Jurisprudenta Legea 10/2001. Decizia 14/2010. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA OPERATOR 2928
SECȚIA CIVILĂ
DOSAR NR-
DECZIA CIVILĂ Nr. 14/
Ședința publică din 28 ianuarie 2010
PREȘEDINTE: Cristian Pup
JUDECĂTOR 2: Trandafir Purcărița
GREFIER: - -
S-au luat în examinare apelurile declarate de către reclamanții Municipiul T prin Primar și Statul Român prin Consiliul Local al municipiului precum și de către pârâta împotriva sentinței civile nr. 1287 din 4.05.2009 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosar nr- în contradictoriu cu pârâtul intimat Ministerul Sănătății, Spitalul de Urgență, având ca obiect Legea 10/2001.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă pentru pârâta apelantă avocat, pentru reclamanta apelantă Municipiul T prin Primar și Statul Român prin Consiliul Local al municipiului consilier juridic, iar pentru pârâtul intimat Spitalul de Urgență avocat, lipsă fiind pârâtul intimat Ministerul Sănătății
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care, se constată că prin registratura instanței reclamanta Municipiul T prin Primar și Statul Român prin Consiliul Local al municipiului T a depus la dosar taxa judiciară de timbru in suma de 11.325 lei și 0,50 timbru judiciar, și un set de acte.
Reprezentanta reclamantei Municipiului T prin Primar și Statul Român prin Consiliul Local al municipiului consilier juridic solicită efectuarea unei expertize în cauză pentru restabilirea situației de Carte Funciară, înscrierea ca proprietar al Municipiului T, această probă solicitat-o și la instanța de fond si nu a fost efectuată.
Reprezentantul pârâtei apelante avocat învederează instanței faptul că prin precedenta încheiere de ședință s-a consemnat ca nu mai sunt probe de administrat.
Instanța în deliberare, cu privire la proba solicitată dispune respingerea acestei cereri in probațiune, nemaifiind formulate alte cereri și probe de administrat instanța acordă cuvântul părților asupra apelului.
Reprezentanta reclamantei Municipiului T prin Primar și Statul Român prin Consiliul Local al municipiului consilier juridic solicită admiterea apelului, schimbarea în parte a hotărârii judecătorești atacate în sensul admiterii și a capătului de cerere privind trimiterea notificării formulată de pârâta, Primăriei Municipiului T în vederea soluționării și reînscrierea în cartea funciară ca proprietar al Municipiului T conform HG nr. 977/2002 și OG nr. 70/2002 cu menținerea în rest a dispozitivului hotărârii pronunțate de Tribunalul Timiș. Având cuvântul cu privire la apelul declarat de către pârâta apelantă solicită respingerea acestuia.
Reprezentantul pârâtei apelante avocat solicită admiterea apelului, în principal solicită desființarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond, iar în subsidiar solicită rejudecarea cauzei și respingerea acțiunii, cu cheltuieli de judecată. Având cuvântul cu privire la apelul declarat de către reclamantul Municipiul T prin Primar și Statul Român prin Consiliul Local al municipiului solicită respingerea acestuia.
Reprezentantul pârâtei intimate Spitalul de Urgență avocat solicită respingerea ambelor apeluri.
A,
În deliberare, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.1287/04.05.2009 pronunțată în dosarul nr-, Tribunalul Timișa admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamanții Statul Român, prin Consiliul Local și Primarul mun. T împotriva pârâților Ministerul Sănătății, și Spitalul de Urgență pentru Copii " " T, în sensul că a dispus anularea Deciziei nr.EN 8164/15.03.2006 emisă de Ministerul Sănătății și a respins capetele de cerere privind trimiterea notificării formulate de pârâta către Primăria T privind acordarea de despăgubiri, respectiv retrocedarea parțială a imobilului și înscrierea în CF a corpului de clădire nou construit.
Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că prin acțiuhea formulată de reclamanții Primarul și Consiliul Local T, în reprezentarea Statului Român au chemat în judecată pârâții Ministerul Sănătății - Comisia internă pentru analizarea notificărilor depuse în baza 10/2001, și Spitalul de Urgență pentru Copii " " T, solicitând anularea Deciziei nr.EN 8164/15.03.2006 emisă de Ministerul Sănătății, apoi respingerea notificării formulate de către pârâta, pentru lipsa calității de persoană îndreptățită la restituirea imobilului în litigiu și în subsidiar, respingerea notificării privind restituirea în natură și î schimb, acordarea de despăgubiri potrivit Titlului VII din 247/2005, cu consecința restabilirii situației anterioare în ceea ce privește dreptul de proprietate, în sensul înscrierii ca proprietar a Municipiului T, așa cum a fost stabilit prin HG 977/2002 și OG 70/2002.
Tot în subsidiar, reclamanta a solicitat anularea parțială a deciziei atacate, în ceea ce privește restituirea extinderii secției de chirurgie, care este o construcție nouă, edificată de stat în anii 1998-1999 și care fost retrocedată în mod nelegal prin decizia Ministerului Sănătății, această construcție nefiind preluată de la foștii proprietari.
Totodată, reclamanții au cerut anularea deciziei atacate și pentru lipsa de competență a Ministerului Sănătății de a se pronunța asupra notificări formulate de pârâta și trimiterea notificării spre competentă soluționare unității deținătoare, care în speță este municipiul T, urmând ca asupra acestei notificări să se pronunțe Primarul mun. T, în condițiile 10/2001-republicată.
În motivare, reclamanții au arătat că pârâta a formulat o cerere de retrocedare în baza 10/2001, care a fost înregistrată la Ministerul Sănătății - Comisia internă pentru analiza notificărilor depuse în baza 10/2001, privind restituirea în natură a imobilului situat în T, str. - nr.2, susținând că acest imobil a fost proprietatea antecesorului ei.
Această notificare a fost soluționată favorabil de Ministerul Sănătății prin Deciziei EN 8164/15.03.2006, reclamanții susținând însă că aceasta este nelegală, în condițiile în care imobilul din litigiu nu a fost proprietatea pârâtei, ci a Municipiului T, în urma încheierii Protocolului de predare-primire nr.636/31.01.2003, întocmit în baza OG 70/2002, astfel că unitatea deținătoare este Municipiul T, încă din anul 2003.
În ceea ce privește calitatea de persoană îndreptățită a revendicatoarei, reclamanții au susținut că aceasta nu a făcut această dovadă, ea nefiind de altfel singura moștenitoare a fostului proprietar tabular, având în vedere că alte trei persoane au formulat notificări cu privire la același imobil, respectiv domnii și precum și. În plus, reclamanții au mai arătata că pârâta nu menționează nici un domiciliu și astfel, nu se poate stabili dacă mai este în viață sau nu, după cum aceasta nu indică nici numărul de CF al imobilului revendicat, iar decizia contestată a Ministerului Sănătății nu indică temeiul de drept ce a stat la baza emiterii acesteia.
Reclamanții au mai arătat că Ministerul Sănătății nu a respectat art.11 și art.19 din 10/2001, care prevăd că în situați în care au fost adăugate pe verticală sau pe orizontală corpuri noi de clădire, foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora li se vor acorda măsuri reparatorii prin echivalent, prev. de Titlul VII din 247/2005, iar în speță, clădirii originare i s-a mai adăugat o clădire nouă, cu două săli de operației și 4 etaje, rezultând o suprafață desfășurată de peste 500 mp, așa cum rezultă din contractele de executare a lucrărilor de construcții și instalații nr.1574/1998 și nr.1573/1998. Or, potrivit 10/2001, se pot restitui în această situație, cel mult corpurile de clădire care au existat la data naționalizării și nicidecum cele construite ulterior de Statul Român și în plus, decizia Ministerului nu respectă nici art.16 din 10/2001, care prevede că în situația imobilelor având destinațiile arătate în Anexa nr.2 lit.a din 10/2001, necesare și afectate exclusiv și nemijlocit activităților de interes public - în speță, unitate sanitară de urgență chirurgicală pentru copii - foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora li se restitui imobilul în proprietate, cu obligația de a-i menține afectațiunea pe o perioadă de 5 ani, însă această mențiune nu a fost cuprinsă în dispozitivul deciziei de retrocedare.
Pârâtul Ministerul Sănătății a replicat prin întâmpinare că decizia sa a fost emisă ținând cont de notificarea pârâtei, înregistrată inițial la Prefectura T, prin care aceasta solicita acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilul în litigiu, Prefectura declinându-și competența, constatând totodată că potrivit art.32 din 10/2001, nu este posibilă acordarea de despăgubiri bănești și având în vedere că la Ministerul Sănătății a fost singura notificare depusă cu privire la imobilul în cauză, decizia emisă a ținut cont de aceasta precum și de actele depuse și transmise de Prefectura jud. T, atașând în acest sens dosarul administrativ ce a stat la baza emiterii Deciziei EN 8164/15.03.2006.
La rândul ei, pârâta a depus întâmpinare, solicitând respingerea acțiunii reclamanților, invocând totodată excepția de conexitate cu dosarul nr.5676/2006 precum și cu dosarul nr.5882/2006, ambele având cauză și obiect identice cu prezenta acțiune și de asemenea, a cerut declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București întrucât unitatea deținătoare și emitentă a deciziei este Ministerul Sănătății, această instituție aflându-se în jurisdicția acestui din urmă Tribunal.
Pârâta a invocat și lipsa calității procesuale active a reclamanților cu argumentul că nu aceștia sunt titularii cererii de retrocedare și nici beneficiarii măsurilor reparatorii, or potrivit art.26 din 10/2001, titular al contestației împotriva deciziei poate fi numai persoana căreia, prin decizie, i s-a respins cererea de reparație, ceea ce nu este cazul reclamanților.
În ceea ce privește calitatea procesuală a reclamantului Statul Român, reprezentat prin Consiliul Local și primarul mun. T, acesta poate fi chemat în judecată numai în cazul în care unitatea deținătoare nu a putut fi identificată și atunci numai prin Ministerul Finanțelor Publice, conform art.28 alin.3 din 10/2001.
Pârâta a invocat și lipsa de interes a reclamanților, argumentat cu faptul că unitatea deținătoare este Ministerul Sănătății, iar imobilul a rămas în proprietatea acestuia, potrivit pct.20.1 alin.1 din Normele Metodologice nr.498/2003, astfel că Protocolul și Hotărârea de Guvern de care se prevalează reclamanții nu produc efecte juridice în privința imobilului din litigiu. Prin urmare, cum reclamanții nu au calitatea de unitate deținătoare, atunci nu dețin nici prerogativele proprietarului și în consecință, nu au interes în prezenta cauză.
Pe fond, pârâta a susținut că potrivit art.19 pc.t1 din 10/2001, măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent atunci când imobilul preluat de stat a fost transformat într-o asemenea măsură încât a devenit un imobil nou, în raport cu cel preluat, iar noul corp de clădire are o arie a cărei suprafață desfășurată însumează peste 100% din aria desfășurată a corpului clădirii inițiale, ceea ce înseamnă că unicul criteriu ce urmează a fi luat în considerare la alegerea măsurilor reparatorii este raportul dintre suprafața noului corp de clădire și suprafața clădirii inițiale, fără să aibă relevanță valoarea investiției sau titularul investiției. Mai mult, potrivit art.26 din 10/2001, instanța de judecată trebuie să se pronunțe asupra fondului dreptului pretins de persoana îndreptățită numai dacă deținătorul imobilului refuză să acorde măsuri reparatorii, dar în speță aceste măsuri reparatorii au fost acordate, iar fondul dreptului nu este contestat de persoana îndreptățită, ci de alte persoane.
În privința păstrării afectațiunii, pârâta a arătat că această obligație este prevăzută de un act normativ, derivând din lege și astfel, nu trebuia reluată și în decizie, iar conform art.23.4 din HG 498/2003, elementele obligatorii pe care trebuie să le cuprindă o decizie sunt enumerate de lege, iar printre acestea nu figurează și păstrarea afectațiunii. Pe de altă parte, dacă norma legală ar fi încălcată, atunci tot beneficiarul deciziei va suporta consecințele și nu Ministerul Sănătății.
Spitalul de Urgență pentru Copii " " Tad epus întâmpinare, susținând în principal admiterea acțiunii reclamanților, în sensul anulării Deciziei EN 8164/15.03.2006 emisă de Ministerul Sănătății, pentru lipsa de competență a acestei instituții în emiterea deciziei de retrocedare și trimiterea notificării spre competentă soluționare Municipiului T, care este unitatea deținătoare, iar în subsidiar, acordarea de despăgubiri pârâtei, în sensul Titlului VII din 247/2005 sau anularea deciziei și retrocedarea doar a corpului de clădire vechi, naționalizat de statul comunist în anul 1956, cu consecința menținerii corpului nou de clădire în proprietatea Statului Român și dispunerea cuvenitelor mențiuni în CF 214 T, nr.top.1108/2, în sensul reînscrierii dreptului de proprietate al Statului asupra acestui corp de clădire nou, cu drept de folosință și administrare în favoarea Spitalului.
Acest pârât a susținut că decizia de retrocedare atacată nu este legală întrucât Ministerul Sănătății a soluționat notificarea, în timp ce imobilul revendicat nu se mai afla în proprietatea/detenția sa, acesta aflându-se în proprietatea municipiului În plus, la imobilul naționalizat de stat în 1956 s-a mai adăugat o clădire nouă, cu demisol și 4 etaje, cu o suprafață de peste 500 mp, iar Ministerul Sănătății nu a respectat prev. art.11 și 19 din 10/2001, conform cărora, atunci când au fost adăugate pe orizontală sau verticală noi corpuri de clădire, foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora li se acordă măsuri reparatorii prin echivalent, prevăzute de Titlul VII din 247/2005. Mai mult, investițiile realizate în perioada 1998-1999, prin care s-a adăugat corpul nou au fost făcute din bugetul statului, acestea însumând peste 1 milion de EURO.
Prin încheierea de ședință din 15.12.2006, tribunalul a respins cererea de conexare formulată de pârâta, iar apoi, prin sentința civilă nr.160/24.01.2007, Tribunalul Timiș și-a declinat competența în favoarea Tribunalului București, invocând disp.art.26 alin.3 din 10/2001-republicată.
Tribunalul București, însușindu-și competența materială și teritorială, a pronunțat sentința civilă nr.575/18.04.2007 și a respins acțiunea reclamanților, reținând incidența excepției lipsei calității procesuale active a celor doi reclamanți, motivat cu aceea că, potrivit art.26 alin.3 din 10/2001-republicată, titular al contestației poate fi numai persoana îndreptățită, căreia i s-a respins cererea de retrocedare.
Această sentință a fost anulată de Curtea de Apel București, prin decizia civilă nr.229/04.10.2007, în urma admiterii apelurilor declarate de reclamanți și pârâtul Spitalul de Urgență pentru Copii " " T și a trimis cauza spre competentă soluționare tribunalului Timiș, constatând că acțiunea inițiată de către reclamanți este o acțiune de revendicare de drept comun, care excede sferei contestației prev.de art.26 alin.3 din 10/2001, câtă vreme reclamanții au calitatea de terți față de decizia de retrocedare emisă în baza 10/2001, iar decizia emisă de Ministerul Sănătății a intrat deja în circuitul juridic civil și a produs efecte. Astfel, acțiunea reclamanților nu poate fi calificată altfel decât o acțiune în revendicare, de drept comun și raportat la locul situării imobilului din litigiu precum și valoarea acestuia, competența materială și teritorială aparține tribunalului Timiș.
Această decizia a Curții de Apel Bucureștia fost confirmată și menținută, cu titlul irevocabil, de Înalta Curte de Casație și Justiției, care prin decizia civilă nr.3441/29.05.2008 a respins recursul declarat de pârâta.
Procedând la rejudecarea cauzei în primă instanță, Tribunalul Timișa reținut din probele administrate că imobilul înscris în CF 214 T, nr.top.1108/2, compus din casă cu 1 etaj, curte de 1.353 mp, situat în T,- a fost proprietatea tabulară a Societății Institut de Chirurgie din T, fiind naționalizat în anul 1956 în baza decretului nr.302/1948 și a fost dat în folosința Ministerului Sănătății.
Conform mențiunilor din CF, la data de 16.01.1997 s-a notat în cartea funciară extinderea la secția clinică de chirurgie.
Pe de altă parte, cu notificarea nr.6545/02.08.2002 înregistrată la Prefectura jud. T, pârâta a solicitat, în baza 10/2001, acordarea de despăgubiri pentru valoarea acțiunilor deținute de foștii ei socrii la Societatea Institut de Chirurgie din T, fosta proprietară tabulară a imobilului. soluționarea notificării fiind declinată către Ministerul Sănătății.
Această din urmă instituție, prin Decizia nr. EN 8164/15.03.2006 a dispus retrocedarea în natură a întregului imobil către pârâta - notificatoare.
În continuare, tribunalul a observat incidența disp.art.315 pr.civ. în raport cu decizia nr.229/2007 a Curții de Apel București, care a fost confirmată și menținută, cu titlul irevocabil, de Înalta Curte de Casație și Justiției, care prin decizia civilă nr.3441/29.05.2008 a respins recursul declarat de pârâta, că demersul reclamanților este o acțiune de revendicare de drept comun, care excede sferei contestației prev.de art.26 alin.3 din 10/2001, câtă vreme reclamanții au calitatea de terți față de decizia de retrocedare emisă în baza 10/2001, iar decizia emisă de Ministerul Sănătății a intrat deja în circuitul juridic civil și a produs efecte. Astfel, acțiunea reclamanților nu poate fi calificată altfel decât o acțiune în constatarea nulității absolute a deciziei Ministerului Sănătății, fiind o acțiune de drept comun, în care reclamanții au un interes legitim și raportat la locul situării imobilului din litigiu precum și valoarea acestuia, competența materială și teritorială aparține tribunalului Timiș.
În acest context, prima instanță a reținut că reclamanții nu au fost părți în raportul juridic declanșat în temeiul 10/2001, dar aceasta nu atrage lipsa vocației or procesuale sau a interesului lor legitim, în condițiile în care, potrivit datelor de carte funciară, anterior retrocedării, reclamanții au fost proprietarii imobilului, ca efect al naționalizării. Curtea de Apel București și Înalta Curte de Casație și Justiție au stabilit irevocabil că reclamanții au calitate procesuală activă, astfel că excepția lipsei acestei calități, invocată de pârâta, a fost respinsă.
Tribunalul a mai constatat că potrivit art.1 alin.5 din OG 70/2002, publicată în.Of. nr.648/31.08.2002, terenurile și clădirile în care își desfășoară activitatea spitale clinice și spitale universitare sunt parte integrantă a domeniului public al județelor, municipiilor și sectoarelor mun. B și se dau în administrarea unităților sanitare respective, prin hotărâre a consiliului județean, municipal sau de sector, după caz, iar consiliile județene, municipale sau locale nu pot percepe taxe și chirii asupra terenurilor și clădirilor în care își desfășoară activitatea spitalele clinice și cele universitare.
În acest context, prima instanță a reținut că inițial, legiuitorul a înțeles să includă în domeniul public toate imobilele, terenuri și clădiri, în care își desfășoară activitatea spitalele clinice (cum este și cazul în speță), aceste spitale dobândind doar un drept de administrare, ce urma a fi atribuit prin hotărâre de consiliu. Ulterior însă, prin HG 866/2002 privind trecerea unor imobile din domeniu privat al statului și din administrarea Ministerului Sănătății și Familiei, în domeniul public al municipiilor, orașelor și comunelor și în administrarea consiliilor locale, s-a aprobat trecere imobilelor compuse din terenuri și construcții în care își desfășoară activitatea unitățile sanitare prevăzute în anexa la această hotărâre, din domeniul privat al statului și din administrarea Ministerului Sănătății și Familiei, în domeniul public al municipiilor, orașelor și comunelor și în administrarea consiliilor locale respective, imobilul din litigiu fiind menționat la poziția 2 din Anexă.
Prin adoptarea acestui act normativ, Ministerul Sănătății a pierdut singurul drept pe care l-a avut vreodată asupra imobilului în litigiu, și anume dreptul de administrare, care în noua reglementare, s-a atribuit Consiliului Local De aceea, neavând calitatea de proprietar și pierzând și calitatea de administrator, prin voința legiuitorului, Ministerul Sănătății nu putea dispune de imobilul din litigiu, în sensul retrocedării acestuia în temeiul 10/2001, către pârâta.
De aceea, în opinia primei instanțe, decizia de retrocedare emisă la data de 15.03.2006 s-a dat cu încălcarea dispozițiilor imperative ale art.26 alin.1 din 10/2001-republicată, care prevede că decizia de retrocedare este emisă doar de către deținătorul imobilului sau de către entitatea investită, potrivit legii reparatorii. Fiind parte din proprietatea publică, imobilul din litigiu este inalienabil conform art.136 alin.1 pc.t4 din Constituția României și art.11 alin.1 lit.a din 213/1998 și ca atare, nu putea fi retrocedat, astfel că actele încheiate cu încălcarea acestor prevederi sunt sancționate cu nulitatea absolută, motiv pentru care tribunalul a admis acest capăt de cerere din acțiunea reclamanților și a anulat Decizia nr. EN 8164/15.03.2006.
În continuare, cu referire la celelalte capete de cerere ale acțiunii reclamanților, tribunalul a opinat că în privința lipsei calității de persoană îndreptățită la beneficiul 10/2001 a pârâtei, apoi a cererii de respingere a notificării sau de trimitere a acestei notificări spre competentă soluționare Comisiei speciale condusă de Primarul mun. T, ca unitate deținătoare, precum și cererea de constatare a necompetenței Ministerului Sănătății de a se pronunța asupra notificării ori cererea privind constatarea unor lipsuri ale deciziei de retrocedare, acestea au fost respinse cu argumentul că nu au legătură cu prezenta cauză, câtă vreme cadrul juridic al demersului inițiat de reclamanți ca fost deja calificat î mod irevocabil, ca fiind o acțiune de drept comun și nu o contestație formulată în baza 10/2001.
În aceeași ordine de idei, respingând celelalte capete de cerere ale acțiunii în revendicare, tribunalul a considerat că reclamanții își pot valorifica celelalte pretenții nu prin prezenta acțiune, ci prin continuarea în fața unității deținătoare a procedurii inițiate de ea în baza 10/2001 și de aceea a respins și petitele privind radierea dreptului de proprietate al pârâtei, restabilirea situației anterioare de CF și anularea parțială a deciziei contestate, cu privire la restituirea extinderii secției de chirurgie, construcție ce a fost edificată de Stat în perioada 1998-1999, avându-se în vedere și consecințele constatării nulității absolute a deciziei de retrocedare în întregul ei, prin care părțile se repun în situația anterioară încheierii dreptului anulat.
Tribunalul a mai opinat că dreptul de proprietate, alături de cel de administrare, câștigat de reclamanți prin efectul OG 70/2002 și HG 866/2002 poate fi intabulat de către aceștia pe cale administrativă, în baza unei simple cereri formulate în condițiile Legii 7/1996, nefiind necesară intervenția instanței de judecată.
În plus, a mai reținut tribunalul, restabilirea situației anterioare de CF, doar cu privire la extinderea secției de chirurgie nu s-ar putea realiza fără efectuarea unei expertize în construcții, care să o identifice și să o individualizeze în raport cu imobilul inițial, naționalizat de stat.
Împotriva acestei sentinței au declarat apel, atât reclamanții Consiliul local și Primarul mun. T, cât și pârâta.
În apelul lor, reclamanții au susținut că sentința tribunalului este nelegală întrucât prima instanță a ignorat parțial îndrumările date de Înalta Curte de Casație și Justiție, atunci când a confirmat soluția Curții de Apel București și calificat acțiunea reclamanților ca fiind una de drept comun și ca atare, avea obligația de a se pronunța pe fond și asupra capetelor de cerere subsecvente cererii de anulare a decizia EN 8164/15.03.2006 emisă de Ministerul Sănătății și anume, acelea de radiere de dreptului de proprietate al pârâtei și înscrierea dreptului de proprietate, respectiv de administrare al reclamanților, criticând totodată decizia primei instanțe de a refuza administrarea unei probe cu expertiză tehnică judiciară.
Totodată, în opinia reclamanților-apelanți, tribunalul a greșit și atunci când a decis să nu soluționeze cererea privind trimiterea notificării formulate de pârâta la Comisia locală T de aplicare a 10/2001, ca unitate deținătoare și care are competența să se pronunțe asupra acesteia, lăsând astfel și această chestiune nesoluționată, care să o identifice și să individualizeze extinderea, în raport cu imobilul inițial, naționalizat de stat.
Pe de altă parte, în apelul său, pârâta a cerut la rându-i desființarea sentinței atacate, în principală pentru considerentul că tribunalul a soluționat trunchiat, incomplet acțiunea în revendicare imobiliară formulată de reclamanți, în ciuda îndrumărilor date de către Înalta Curte de Casație și Justiție, încălcându-se astfel disp.art.315 pr.civ. și corelativ, disp.art.261 alin.1 pr.civ. alături de art.105 alin.2 pr.civ.
Astfel, în opinia pârâtei - apelante, câtă vreme Înalta Curte de Casație și Justiție a calificat irevocabil acțiunea reclamanților ca fiind una de revendicare imobiliară, de drept comun, atunci trebuiau analizate și comparate titlurile părților litigante, inclusiv din perspectiva 213/1998 și OG 70/2002, completată de HG 866/2002 și să analizeze astfel atât modul de naționalizare al imobilului și să verifice existența unui titlu sau un drept al pârâtei, în raport cu dreptul Statului precum și cu legalitatea trecerii imobilului din litigiu în domeniul public și totodată, în ce măsură poate interfera Legea 213/1998 cu 10/2001, cu observarea disp.art.20 alin.1 și art.21 din 10/2001 și a pct.20.1 și 21.1 din HG 498/2003 privind Normele Metodologice de aplicare unitară a 10/2001.
Pârâta - apelantă a concluzionat că prima instanță nu s-a pronunțat integral asupra fondului cauzei, motiv pentru care se impune desființarea sentinței apelate.
Pârâții Ministerul Sănătății și Spitalul Clinic de urgență pentru Copii " " T, deși legal citați, nu au formulat întâmpinări.
Curtea, analizând cele două apeluri, ale reclamanților și ale pârâtei, prin prisma motivelor de fapt și de drept invocate, cu aplicarea disp.art.282 și urm. pr.civ. rap.la art.297 pr.civ. va constata că acestea sunt întemeiate.
Astfel, curtea va constata în primul rând că prima instanță a ignorat în mare parte dispozițiile deciziei civile nr.3441/29.05.2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care a confirmat și menținut irevocabil concluziile și considerentele deciziei civile nr.229/04.10.2007 a Curții de Apel București, obligatorii pentru instanța de trimitere în raport cu disp.art.315 pr.civ.
Astfel, în mod irevocabil și obligatoriu s-a statuat că în rejudecare, Tribunalul Timiș este dator să țină seama că reclamanții Consiliul local și Primarul mun. T, deși nu au calitatea de persoane îndreptățite, în sensul 10/2001, pot contesta decizia de retrocedare emisă în favoarea pârâtei de către Ministerul Sănătății, potrivit dreptului comun în materia nulităților.
În același timp, prin aceeași decizie irevocabilă și obligatorie, Înalta Curte, lecturând cuprinsul acțiunii introductive de instanță, a statuat că reclamanții invocă un titlu propriu de proprietate asupra imobilului din litigiu și contestă titlul pârâtei, făcând și distincția în privința existenței unei construcții noi, alături de cea naționalizată, care nu putea fi edificată de către fostul proprietar, ceea ce î mod lipit de echivoc trebuie interpretat ca o îndrumare dată instanței de fond de a analiza toate împrejurările legate de modurile în care părțile litigante au dobândit și conservat drepturile și titlurile lor de proprietate și mai apoi, analizarea priorității și preponderenței unui drept, în detrimentul celuilalt, odată finalizată procedura de comparare a titlurilor.
De altfel, chiar prima instanță, recunoscând calificarea corectă a acțiunii reclamanților ca fiind una de drept comun, rezervată terților care invocă un drept de proprietate propriu, distinct, a opinat că este necesară efectuarea unei expertize tehnice, pentru delimitarea și individualizarea construcției noi, în raport cu cea naționalizată în anul 1956, însă a decis că aceasta trebuie realizată extrajudiciar, în cadrul procedurii administrative în baza 10/2001, în totală contradicție cu modul în care s-a calificat prezenta acțiune și cu îndrumările obligatorii ale instanței de trimitere.
De asemenea, curtea va constata că tribunalul a făcut referire și la dispozițiile 213/1998, însă nu mai analizat pe fond incidența acestui act normativ, din perspectiva faptului că atât reclamanții, dar și pârâta revendică și pretind existența unui drept de proprietate asupra imobilului din litigiu, înscris în CF 214 T, nr.top.1108/2, compus din casă cu 1 etaj, curte de 1.353 mp, situat în T,- a fost proprietatea tabulară a Societății Institut de Chirurgie din T, care a fost naționalizat în anul 1956 în baza decretului nr.302/1948 și a fost dat în folosința Ministerului Sănătății, iar potrivit ART. 6 din 213/1998, instanțele judecătorești sunt competente să stabilească valabilitatea titlului, in privința imobilelor ce fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat, cu mențiunea imperativă că bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație.
De asemenea, curtea va constata că prima instanță avea datoria să analizeze pe fond, din perspectiva acțiunii de drept comun cu care a fost investită, și eventuala contradicție dintre normele cuprinse în 213/1998 privind proprietatea publică, precum și eventuală incidență a OG 70/2002, alături de HG 866/2002, dar raportat și la disp.art.21 și 23 din 10/2001, câtă vreme pârâta a formulat o notificare încă din anul 2002 și se pretinde a fi persoană îndreptățită, în calitate de moștenitoare a unui asociat din cadrul persoanei juridice care a fost proprietarul tabular al imobilului din litigiu, anterior naționalizării.
De altfel, în aceeași ordine de idei, curtea va mai constata că prima instanță ava datoria să observe și aplicabilitatea în speță, mutatis mutandis, a deciziei nr.20/2007 dată în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție, și unde se statuează că din moment ce s-a reglementat că deciziile, respectiv dispozițiile motivate de respingere a notificărilor sau a cererilor de restituire în natură a imobilelor, pot fi atacate la instanțele judecătorești, iar în cuprinsulart. 2alin. (2) și înart. 14din Legea nr. 10/2001 se fac referiri la restituirea imobilelor prin hotărâre judecătorească, este evident că instanța, învestită cu cenzurarea deciziei sau a dispoziției de restituire în natură, nu este limitată doar la posibilitatea de a obliga unitatea deținătoare să emită o altă decizie/dispoziție de restituire în natură. Dimpotrivă, în virtutea dreptului său de plenitudine de jurisdicție ce i s-a acordat prin lege, instanța judecătorească, cenzurând decizia/dispoziția de respingere a cererii de restituire în natură, în măsura în care constată că aceasta nu corespunde cerințelor legii, o va anula, dispunând ea însăși, în mod direct, restituirea imobilului preluat de stat fără titlu valabil.
O astfel de soluție se impune și pentru că, în îndeplinirea atribuției de a verifica dacă sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a cererii de acordare a măsurii reparatorii prin restituirea în natură a imobilului, judecătorul are a și asupra eficienței soluției pe care o adoptă, în timp ce retrimiterea cauzei la unitatea deținătoare a imobilului ar putea conduce la prelungirea nejustificată a procedurii de restituire.
Ca urmare, în raport cu spiritul reglementărilor de ansamblu date prin 10/2001, atribuția instanței judecătorești de a soluționa calea de atac exercitată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererii de restituire a imobilului în natură nu este restrânsă doar la o prerogativă formală de a dispune emiterea unei alte decizii/dispoziții în locul celei pe care o anulează, ci impune ca, în cadrul plenitudinii sale de jurisdicție, nelimitată în această materie prin vreo dispoziție legală, să dispună ea direct restituirea în natură a imobilului ce face obiectul litigiului.
De altfel, reluarea procedurilor cu caracter administrativ, precum și respingerea acțiunii ca inadmisibilă sau prematur introdusă ar contraveni și principiului soluționării cauzei într-un termen rezonabil, consacrat prinart. 6paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, la care România a devenit parte.
În același timp, în cazul când unitatea deținătoare sau unitatea învestită cu soluționarea notificării nu respectă obligația instituită prinart. 25și26din Legea nr. 10/2001, de a se pronunța asupra cererii de restituire în natură ori să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, se impune, de asemenea, ca instanța învestită să evoce fondul în condițiile prevăzute înart. 297alin. 1 din Codul d e procedură civilă și să constate, pe baza materialului probator administrat, dacă este sau nu întemeiată cererea de restituire în natură.
Într-un astfel de caz, lipsa răspunsului unității deținătoare, respectiv al entității învestite cu soluționarea notificării, echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptățit de a se adresa instanței competente, ci, dimpotrivă, însăși Constituția prevede, laart. 21alin. (2), că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiției pentru apărarea intereselor sale legitime.
Prin urmare, curtea va constata că această abordare se impune cu atât mai mult în prezenta speță, unde acțiunea reclamanților a fost deja calificată irevocabil ca fiind una de drept comun, mixtă, atât prin natura sa de constatare a unor nulități vizând o decizie de retrocedare care a produs deja efecte, intrând în circuitul juridic civil, emisă în baza 10/2001, cât și prin natura revendicatorie, care impune identificarea, individualizarea și apoi compararea titlurilor/drepturilor părților litigante, într-un mod unitar și prin administrarea tuturor probelor necesare, inclusiv a unei expertize tehnice judiciare, pentru pronunțarea unei soluții judiciare coerente și exhaustive, în raport cu problemele de fapt și de drept cu care au fost investite instanțele de drept comun, care au plenitudine de jurisdicție.
Pentru aceste considerente, curtea, în temeiul prev. art.297 pr.civ., cu observarea disp.art.105, 261 și 315.pr.civ. va admite apelurile declarate de reclamanții Consiliul Local și Primarul municipiului T precum și de către pârâta împotriva sentinței civile nr.1287/04.05.2009 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosar nr-.
Va desființa sentința apelată și va trimite cauza spre rejudecare în fond la prima instanță, respectiv tribunalului Timiș.
Va constata că în această etapă procesuală nu sunt aplicabile disp.art.274 și urm. pr.civ. cu privire la cheltuielile de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite apelurile declarate de reclamanții CONSILIUL LOCAL și PRIMARUL MUNICIPIULUI T precum și de către pârâta împotriva sentinței civile ne. 1287/04.05.2009 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosar nr-.
Desființează sentința apelată și trimite cauza spre rejudecare în fond la prima instanță, respectiv tribunalului Timiș.
Fără cheltuieli de judecată.
DEFINITIVĂ.
Cu recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică din 28 ianuarie 2010.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR,
- - - -
GREFIER,
- -
Red.CP/10.02.2010
Dact NF/10.02.2010
Ex.2
Tribunalul Timiș - Președinte .
Președinte:Cristian PupJudecători:Cristian Pup, Trandafir Purcărița
