Jurisprudenta Legea 10/2001. Decizia 1176/2008. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA
SECȚIA CIVILĂ
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ NR.1176
Sedința publică din 26 2008
PREȘEDINTE: Maria Martinescu
JUDECĂTOR 2: Cristian Pup
JUDECĂTOR 3: Erica Nistor
GREFIER: - -
La ordine fiind pronunțarea privind recursul declarat de reclamanții, și împotriva Deciziei civile nr.276/08.04.2008, pronunțată de Tribunalul Timiș în dosar nr-, în contradictoriu cu pârâții intimați Pecol, Consiliul Local al Municipiului T și Ministerul Finanțelor Publice B prin Direcția Generală a Finanțelor Publice T, având ca obiect Legea nr. 10/2001.
La apelul nominal făcut în ședință publica, au lipsit părțile.
Dezbaterile si concluziile părților au fost consemnate in Încheierea de ședința din 19 2008,care face parte integranta din prezenta hotărâre si potrivit căreia pronunțarea a fost amânata la data de 26 2008.
CURTEA
În deliberare, constată următoarele:
Prin decizia civilă nr.276/08.04.2008 pronunțată în dosarul nr-, Tribunalul Timișa respins apelul reclamanților, prin moștenitori și precum și împotriva sentinței civile nr.6745/21.06.2007 pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosar cu același număr, în contradictoriu cu pârâții Pecol, Consiliul local T și Ministerul Finanțelor Publice, prin DGFP
Prin această decizie, tribunalul a confirmat și menținut soluția instanței de fond, care a în primă instanță a respins ca neîntemeiată acțiunea reclamanților, vizând constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare cumpărare cu privire la apartamentele nr.3 și 4 din T, str. - -, achiziționate de pârâții Pecol și de la Statul Român, înn baza -. Într-o etapă prealabilă, judecătoria a respins excepția autorității de lucru judecat, invocată de către pârâți.
Instanța de fond a reținut că reclamanții sunt proprietarii tabulari ai imobilului situat în T, str. - nr.18, înscris în CF 4694 T, cu excepția apartamentelor nr.3 și 4 din T, str. - -, achiziționate de pârâții Pecol și de la Statul Român, înn baza -.
Reclamanții au redobândit parțial dreptul de proprietate asupra cestui imobil prin sentința civilă nr.9815/1998 a Judecătoriei Timișoara, irevocabilă prin decizia civilă nr.913/1999 a Curții de APEL TIMIȘOARA, ocazie cu care instanțele au constatat că imobilul în dispută a trecut fără titlu în proprietatea Statului Român, prin aplicarea eronată a dispozițiilor 92/1950. Prin aceeași hotărâre irevocabilă anterioară s-a dispus rectificarea CF, prin restabilirea situației anterioare și înscrierea dreptului de proprietate al reclamanților asupra imobilului, cu excepția apartamentelor nr.3 și 4.
S-a mai reținut că prin cererea de chemare în judecată, reclamanții au solicitat instanței să dispună anularea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu rea-credință de către pârâți, întrucât ambele părți contractante în baza 112/1995 cunoșteau sau trebuiau să cunoască că imobilul fost naționalizat fără titlu și că este revendicat în natură de către proprietari, invocând în acest sens și disp.art.45 alin.2 din --republicată.
În raport cu această cerere și constatându-se că cele 2 apartamente au fost înstrăinate pârâților Pecol și în baza 112/1995, prima instanță a reținut că acest act normativ reglementează înstrăinarea către chiriași doar a imobilelor preluate de stat cu titlu, iar prin sentința civilă nr.836/!995 se stabilise deja în mod irevocabil că acest imobil, în întregul său a fost naționalizat abuziv, fără titlu, cu încălcarea disp.art.II din 92/1950 și astfel, apartamentele nu e puteau încadra în sfera de reglementare a -. De aceea, înstrăinarea este lovită de nulitate absolută, numai buna credință a cumpărătorului putând salva actul de la nulitate, potrivit art.45 din 10/2001-republicată.
Judecătoria a mai reținut în acest context că buna credință se analizează în persoana cumpărătorului și constă în atitudinea subiectivă a acestuia, caracterizată prin convingerea neîndoielnică asupra faptului că imobilul aparține statului, c adevărat proprietar și de cunoașterea acestui aspect prin mijloace obișnuite, aflate la îndemâna oricărei persoane. B credință, pentru a putea produce efectele menționate, trebuie să reprezintă credința sub-dobânditorului că cel de la care a achiziționat avea toate însușirile cerute de lege pentru a putea transmite proprietatea. Dacă dobânditorul știa sau putea să știe, cu minime diligențe, că imobilul a fost preluat de stat fără titlu, în mod abuziv, el nu mai poate fi considerat de bună credință și nu poate invoca în favoarea sa prevederile art.46 aln.2 - teza II din 10/2001-republicată.
Legea nr.10/2001 reglementează un criteriu expres de preferință și un adevărat mod de consolidare a titlului de proprietate dobândit de foștii chiriași, cu bună credință, în condițiile 112/1995, actele juridice încheiate cu bună credință fiind nu numai pe deplin valabile, dar examinate ca titluri de proprietate și preferabile titlului anterior al proprietarului, care a fost deposedat abuziv de către stat.
Judecătoria a mai opinat că pe cale de consecință, persoana interesată poate promova o acțiune în anularea actului dacă sunt îndeplinite cumulativ două condiții, și anume: preluarea abuzivă, fără titlul de către stat a bunului, asociat cu reaua-credință a terțului dobânditor.
În speță însă s-a reținut că pârâții și Pecol au cumpărat cu bună credință apartamentele în care locuiau î baza contractelor de închiriere și cu respectarea disp.112/1995, iar reclamanții aveau obligația de dovedească reaua - credință a cumpărătorilor, potrivit cerințelor impuse de art.1169 civ.
Or, din declarațiile martorilor audiați în cauză, prima instanță a reținut că cererile de cumpărare depuse de către acești chiriași în vederea achiziționării apartamentelor erau avizate favorabil de către funcționarii Primăriei Avizele primăriei, în sensul că imobilul era revendicat sa nu se aplicau în temeiul listelor care erau transmise în cadrul instituției, toată această operațiune având un caracter închis, în cadrul Primăriei, iar cererile de cumpărare, cu avizele funcționarilor primăriei nu erau comunicate solicitanților de cumpărare. În opinia judecătoriei, datorită acestei proceduri, pârâților și Pecol le era imposibil să ia act de cuprinsul avizelor de pe cererile formulate de ei în vederea cumpărării apartamentelor.
Totodată, s-a mai reținut că, potrivit cuprinsului cărții funciare - in extenso - de la momentul la care pârâții au formulat cererile de cumpărare și ulterior din momentul perfectării contractelor de vânzare-cumpărare în baza 112/1995, proprietar al imobilului figura în continuare Statul Român, în baza unui titlu prezumat a fi valabil. În acest, potrivit primei instanțe, existența listei publice cu imobilele revendicate de către proprietarii deposedați abuziv nu răstoarnă prezumția de bună-credință de care se bucură cumpărătorii, întrucât această listă a fost publicată în presă abia în luna august 1999, cu mult după perfectarea contractelor de vânzare-cumpărare.
De asemenea, împrejurarea că apartamentelor au fost cumpărate înainte de împlinirea termenului de 6 luni în care proprietarii aveau posibilitatea să solicite restituirea imobilului nu este de natură să demonstreze reaua-credință deoarece termenul de 6 luni este un termen suspensiv, în cursul căruia chiriașii își pot exercita dreptul de a cumpăra imobilele pe care le foloseau în temeiul contractelor de închiriere.
Judecătoria a mai reținut că prezumția de bună credință de care se bucură pârâții Pecol și nu poate fi răsturnată de declarația dată de martora, aceasta fiind neconcludentă și ambiguă.
În prealabil, judecătoria a respins excepția autorității de lucru judecat invocată de către pârâți, în raport cu soluțiile pronunțate în dosarul nr.20736/2000 al Judecătoriei Timișoara, reținându-se că ceea ce deosebește cele două cauze este temeiul juridic diferit, astfel că nu sunt incidente disp.art.1201 civ.rap.la art.166 pr.civ.
Prima instanță a mai adăugat că deși în speță nu există autoritate de lucru judecat, totuși, aspectele analizate în baza înscrisurilor depuse în dosarul anterior sunt deja dovedite și nu mai pot fi puse în discuție, respectiv naționalizarea abuzivă, cu excepția apartamentelor nr.3 și 4, dobândire de pârâții Pecol și prin cumpărare în baza 112/1995.
Această sentință a fost apelată de către reclamanți, tribunalul decizând că apelul este neîntemeiat întrucât preluarea fără titlu valabil a imobilului s-a stabilit în mod irevocabil prin sentința civilă nr.9815/1998 a Judecătoriei Timișoara, cu excepția apartamentelor nr.3 și 4, despre care s-a statuat tot irevocabil că au fost vândute în mod valabil pârâților Pecol Și, cu respectarea prev. art.9 din 1112/1995.
Tribunalul a mai adăugat că eventuala nulitate a contractului cu nr.10852/1996 a pârâtei Pecol și al celui cu nr.119.492/1997 a pârâților se impune a fi cercetată strict din perspectiva art.45 alin.2 din 10/2001.
În ceea ce privește buna credință a cumpărătorilor, tribunalul a apreciat că nu poate fi primită susținerea apelanților-reclamanți potrivit căreia la data cumpărării, ar fi putut exista vreun dubiu în legătură cu valabilitatea titlului de proprietate al Statului, ca vânzător. Aceasta întrucât la datele la care s-au încheiat cele 2 contracte, 92/1950 apărea ca fiind un act normativ valabil, valorând titlu juridic translativ de proprietate în favoarea Statului Român.
În plus, în opinia tribunalului, constatarea nevalabilității titlului Statului s-a făcut abia ulterior încheierii celor 2 contracte de vânzare-cumpărare, prin sentința civilă nr.98156/1998 a Judecătoriei Timișoara și nu la data de 07.04.1995, așa cum eronat au indicat apelanții.
Totodată, tribunalul a mai reținut că din interogatoriul martorei, coroborat cu interogatoriul pârâtei Pecol precum și susținerile pârâților și, a rezultat că avizeze date de funcționarii fostei societăți aveau strict un circuit intern, nefiind publice și astfel, neaduse la cunoștința chiriașilor, iar listele privind imobilele revendicate au fost făcute publice prin presă abia la data de 28 august 1999, la mult timp după perfectarea contractelor de vânzare-cumpărare atacate.
În opinia instanței de apel, aceste aspecte conjugate impun concluzia că pârâții-intimați cumpărători au fost îndreptățiți să creadă că nu există nicio legală pentru cumpărarea acestor apartamente, ce le fuseseră anterior închiriate de Stat, ceea ce caracterizează conduita lor ca fiind una de bună credință.
Astfel, dispozițiile art.9 din 112/1995 au fost respectate atât la data de 11.12.1996, cât și la data de 05.02.1997 și au permis pârâților să cumpere în mod valabil cest apartamente, din postura lor de chiriași ai unor apartamente ce nu se restituiau în natură foștilor proprietari, iar disp.art.45 alin.2 din 10/2001-republicată privind nulitatea absolută a acestor contracte nu își găsește aplicabilitatea.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen, reclamanții, și, prin moștenitori, invocând ca temei prev. art.304 pct.8 și 9.pr.civ.
Recurenții au susținut din perspectiva incidenței motivului de modificare prev. de art.304 pct.9 pr.civ. că primele două instanțe au interpretat și aplicat greșit disp.art.45 alin.2 teza II din 10/2001-republicată, în condițiile în care buna-credință a cumpărătorilor și Pecol a răsturnată, după cum a fost răsturnată și buna credință a vânzătorului, respectiv Statul Român, prin organismele implicate.
Sub acest aspect, recurenții au susținut că pârâții - intimați Pecol și puteau afla cu minimum de diligențe să imobilul este revendicat în natură, integral, existând cerere în acest sens, înregistrată la autoritățile locale, care s-au ocupat mai apoi de vânzarea către chiriași.
Mai mult decât atât, funcționarul însărcinat cu vânzarea de la SC SA a propus respingerea cererilor de cumpărare, tocmai pentru imobilul era revendicat, însă acest aviz a fost nesocotit de către superiorii acestuia și de către chiriași.
Prin întâmpinările depuse, pârâții au solicitat respingerea recursului, iar la termenul de judecată din 19.11.2008, aceștia au depus la dosar copia Deciziei nr.1055/9 octombrie 2008 Curții Constituționale, prin care s-a declarat neconstituțional art.47 din 10/2001-republicată și în acest context, au invocat din nou excepția autorității de lucru judecată, în raport cu decizia civilă nr.2323/18.09.2001 pronunțată în mod irevocabil de Curtea de APEL TIMIȘOARA în dosar nr.4182/2001.
Curtea, analizând recursul declarat de reclamanți, prin prisma motivelor de fapt și de drept invocate de aceștia, cu aplicarea disp.art.299 și urm.pr.civ. rap.la art.312 pr.civ. coroborate și cu disp.art.1201 civ.rap.la decizia nr.1055/2008 a Curții Constituționale, va constata că aceste este neîntemeiat, în raport cu motivele de modificare prev. de art.304 pct.8 și 9.pr.civ.
Astfel, curtea va constata în primul rând că prev. art.304 pct.8 pr.civ. care de altfel nu fost susținute în mod concret de către recurenți, nu au aplicabilitate în cauză întrucât decizia tribunalului nu este criticată pe considerentul că ar fi interpretat eronat un act juridic în sens de "negotium juris", respectiv nu sunt aduse critici cu privire la interpretarea eronată a clauzelor contractelor de vânzare-cumpărare a căror nulitate se solicită a fot constatată.
Pe de altă parte, din perspectivă disp.art.304 pct.9 pr.civ. curtea va constata că este în imposibilitate să mai analizeze acest motiv de modificare, prin raportare la modul în care primele două instanțe au interpretat și aplicat disp.art.45 și 46 din 10/2001-republicată, datorită intervenției Curții Constituționale, care prin decizia nr.1055 din 9 0ctombrie 2008 declarat ca fiind neconstituțional textul art.47 din 10/2001-republicată.
În concret, prin această decizie cu efect obligatoriu, Curtea Constituțională a României, prin raportare și la art.45 din 10/2001-republicată a statuat că prevederile art. 47 din Legea nr. 10/2001, se referă la persoanele îndreptățite care au formulat acțiuni în justiție, pe calea dreptului comun, având ca obiect bunuri imobile preluate abuziv de stat, de organizații cooperatiste sau de orice alte persoane juridice, așa cum sunt acestea definite prin art. 2 coroborat cu art. 6 din lege, acțiuni care au fost respinse prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile. Astfel, potrivit textului de lege criticat, indiferent dacă respingerea acțiunii a fost făcută prin pronunțarea asupra fondului cauzei sau pe cale de excepție, persoanele îndreptățite vor putea solicita măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001.
Totodată, Curtea a reținut că, potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietari avută la data preluării, pe care o exercită după primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire, conform prevederilor prezentei legi.
Curtea a mai adăugat că art. 47 din Legea nr. 10/2001 este neconstituțional, fiind contrar principiului garantării și ocrotirii proprietății astfel cum este consacrat de art. 44 din Constituție, fiind încălcat dreptul de proprietate al dobânditorului de bună-credință în condițiile Legii nr. 112/1995. Astfel, persoanele fizice și persoanele juridice cărora li s-a recunoscut și consolidat prin hotărâre judecătorească irevocabilă dreptul de proprietate asupra unui imobil ce cade sub incidența Legii nr. 10/2001 nu pot fi obligate la restituirea acestora, atâta timp cât această măsură nu are o justificare serioasă, întemeiată pe o cauză de utilitate publică, în sensul art. 44 alin. (3) din Constituție.
Curtea a mai reținut că art. 47 din Legea nr. 10/2001 nu poate constitui temei juridic nou pentru introducerea unei alte acțiuni de restituire a aceluiași imobil, întrucât legiuitorul nu poate să dispună nici chiar prin lege asupra unui drept câștigat printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă decât dacă ar avea loc o expropriere pentru cauză de utilitate publică.
Totodată, Curtea a mai statuat că textul de lege criticat retro-activează în măsura în care lipsește de orice efecte juridice, respectiv de puterea lucrului judecat, hotărâri judecătorești irevocabile prin care persoanelor îndreptățite sau altor persoane vătămate într-un drept al lor li s-au respins cereri de revendicare sau de anulare a unor contracte de vânzare-cumpărare având ca obiect imobile preluate de stat sau de alte persoane juridice. Astfel, legea nouă nu poate, fără a retroactiva, să se aplice și situațiilor litigioase rezolvate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.
Chiar dacă principiul puterii de lucru judecat nu este un principiu constituțional, încălcarea lui prin textul de lege criticat contravine principiului separației puterilor în stat, întrucât legiuitorul nu poate desființa hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, intervenind astfel în procesul de realizare a justiției.
În același sens, Curtea s-a referit și la Decizia nr. 6 din 11 1992, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 48 din 4 martie 1993, că, în virtutea principiului separației puterilor în stat, Parlamentul nu are dreptul să intervină în procesul de realizare a justiției. Dreptul de control al Parlamentului se exercită asupra modului cum funcționează organele puterii judecătorești, el stabilind în acest scop regulile după care se desfășoară activitatea de judecată. Potrivit Constituției, acest drept însă se poate exercita numai cu respectarea autorității de lucru judecat și fără a împiedica instanțele judecătorești de a-și exercita atribuțiile prevăzute de art. 124 din Constituție, de realizare a justiției. O imixtiune a puterii legislative care ar pune autoritatea judecătorească în imposibilitatea de a funcționa, chiar dacă numai cu referire la o anumită categorie de cauze și pentru o anumită perioadă de timp, ar avea drept consecință ruperea echilibrului constituțional dintre aceste autorități. De aceea, o dispoziție legală prin care se suspendă cursul judecății sau executarea hotărârilor judecătorești definitive referitoare la anumite cauze determinate este neconstituțională.
În acest context, curte de apel constată că este nevoită să re-evalueze incidența excepției autorității de lucru judecat, raportat la decizia civilă nr.2323/18.09.2001 a Curții de APEL TIMIȘOARA în dosar nr.4182/2001 și să concluzioneze că valabilitatea contractelor pârâților-intimați și Pecol precum și buna lor credință, ca terți cumpărători a fost analizată deja în mod irevocabil prin acea decizie, întrucât a vizat aceleași părți, în aceeași calitate și s-au indicat în mod generic aceleași cauze/temeiuri juridice, respectiv art.948 și 1295.ciiv. rap.la disp.112/1995 și art.46 alin.2 din 10/2001 (actual art.45 alin.2, în varianta republicată). Mai mult decât atât, scopul urmărit de reclamanți în acel dosar este identic cu el din prezenta cauză și constă în desființarea contractelor de vânzare-cumpărare a intimaților Pecol și, încheiate de aceștia cu Statul Român în baza 112/1995, privind apartamentele nr.3 și 4 din imobilul aflat în T, str. - nr.18.
Cu alte cuvinte, curtea se află imposibilitatea de a analiza pe fond acțiunea reclamanților și de a răspunde criticilor de fond formulate de aceștia împotriva deciziei recurate, imposibilitatea această derivând din decizia nr.1055/2008 a Curții Constituționale, astfel că în baza art.312 pr.civ. potrivit argumentelor de mai sus, va respinge recursul declarat de reclamanții, și împotriva deciziei civile nr.276/08.04.2008 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosar nr-.
În temeiul prev. art.274 și urm. pr.civ. va obliga recurenții să plătească intimatului Pecol suma de 2.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat, în recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanții, și împotriva Deciziei civile nr.276/08.04.2008, pronunțată de Tribunalul Timiș în dosar nr-.
Obligă recurenții să plătească intimatului Pecol suma de 2.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat, în recurs.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 26 2008.
Președinte Judecător Judecător
- - - - - -
Grefier
-
RED P/04.12.2008
DACT.S/2ex/04.12.2008
Inst.apel-C- - Tribunalul Timiș
Inst.fond - - Judecătoria Timișoara
Președinte:Maria MartinescuJudecători:Maria Martinescu, Cristian Pup, Erica Nistor
