Jurisprudenta Legea 10/2001. Decizia 106/2008. Curtea de Apel Bacau
| Comentarii |
|
ROMANIA
CURTEA DE APEL BACĂU
SECȚIA CIVILĂ, MINORI ȘI FAMILIE, CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
Dosar nr- Decizia civilă nr.106/2008
ȘEDINȚA PUBLICĂ DIN DATA -IE 2008
PREȘEDINTE: Sorina Ciobanu JUDECĂTOR 2: Liliana Ciobanu
- - - JUDECĂTOR 3: Daniela Marcu
- - - grefier
&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&
La ordine a venit spre soluționare apelul civil declarat de reclamanții, -, și G, împotriva sentinței civile nr. 56 din 22.01.2008 pronunțată de Tribunalul Neamț în dosarul nr-.
Dezbaterile asupra fondului apelului au avut loc în ședința publică din data de 23 iunie, fiind consemnate în încheierea de dezbateri din acea dată, încheiere care face parte integrantă din prezenta hotărâre.
CURTEA
- deliberând -
Asupra apelului de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.56/22.01.2008 pronunțată de Tribunalul Neamț în dosarul nr- s-a respins ca neîntemeiată acțiunea civilă formulată de reclamanții, și G având ca obiect constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare nr.157/26.03.1998 și 163/21.05.1998 încheiate între R în calitate de vânzătoare și pârâții, și.
Au fost obligați reclamanții să plătească pârâtului suma de 1300 lei reprezentând cheltuieli de judecată efectuate cu onorariul avocatului ales.
Pentru a pronunța această sentință instanța de fond a reținut următoarele:
Prin sentința civilă nr.3038 din 2.12.2003 a Judecătoriei Roman, s-a respins ca nefondată acțiunea.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut următoarele:
Prin acțiunea formulată, reclamanții au chemat în judecată pe pârâții, și Primăria Mun. R, solicitând anularea deciziei nr.7302 din 16 aprilie 2002 emisă de Primăria Mun. R și să se constate nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu cei doi pârâți.
În motivarea cererii, reclamanții au arătat că sunt moștenitorii părinților lor decedați. Aceștia în timpul vieții au dobândit prin cumpărare, conform actului autentic nr.2382/1938, o suprafață de 895 mp teren și o casă, imobil situat în municipiul R,-. Imobilul a fost expropriat prin Decretul nr. 181/1952 și trecut în proprietatea statului, fiind dat în administrare Penitenciarului Roman. Din anul 1961, fost preluat de fosta R, care 1-a închiriat unor persoane fizice iar după anul 1989 locuința a fost vândută celor doi pârâți.
Imobilul a fost expropriat prin Decretul nr. 181/1952 pentru interese de utilitate publică și a fost trecut în proprietatea statului. Ulterior a fost dat în administrarea Ministerului d e Interne fiind închiriat de directorul Penitenciarului Roman.
În anul 1961, imobilul a fost predat R și această unitate l-a închiriat, ulterior, fiind vândut pârâților soți în baza actelor autentice a căror anulare s-a cerut.
Inițial, reclamanții au solicitat restituirea imobilului în baza Legii nr. 112/1995, cerere ce a fost respinsă prin Hotărârea nr.120 din 14 februarie 1997 Comisiei Județului N, hotărâre ce nu a mai fost contestată de reclamanți.
Până la apariția Legii nr. 10/2001, imobilul a fost înstrăinat în aceste condiții, deoarece Legea nr. 112/1995 permitea astfel de înstrăinări.
S-a mai reținut că dispozițiile art.46 alin.2 din Legea nr. 10/2001 potrivit cărora actele juridice de înstrăinare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, sunt lovite de nulitate absolută nu sunt aplicabile în cauză, fiind neconstituționale.
Împotriva sentinței, reclamanții au declarat apel în termen legal timbrat și motivat, toți susținând în esență aceleași motive de netemeinicie și nelegalitate a hotărârii, așa încât apelurile se vor analiza împreună.
Prin apelurile declarate, reclamanții au arătat că imobilul în litigiu este proprietatea acestora, în calitate de moștenitori ai părinților lor decedați.
Deși în permanență, atât anterior cât și ulterior anului 1989, reclamanții au făcut numeroase demersuri pentru a intra în posesia imobilului, nu au reușit.
După anul 1961, când imobilul a fost preluat de R, s-au format două apartamente care au fost închiriate succesiv la mai multe persoane, ultimii chiriași fiind pârâții.
Deși reclamanții au solicitat restituirea imobilului, în anul 1998 pârâții au cumpărat spațiile în care locuiau.
După apariția Legii nr. 112/1995, s-au adresat cu cerere de restituire a aceluiași imobil, dar nu au obținut o hotărâre favorabilă.
Instanța ar fi trebuit să rețină că decretul de expropriere nr. 181/1952, nu constituie un just titlu pentru preluarea imobilului și că în cauză au aplicabilitate dispozițiile art.46 alin.2 din Legea nr. 10/2001, care prevăd în mod expres că actele de înstrăinare având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, sunt lovite de nulitate absolută.
S-a mai susținut că pârâții nu au fost de bună-credință când au încheiat actele de vânzare-cumpărare, deoarece se cunoștea faptul că reclamanții în mod permanent, au solicitat restituirea imobilului, aceștia fiind proprietarii de drept.
Ca atare, în cauză trebuiau reținute dispozițiile legale enunțate și să se constate nulitatea absolută a celor două contracte.
Analizând apelurile declarate în raport de susținerile părților și din oficiu, Curtea de APEL BACĂU prin decizia civilă nr.982/2004 a constatat următoarele:
Calitatea de proprietari a reclamanților privind imobilul în litigiu, nu a fost contestată.
Este adevărat că reclamanții au solicitat restituirea în natură a imobilului - casă și suprafața de 895 mp teren - situat în mun. R, dar nu a fost posibilă restituirea, întrucât imobilul fusese înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare la acea dată, respectiv dispozițiile Legii nr. 112/1995 care permiteau vânzarea locuințelor persoanelor care le dețineau în calitate de chiriași.
Prin urmare, în cauză nu s-au putut reține dispozițiile art.46 din Legea nr. 10/2001, deoarece contractele încheiate sunt valabile tocmai pentru faptul că au fost încheiate cu respectarea legii în vigoare la acea dată, respectiv a Legii nr. 112/1995.
Din aceste motive, nu a fost posibilă restituirea în natură a imobilului.
Pe lângă aceste considerente, s-a mai reținut că pârâții au fost de bună-credință la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, așa încât, în conformitate cu al.2 al art. 46 din Legea nr. 10/2001, actele juridice de înstrăinare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credința.
Prin urmare, la încheierea celor două contracte de vânzare nu au fost încălcate prevederile Legii nr. 112/1995, deci nu există nici un motiv de nulitate a acestor acte, motive care nici nu au fost evidențiate de apelanți.
Față de considerentele expuse, ambele apeluri au fost nefondate și au fost respinse, conform art.296 Cod procedură civilă.
Împotriva acestei decizii au promovat recurs apelanții, și G care au criticat hotărârea recurată ca fiind netemeinică și nelegală invocând, în esență, greșita apreciere a probatoriului administrat în cauză și interpretare a dispozițiilor Legii nr. 112/2005 și ale art.46 din Legea nr. 10/2001 referitoare la B credință a cumpărătorilor la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare, în contextul în care titularul dreptului de proprietate a efectuat nenumărate demersuri, privind restituirea în natură a imobilului în litigiu.
De asemenea, au mai invocat recurenții necompetența judecătoriei dea soluționa pricina pe fondul cauzei, întrucât, în speță, potrivit dispozițiilor art.2 pct.1, alin. final, prima instanță era tribunalul, imobilul în litigiul făcând parte din categoria imobilelor expropriate.
Recursul a fost înaintat la, care, prin încheierea nr.8935/2006, pronunțată în dosarul nr-, în temeiul modificărilor procedurale succesive, respectiv art.2 pct.2 lit.b Cod procedură civilă, modificat prin art.1 pct.1 din Decretul nr. 138/2000, modificat prin art.1 pct.1 din Legea nr. 219/2005, a trimis cauza spre competentă soluționare Curții de APEL BACĂU unde a fost înregistrat cu nr-.
Din analiza actelor și lucrărilor dosarului, instanța de recurs a reținut următoarele:
Prin acțiunea introductivă, recurenții reclamanți au solicitat anularea decizie nr.7302/16.04.2002 a Primăriei municipiului R prin care li s-a comunicat acordarea de despăgubiri pentru imobilului situat în R,- constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare cumpărare încheiate "" R și intimații-pârâți, având ca o imobilul anterior menționat.
C de al doilea capăt de cerere a fost disjuns, instanța întâi sesizată, în speță Tribunalul Neamț, declinând competența de soluționare în favoarea Judecătoriei Roman, unde a și fost soluționat în sensul respingerii acțiunii recurenților.
Apelul promovat de reclamanți a fost respins prin decizia nr.982/2004 pronunțată în dosarul nr. 1150/2004 al Curții de APEL BACĂU.
În raport de situația de fapt reținută în cauză și motivul de recurs invocat de reclamanți vizând necompetența Judecătoriei Roman de a soluționa cauza în fond. se apreciază că, în speță, recursul este fondat.
Astfel, obiectul litigiului în ambele capete de cerere îl constituie un imobil preluat cu titlu gratuit în proprietatea statului în baza Decretului de expropriere nr. 181/1952.
Întrucât imobilul intră în categoria bunurilor care fac obiectul Legii nr. 10/2001, reclamanții, în calitate de persoane îndreptățite, au declanșat în forma și termenul prevăzut de lege, prin intermediul notificării, care are natura juridică a unei cereri de restituire, procedura administrativă prealabilă și obligatorie prevăzută de Legea nr. 10/2001.
Întrucât prin dispoziția primarului, urmare a notificării, s-a refuzat retrocedarea în natură a imobilului, propunându-li-se măsuri reparatorii prin echivalent, recurenții au atacat dispoziția în instanță.
În contextul în care imobilul a fost înstrăinat unor terți, subdobânditori, recurenții au înțeles că odată cu atacarea dispoziției, să promoveze și acțiune în nulitate a actelor juridice de înstrăinare, demers nu numai îngăduit, dar reglementat expres de dispozițiile art.46 din Legea nr. 10/2001, demers ce nu poate fi calificat ca fiind de drept comun și, implicit, de competența Judecătoriei, astfel cum a stabilit instanța mai întâi sesizată ( Tribunalul Neamț ) și, ulterior, Judecătoria Roman, care, așa cum s-a arătat, a și soluționat pe fon C de al doilea capăt de cerere privind nulitatea actelor de înstrăinare.
Din interpretarea dispozițiilor art.4 și 5 și art.47 alin.2 din Legea nr. 10/2001, rezultă că nulitatea actelor de înstrăinare a imobilelor care cad sub incidența acestei legi, constituie o chestiune prejudicială a cărei soluție poate avea o înrâurire determinantă asupra dreptului dedus procedurii administrative, iar ulterior, judiciare, de restituire a unor bunuri.
Conform art.47 alin.2, în situația acțiunilor formulate potrivit art.46 și 48 din Lege, procedura de restituire începută în temeiul Legii nr. 10/2001 este suspendată până la soluționarea acestor acțiuni prin hotărâre judecătorească irevocabilă. Pe cale de consecință, textul, fără a distinge, are în vedere procedura de restituire în integralitatea ei, implicit faza judecătorească.
În acest sens, este necesar ca instanța care exercită controlul jurisdicției administrative speciale prevăzute de Legea nr.10/2001 să dea prioritate rezolvării chestiunii prejudiciale, respectiv cererii privind constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare, al cărui mod de soluționare are o influență determinantă asupra modului de soluționare asupra cererii de restituire a imobilului.
Deoarece Legea nr.10/2001 nu prevede norme de competență diferite, ambele cereri, contestația împotriva dispoziției prin care s-a refuzat restituirea bunului în natură, cât și acțiunea în nulitatea actelor de înstrăinare a bunului unor terți subdobânditori, trebuie soluționate împreună, în ordinea anterior menționată, de aceeași instanță, jurisdicția de fond pornind de la tribunal, scopul interpretării constând în rezolvarea cu celeritate și într-un termen rezonabil a cererilor de restituire a imobilelor preluate abuziv sau de acordare a altor măsuri reparatorii prevăzute de lege.
Având în vedere cele anterior arătate, s-a apreciat că, în speță, C de-al doilea capăt de cerere al acțiunii privind constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare, trebuia soluționat de Tribunalul Neamț ca primă instanță și nu de Judecătoria Roman.
Pe cale de consecință, în raport de dispozițiile art.47 alin.4, 5, art.48, art.24 alin.8 din Legea nr.10/2001, art.304 pct.3, art.312 alin.3 Cod procedură civilă, prin decizia civilă nr.282/2007, Curtea de APEL BACĂUa admis recursul, a casat hotărârea recurată, a admis apelurile, cu desființarea sentinței pronunțate de Judecătoria Roman și trimiterea cauzei spre soluționare Tribunalului Neamț - secția civilă ca instanță de fond.
În rejudecarea cauzei în fond, Tribunalul Neamța admis și administrat la cererea contestatorilor și intimaților interogatoriul pârâților și, astfel cum a fost aceasta completată la termenul de judecată din data de 6.11.2007, precum și proba cu înscrisuri solicitată de către contestatori, care în raport de acestea au considerat, prin avocatul ales, la termenul de judecată din 8.01.2008 că reaua-credință a pârâților la momentul încheierii celor două contracte de vânzare-cumpărare a căror anulare o solicită, reiese pe deplin din aceste înscrisuri, astfel încât proba testimonială este considerată ca fiind neutilă, neconcludentă și nepertinentă în cauză.
Analizând întregul material probator administrat în cauză, precum și actele dosarului nr.3628/C/2002 al Tribunalului Neamț, suspendat în temeiul dispozițiilor art.244 pct.1 Cod procedură civilă până la soluționarea irevocabilă a acestei cauze, Tribunalul a constatat că acțiunea civilă având ca obiect constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare nr.157/26.03.1998 și 163/21.05.1998 încheiate între R - societate al cărei patrimoniu a fost preluat de aflată în procedura falimentului și reprezentată prin lichidatorul judiciar - Management Reorganizare Lichidare I și pârâți este neîntemeiată pentru următoarele considerente:
În fapt, la data de 12.06.1995, numita., în temeiul dispozițiilor Legii nr. 112/1995 a solicitat R să nu mai emită repartiții pentru imobilul situat în R,- (fostă ) predat în administrarea statului conform procesului verbal încheiat la data de 22.02.1961, celor două familii - și - repartizat cu titlu de locuință acestora de (fila 92 dosar 3628/C/2002).
La data de 28.03.1996 petenta formulează în completare o nouă cerere, înregistrată sub numărul 3728 Primăriei Municipiului R, prin care solicită expres "restituirea în natură a imobilului menționat și a terenului aferent", anexând în dovedire acte de proprietate și procesul-verbal de trecere a imobilului în administrarea
Legal investită cu aceste cereri, Comisia județeană pentru aplicarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 a pronunțat hotărârea nr. 120 din 14.02.1997 prin care a dispus conform art. 1 respingerea cererii doamnei de solicitare a restituirii imobilului situat în-, municipiul R, întrucât acesta nu intră sub incidența Legii nr. 112/1995. Hotărârea, comunicată legal, a rămas definitivă, împotriva acesteia petenta neformulând în termenul de 30 de zile contestație.
Tribunalul a reținut, în condițiile în care decretul de expropriere nr. 181 din 8 iulie 1952 nu face parte din enumerarea limitativă prevăzută de art. 1 alin. 2 al nr.HG 20/1996 republicată, prin care s-au adoptat Normele metodologice privind aplicare Legii nr. 112/1995, că petenta căreia i s-a respins în temeiul Legii nr. 112/1995, pe acest considerent, cererea de restituire în natură a casei de locuit trecută abuziv în proprietatea statului, a avut deschisă de la momentul rămânerii definitive a Hotărârii nr. 120/1997 și până la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, calea procedurală de drept comun a acțiunii în revendicare, formulată în absența unei reglementări exprese speciale a procedurilor de retrocedare a imobilelor expropriate fără titlu, în baza art. 480 și următoarele Cod civil, cale pe care nu a urmat-o niciodată (conform răspunsului avocatului ales de moștenitorii petentei, consemnat în încheierea de ședință din data de 8.01.2008), deși prin adresa nr. 90 din 24.04.1997, înregistrată la R sub nr. 2406 din 05.05.1997 (fila 89 dosar 3628/C/2002), avocatul ales afirmă că proprietarul legitim al imobilului - dl. - a promovat pe rolul Judecătoriei Romano acțiune în revendicare imobiliară cu privire la imobilul aflat în litigiu, afirmație nedovedită însă.
O atare acțiune în revendicare, de drept comun, nu a fost niciodată introdusă pe rolul Judecătoriei Roman, demersurile juridice anvizajate de avocatul ales al petentei oprindu-se, în fapt, până la data formulării notificării în baza Legii nr. 10/2001 - 21.08.2001 - la susținerile nedovedite exprimate în adresa mai sus menționată, situație care a determinat R să procedeze cu bună credință, ulterior rămânerii definitive a Hotărârii nr. 120/14.02.1997 la încheierea valabilă cu chiriașii imobilului, și a contractelor de vânzare-cumpărare nr. 163 din 21.05.1998 și nr. 157 din 26.03.1998.
B-credință a părților contractante este neîndoielnică în cauză, în condițiile în care, deși fostul proprietar al imobilului preluat abuziv a formulat o cerere de restituire în temeiul Legii nr. 112/1995, demersul juridic al acestuia formulat pe această cale s-a finalizat prin pronunțarea Hotărârii nr. 120/14.02.1997 necontestată, iar vânzătorul a devenit și era, pe cale de consecință, la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, în absența exercitării oricărei alte acțiuni civile de către alt proprietar ori moștenitorii acestuia, titularul necontestat al dreptului de proprietate, drept pe care 1-a transferat legal în patrimoniul chiriașilor-pârâți.
Tribunalul a constatat așadar că simpla susținere a relei-credințe a tuturor părților contractante, invocată de reclamanți, respectiv a R, pe de o parte, în calitate de vânzătoare, și a celorlalți pârâți, pe de altă parte, în calitate de cumpărători ai spațiilor locative solicitate a fi restituite în natură de reclamanți, în calitatea lor de moștenitori ai persoanelor îndreptățite, și, fără ca aceasta să rezulte neîndoielnic din împrejurări existente cu titlu exemplificativ, precum existența unui litigiu în revendicare în care vânzătoarea ori chiriașii să fi fost parte, ori a altor împrejurări de fapt, despre care pârâții contractanți să fi avut cunoștință la data încheierii celor două contracte de vânzare-cumpărare, nu poate produce consecințe juridice reglementate de art. 11 raportat la art. 9 alin. 6 și art. 10 din Legea nr. 112/1995 a nulității absolute a actelor de înstrăinare încheiate de conivență cu rea-credință de pârâți.
Tribunalul a reținut, în această ordine de idei, în temeiul dispozițiilor art. 45 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 republicată, că cele două acte juridice de înstrăinare contestate în cauză, având ca obiect imobile preluate în baza Decretului de expropriere nr. 181/1952, ce cad sub incidența prevederilor Legii nr. 10/2001 republicată, sunt valabile întrucât, la data încheierii lor, părțile contractante au fost de bună credință, prezumția legală relativă consacrată de art. 1899 alin. 2 Cod civil, nefiind răsturnată de reclamanți prin dovedirea în cauză, mai presus de orice îndoială, a contrariului, aceștia stând în pasivitate procesuală pe toată perioada cuprinsă între 14.02.1997 (data pronunțării Hotărârii nr.120/1997) - 14.02.2001 (data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001).
În consecință, tribunalul, pentru toate considerentele enunțate, a respins ca neîntemeiată acțiunea civilă având ca obiect constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare nr. 157/26.03.1998 și nr. 163/21.05.1998
Împotriva acestei sentințe au exercitat calea de atac reclamanții, și
Deși calea de atac a fost intitulată recurs, în realitate ne aflăm în prezența unui apel, așa cum s-a stabilit irevocabil prin decizia civilă nr.282/26.03.2007 a Curții de APEL BACĂU (dosar nr-), deoarece Legea nr.10/2001 nu prevede norme de competență diferite, ambele cereri, contestație împotriva dispoziției prin care s-a refuzat restituirea terenului în natură, cât și acțiunea în nulitatea actelor de înstrăinare a bunului unor terți subdobânditori trebuie soluționare împreună, de aceeași instanță, jurisdicția de fond pornind de la Tribunal.
Apelul a fost înregistrat pe rolul Curții de APEL BACĂU sub nr-. Au susținut apelanții că în mod greșit prima instanță a reținut că nu ar fi fost răsturnată prezumția de bună-credință atât timp cât cumpărătorii au știut în permanență care este situația juridică reală a imobilului. De asemenea, au arătat că ei nu au pierdut niciodată proprietatea asupra imobilului, întrucât statul nu a avut un just-titlu, iar dreptul de proprietate este imprescriptibil.
Intimații, legal citați nu s-au prezentat în instanță și nu au depus întâmpinare.
Examinând apelul în raport de motivele invocate, de actele și lucrările dosarului și față de dispozițiile art.294 și urm. Cod procedură civilă, se constată că acesta este nefondat pentru considerentele ce se vor dezvolta.
Potrivit art.1899 alin.1 Cod civil, B-credință reprezintă credința posesorului că C de la care a dobândit bunul avea toate însușirile cerute de lege pentru a-i putea transmite proprietatea, respectiv convingerea acestuia că a încheiat contractul cu adevăratul proprietar, cu respectarea drepturilor legale în vigoare.
B-credință este prezumată de lege (art.1899 alin.2 Cod civil), sarcina probei contrare revenind celui care invocă lipsa acesteia.
În speță, cumpărătorii au întreprins demersuri rezonabile pentru a afla situația juridică a imobilului, în legătură cu care, la data perfectării actelor de înstrăinare exista hotărârea nr.120/14.02.1997 necontestată (prin care s-a respins cererea intimatei de restituire a imobilului). De asemenea la acea dată nu exista niciun litigiu de revendicare în care vânzătoarea sau chiriașii să fi fost parte.
Cumpărătorii s-au încrezut în aparența de proprietar a statului și au contractat cu credința că transmițătorul avea la momentul încheierii actului calitatea de proprietar al bunului înstrăinat, aspecte care configurează în raport de art.1898 Cod civil, B-credință a acestora la perfectarea contractelor.
În plus, actele de vânzare-cumpărare sunt salvate de la nulitate, în temeiul principiului de drept al aparenței în drept,error communis facit jus, cumpărătorii întemeindu-se pe o eroare comună, invincibilă și insurmontabilă, referitoare la legitimitatea exercitării de către stat a dreptului de proprietate, diligențele manifestate fiind circumscrise noțiunii de verus dominus.
De altfel, și decizia nr.191/25 iunie 2002 Curții Constituționale - la care fac referiri apelanții - consacră,in terminis, pe cale legală, principiul ocrotirii bunei-credințe într-un domeniu particular dar de interes social major, acela al regimului juridic al imobilelor preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
unei astfel de soluții legislative a fost impusă legiuitorului și de împrejurarea că, în această materie, eroare comună cu privire la concordanțe dintre aparență și realitate și-a avut suport în cadrul legislativ în vigoare la acel moment, care confirmă cu forța unei prezumțiijuris de jure, că proprietarul aparent, statul, este adevăratul proprietar.
În consecință, nefiind dovedită reaua-credință a părților contractante nu se poate reține că actele de înstrăinare încheiate au fost încheiate în frauda legii și deci ar fi lovite de nulitate absolută.
Pentru considerentele sus-arătate, în baza dispozițiilor art.296 Cod procedură civilă va fi respins apelul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, apelul declarat de reclamanții, -, ambele domiciliate în B, sector 2, str.-. -, nr.5,.A,.3, domiciliat în I,-, - 1-2,.A,.4, jud.I, și G, domiciliat în C, str.- -,.2 B,.D,.75, jud.C, împotriva sentinței civile nr. 56 din 22.01.2008 pronunțată de Tribunalul Neamț în dosarul nr-, în contradictoriu cu pârâții, domiciliați în R,-, jud.N, Primarul municipiului R, cu sediul în R, P-ța R -, nr.1, jud. N și cu sediul în R,-, jud.
Cu recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, azi 30 iunie 2008.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR,
- - - -
pt.Grefier - -
aflat în, semnează
GREFIER SECȚIE
red.sent.
red.dec../2.07.2008
tehnored./21.07.2008/14 ex
Președinte:Sorina CiobanuJudecători:Sorina Ciobanu, Liliana Ciobanu, Daniela Marcu
