor locative aparține exclusiv reclamanților - pârâți, care nu au înțeles să soluționeze diferendul pe cale amiabilă.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Curtea constată, în raport de dispozițiile art.304 pct.5 Cod de procedură civilă, următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată formulată la data de 28.08.2008, reclamanții și au solicitat evacuarea pârâților, și din imobilul proprietatea lor, situat în B,-, -.26,.A,.6,.52, sector 6, pârâți care ocupă imobilul fără a avea un titlu valabil.
Prin cererea reconvențională depusă de pârâții, și, la data de 08.10.2008, s-a solicitat obligarea reclamanților la încheierea unui nou contract de închiriere, la plata îmbunătățirilor aduse imobilului și care sporesc valoarea acestora, precum și stabilirea unui drept de retenție asupra bunului până la plata îmbunătățirilor.
Instanța de fond, prin sentința civilă nr.7523/13.11.2008, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a reclamanților pârâți pe capătul din cererea reconvențională având ca obiect obligarea acestora la plata contravalorii îmbunătățirilor aduse imobilului, invocată de reclamanții pârâți, a respins acțiunea principală formulată de reclamanții pârâți și, precum și capătul din cererea reconvențională având ca obiect obligarea reclamanților pârâți la plata contravalorii îmbunătățirilor aduse imobilelor, ca fiind îndreptat împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă, a disjuns capetele din cererea principală referitoare la obligarea reclamanților pârâți la încheierea unui contract de închiriere cu pârâții reclamanți și recunoașterea unui drept de retenție în favoarea acestora din urmă.
Conform încheierii din 06.11.2008, instanța de fond - Judecătoria Sectorului 6 - a pus în discuție necesitatea disjungerii cererii reconvenționale și judecării acesteia în mod separat, asupra căreia ambele părți au pus concluzii prin avocați (filele 193 - 194 dosar fond).
Prin cererea de apel, și au învederat că au fost încălcate garanțiile procesuale și principiile de drept incidente în cauză, că instanța de fond a consemnat în mod eronat punerea în discuție a disjungerii cererii reconvenționale, care, de altfel, nici nu s-ar impune în raport de obiectul dedus judecății atât de reclamanții - pârâți, cât și de pârâții - reclamanți.
Analizând această critică în apel, tribunalul a apreciat că apelanții au posibilitatea prevăzută de art.281 Cod de procedură civilă pentru îndreptarea conținutului încheierii atașate hotărârii apelate, motiv care, de altfel, prin el însuși, nu constituie o critică referitoare la temeinicia ori netemeinicia soluției instanței de fond.
Cu toate acestea, tribunalul nu a examinat legalitatea măsurii de disjungerii a unor capete din cererea reconvențională, aspect care se impunea a fi realizat față de obiectul prezentului litigiu.
Curtea apreciază că cererea reconvențională, în ansamblu, dar, mai ales, sub aspectul capătului de cerere referitor la obligarea reclamanților - pârâți la încheierea unui nou contract de închiriere cu pârâții - reclamanți este strict legată de acțiunea principală, având ca obiect evacuarea pârâților - reclamanți din imobilul proprietatea reclamanților - pârâți, întrucât ceea ce se dispută în cursul judecății este chiar folosința acestui spațiu de cei ce locuiesc în prezent în apartamentul 52 din B,-, -.26,.A,.10, sector 6.
Asupra posibilității încheierii unei noi convenții între părți se putea pronunța doar instanța de fond, urmând ca, în măsura în care constata dreptul pârâților - reclamanți la încheierea unui nou contract de închiriere, să aprecieze asupra cererii de evacuare formulată de reclamanții - pârâți.
În subsidiar, în situația în care, în lipsa unui titlu locativ, pârâții - reclamanți urmau să fie evacuați, prima instanță avea obligația să soluționeze capătul din cererea reconvențională referitor la plata contravalorii îmbunătățirilor aduse imobilului și, ca și accesoriu, asupra cererii privind stabilirea unui drept de retenție în favoarea chiriașilor.
Măsura disjungerii poate fi dispusă atunci când între cererea reconvențională și acțiunea principală nu există o legătură inseparabilă, cea principală este în stare de judecată și, totodată, soluționarea cererii reconvenționale nu necesită urgență.
De asemenea, s-a stabilit în practica judiciară că această măsură nu poate avea loc în acele cazuri în care, potrivit cu natura pretențiilor formulate prin cererea reconvențională, s-ar putea ajunge la admiterea totală a pretențiilor pârâților - reclamanți, în sensul că aceștia reușesc nu numai să facă să li se admită acțiunea lor, dar și să demonstreze, prin apărarea exercitată împotriva reclamanților - pârâți, netemeinicia cererii acestora din urmă.
În speță, aceste acțiuni nu se exclud, soluționarea lor separat putând da naștere la complicații în raporturile dintre părți.
Astfel, admiterea cererii principale nu se poate face decât în măsura în care se respinge capătul din cererea reconvențională vizând obligarea reclamanților - pârâți la încheierea contractului de închiriere cu pârâții -reclamanți; de asemenea, cererea reconvențională nu poate fi admisă decât în situația în care s-ar constata că reclamanții - pârâți sunt îndreptățiți să ocupe imobilul în litigiu și să-i despăgubească pe pârâții - reclamanți pentru îmbunătățirile aduse acestui bun, după stabilirea calității procesuale a părților, sens în care se poate dispune și asupra dreptului de retenție invocat de cei din urmă.
Sub acest aspect, recursul exercitat de reclamanții - pârâți și este fondat, Curtea reținând, pe de o parte, că hotărârea instanței de apel nu a fost motivată în acord cu prevederile art.261 pct.5 Cod de procedură civilă, fiind incidente astfel dispozițiile art.312 alin.5 Cod de procedură civilă, prin raportare la prevederile art.304 pct.7 Cod de procedură civilă.
Neexaminarea unei critici de către instanța de apel echivalează cu nepronunțarea asupra fondului supus judecății din perspectiva art.120 Cod de procedură civilă, situație ce impune casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului București, instanță ce urmează a reanaliza apelul exercitat de către părți.
Cât privește încălcarea principiului contradictorialității de către prima instanță, în mod corect tribunalul a apreciat că posibilitatea disjungerii a fost pusă în discuția părților anterior acordării cuvântului pe fond, astfel încât nu au fost încălcate dispozițiile art.120 Cod de procedură civilă cu trimitere la art.129 Cod procedură civilă.
Întrucât instanța de fond a supus dezbaterii părților, în contradictoriu, necesitatea luării măsurii disjungerii cererii reconvenționale de cererea principală, nu se poate aprecia că a fost încălcat dreptul la apărare al reclamanților pârâți și și, ca atare, dispozițiile art.6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Împrejurarea că măsura disjungerii a fost luată ulterior ascultării concluziilor părților nu este însă suficientă și pentru justificarea sa, întrucât analiza celor două cereri putea fi făcută doar simultan, mai ales în ceea ce privește apărarea invocată de pârâții - reclamanți, cu referire la obligarea reclamanților - pârâți la încheierea unui nou contract de închiriere, astfel cum s-a arătat anterior.
Curtea constată astfel că nu sunt incidente astfel dispozițiile art.304 pct.9 Cod de procedură civilă.
Având însă în vedere celelalte considerente, Curtea va admite, formal, și recursul exercitat de pârâții - reclamanți, și, chiar dacă apărările acestora vizează exclusiv aplicarea dispozițiilor OUG nr.40/1999 pentru soluționarea cererii reconvenționale, sub primul aspect.
Criticile de fond ale pârâților - reclamanți urmează însă a fi reținute și analizate la rejudecarea apelului, incidența normelor legale invocate putând fi cenzurată în același timp cu soluționarea acțiunii principale formulată de reclamanții - pârâți și, întrucât se dezbate asupra locațiunii, respectiv folosinței imobilului proprietatea acestora.
Pentru toate aceste motive, Curtea, potrivit art.312 alin.1și 3 Cod procedură civilă, va admite recursurile formulate de recurenții reclamanți - pârâți și, precum și de recurenții pârâți - reclamanți, și, împotriva deciziei civile nr.614 A din 12.05.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecarea apelului la Tribunalul București.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursurile formulate de recurenții reclamanți - pârâți și, precum și de recurenții pârâți - reclamanți, și, împotriva deciziei civile nr.614 A din 12.05.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă.
Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecarea apelului la Tribunalul București.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi 19.01.2010.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
GREFIER
Red.
Tehnodact./
Ex.2/10.03.2010
Secția a III-a Civ. -
-
Jud. sector 6. -
Președinte:Mirela VișanJudecători:Mirela Vișan, Bianca Elena Țăndărescu, Simona
