Jurisprudenta Legea 10/2001. Decizia 54/2009. Curtea de Apel Brasov
| Comentarii |
|
ROMANIA
CURTEA DE APEL BRAȘOV
Secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale
Dosar Nr-
DECIZIA NR. 54/Ap
Ședința publică din 23 aprilie 2009
Completul întrunit în temeiul art. 257 Cod pr. civilă, din:
PREȘEDINTE: Ligia Vâlcu
JUDECĂTOR 2: Camelia Juravschi
JUDECĂTOR 3: Nicoleta Grigorescu
Grefier - -
Pe rol fiind soluționarea apelurilor declarate de intimata - SRL B și de intimații și, împotriva sentinței civile nr. 409 din 14 septembrie 2007, pronunțată de Tribunalul Brașov în dosarul civil nr-.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă avocat pentru apelanții intimați și, intimatul contestator Peteu - asistat de avocat, prezentă și pentru intimații contestatori, Peteu, -, Peteu --G, Peteu și Peteu, lipsind apelanta intimată - SRL B, intimații moștenitori, - reprezentat de mandatarul său Peteu - - și -.
Procedura îndeplinită.
Instanța, întrunită în complet de divergență, în temeiul dispozițiilor art. 257 Cod pr. civilă, pune în discuția părților excepția prescripției dreptului la acțiune.
Avocat consideră că s-a creat o confuzie în ce privește termenul de prescripție al dreptului material la acțiune și solicită a se admite apelul așa cum a fost formulat.
Avocat învederează că își menține întru totul concluziile scrise formulate la termenul anterior în sensul de a se respinge apelul și acordarea cheltuielilor de judecată.
Mandatarul Peteu, pentru intimatul moștenitor, solicită respingerea apelului.
CURTEA
Constată că prin sentința civilă nr. 409/2007 Tribunalul Brașova respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată cu privire la petitul referitor la constatarea nulității absolute a actului adițional la contractul de vânzare-cumpărare nr. 2161/14.02.1997, încheiat la data de 26.10.1998.
A admis în parte, astfel cum a fost ulterior precizată și completată, contestația, formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, de contestatorii Peteu, domiciliat în B,-, Peteu, Peteu, Peteu, Peteu G și, toți prin mandatar Peteu, reprezentați în instanță de avocat, în contradictoriu cu intimații, cu sediul în B, str. -. -, nr. 29, reprezentată legal de administrator unic, reprezentată în instanță de consilier juridic, și, ambii cu domiciliul ales în B,-, reprezentați în instanță de avocat, și, în consecință:
A constatat nulitatea absolută a actului adițional la contractul de vânzare-cumpărare nr. 2161/14.02.1997, încheiat la data de 26.10.1998, între intimata, în calitate de vânzător, și intimații și, în calitate de cumpărători.
A modificat Decizia nr. 260 /12.12.2003, emisă de intimata L, în condițiile reglementate de Legea nr. 10/2001, în sensul că dispune restituirea în natură către contestatori și a spațiului cu destinația de magazie, situat în imobilul din B,-, înscris în nr. 250 B, sub nr. top 5263, spațiu ce a format obiectul material al actului translativ de proprietate mai sus menționat.
A menținut celelalte prevederi al Deciziei contestate și a respins restul pretențiilor formulate de contestatori.
A obligat intimații la plata către contestatori a sumei de 900 lei, cu titlu de cheltuieli parțiale de judecată.
În considerentele acestei hotărâri s-a reținut statuarea dispusă prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție și prin urmare s-a constatat că:
Analizând cu prioritate excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată în cauză, conform prevederilor art. 137 alin (1) Cod procedură civilă, tribunalul reține următoarele:
Art. 45 din Legea nr. 10/2001 republicată se referă la regimul juridic al actelor de înstrăinare având ca obiect imobilele preluate în mod abuziv, ce cad sub incidența Legii nr. 10/2001, încheiate până la data de 14 februarie 2001, data intrării în vigoare a acestui act normativ.
Sub aspectul promovării unei acțiuni în constatarea nulității absolute a actelor translative de proprietate mai sus-arătate, alin (5) al textului de lege menționat stipulează că acesta este de 18 luni de la data intrării în vigoare a Legii.
Fiind vorba de un termen de prescripție, termenul de 18 luni este supus dispozițiilor de drept comun privitoare la întreruperea, suspendarea și repunerea în termenul de prescripție.
Repunerea în termenul de prescripție extinctivă reprezintă beneficiul acordat de lege titularului dreptului la acțiune care, din motive temeinice, nu a putut declanșa acțiunea înăuntrul termenului de prescripție, astfel că organul de jurisdicție este îndreptățit să soluționeze, în fond, cererea de chemare în judecată, deși a fost introdusă după împlinirea termenului de prescripție.
Cauzele de repunere în termenul de prescripție extinctivă nu sunt menționate în lege, textul art. 19 din Decretul nr. 167/1958 precizând în mod generic că este vorba de cauze temeinic justificate.
În doctrină s-a conturat opinia potrivit căreia, prin cauze temeinic justificate, trebuie să se înțeleagă doar acele împrejurări care, fără a avea caracterul forței majore, sunt exclusive de culpă.
În speță, se reține că, prin Decizia Civilă nr. 1757/16.02.2006, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că, contestatorii au luat cunoștință de existența actului adițional la contractul de vânzare-cumpărare nr. 21617/14.02.1997, doar la termenul de judecată din data de 14 iulie 2004, intimata - SRL B neaducându-i-le la cunoștință existența acestui act juridic în cadrul procedurii prealabile reglementată de Legea nr. 10/2001, deși avea această obligație legală.
Raportat la considerentele ce preced, tribunalul reține că, prin hotărârea pe care a pronunțat-o, instanța de recurs a soluționat una dintre problemele de drept incidente în cauză, și anume cea relativă la data la care contestatorii au luat cunoștință despre existența actului juridic a cărui nulitate au invocat-o, astfel că, în conformitate cu dispozițiile art. 315 alin (2) Cod procedură civilă, dezlegarea dată de instanța de recurs acestei probleme de drept este obligatorie pentru instanța de rejudecare.
Sub aspectul datei la care contestatorii au luat cunoștință de existența actului juridic mai sus-arătat, tribunalul reține că, susținerea făcută de intimata - SRL, prin întâmpinarea formulată în cauză, în sensul că, părțile menționate au atacat în justiție, în anul 2002, acest act juridic, este nefondată, deoarece, acțiunea pe care intimata și-a bazat susținerea nu a vizat actul adițional la contractul de vânzare-cumpărare nr. 21617/14.02.1997, ci doar acest contract, astfel cum rezultă din actele aflate la filele 44-65 din dosarul cauzei.
De asemenea, tot sub aspectul analizat, tribunalul reține că, actul juridic a cărui nulitate absolută s-a solicitat a fi constatată nu a fost înscris în evidențele de publicitate imobiliară, în privința lui nefăcându-se formalitățile de publicitate imobiliară, fapt care rezultă din copia cărții funciare nr. 250 B și recunoscut de părțile litigiului.
Față de considerentele ce preced, instanța constată că, din motive temeinice, contestatorii nu au formulat o cerere de constatare a nulității absolute a actului adițional la contractul de vânzare-cumpărare nr. 21617/14.02.1997 în termenul instituit de art. 45 alin (5) din Legea nr. 10/2001, întrucât aceștia au luat cunoștință de existența acestui act juridic doar la data de 14 iulie 2004, astfel că, va reține incidența în cauză a prevederilor art. 19 din Decretul nr. 167/1958 și, pe cale de consecință, va respinge excepția de ordine publică invocată în cauză și va analiza pe fond această cerere.
În ceea ce privește fondul cauzei, tribunalul, analizând contestația dedusă judecății în raport cu motivele invocate în susținerea ei, cu actele și lucrările dosarului și cu dispozițiile legale incidente în speță, reține următoarele:
Urmând procedura prealabilă obligatorie reglementată de Legea nr. 10/2001, contestatorii au înregistrat, la data de 4 iulie 2001, pe rolul intimatei - SRL, o notificare, prin care au solicitat a le fi restituit în natură imobilul situat în B,-, înscris în CF nr. 250 B, sub nr. top 5263, compus din casă și teren în suprafață de 819 mp. (fila 83 din dosarul nr. 186/2004 al Tribunalului Brașov )
Prin Decizia nr. 17/26.07.2001, intimata - SRL Bad ispus restituirea în natură către contestatori a spațiilor din imobilul mai sus-identificat ce nu au fost înstrăinate și care fac obiectul contractelor de închiriere nr. 32893/2000, 33216/2000, 9117/1999 și 52/1991. (filele 54-55 din dosarul nr. 186/2004)
Prin Decizia nr. 17 bis/31.01.2003, intimata menționată a rectificat Decizia nr. 17/26.07.2001 în sensul că a dispus restituirea în natură către contestatori și a spațiului cu destinația de garaj, deținut de intimatul. (filele 56-57 din dosarul nr. 186/2004)
Ulterior, la data de 12.12.2003, intimata - SRL a emis decizia nr. 260-contestată în cadrul prezentului proces-prin care a rectificat deciziile pe care le-a emis anterior, în sensul că, a procedat la identificarea în regim de carte funciară a spațiilor ce au fost restituite în natură contestatorilor. (fila 16 din dosarul nr. 186/2004)
Având în vedere că, solicitarea contestatorilor de restituire în natură a spațiului ce a format obiectul material al actului adițional la contractul de vânzare-cumpărare nr. 21617/14.02.1997, depinde de modul de soluționare a petitului relativ la constatarea nulității absolute a acestui act juridic, tribunalul va analiza cu prioritate acest petit, iar, în acest sens, reține următoarele:
La data de 14.02.1997, între intimata - SRL B - în calitate de vânzător - și intimații - în calitate de cumpărători - a fost încheiat, în temeiul dispozițiilor Legii nr. 112/1995, contractul de vânzare-cumpărare nr. 21617, prin care intimaților le-a fost transmis dreptul de proprietate asupra apartamentului pe care îl dețineau în baza contractului de închiriere nr. 307/88/15.10.1988, apartament compus din trei camere, bucătărie, baie, wc, antreu, hol, pivniță și terasă. (fila 49 din dosarul nr. 186/2004)
Ulterior, la data de 26.10.1988, între aceleași părți a fost încheiat actul adițional la contractul de vânzare-cumpărare mai sus-menționat, în temeiul căruia intimaților le-a fost transmis și dreptul de proprietate asupra spațiului cu destinația de magazie. (fila 50 din dosarul nr. 186/2004)
Conform contractului de închiriere nr. 928/01.08.1969, aflat la fila 88 din prezentul dosar, spațiul mai sus-indicat a avut, inițial, destinația de garaj, el fiind deținut, cu titlu de închiriere, de numitul.
La data de 04.12.1997, numitul a solicitat intimatei - SRL să procedeze la schimbarea destinației spațiului în litigiu și să îi reînnoiască contractul de închiriere pe care îl deține asupra acestui spațiu. (fila 87)
Prin Hotărârea nr. 237/31 august 1998, Consiliul Local al Municipiului Baa dmis cererea formulată de și a dispus schimbarea destinației spațiului pe care acesta îl deținea cu titlu de închiriere, din garaj în magazie. (fila 86)
La data de 8 decembrie 1997, numitul a dat o declarație autentificată sub nr. 3949, de Biroul Notarului Public, prin care a învederat că cedează drepturile locative pe care le are asupra spațiului cu destinația de magazie, spațiu situat în B,-, în favoarea intimaților, cu scopul ca acești intimați să cumpere acest spațiu. (fila 84)
În baza acestei declarații, între intimații din prezenta cauză a fost încheiat actul adițional la contractul de vânzare-cumpărare nr. 21617/14.02.1997, a cărui nulitate absolută s-a solicitat a fi constatată.
În drept, tribunalul reține că, art. 9 din Legea nr. 112/1995-act normativ în temeiul căruia a fost perfectat actul juridic supus analizei - reglementează dreptul persoanelor, ce aveau calitatea de chiriaș la data intrării în vigoare a acestui act normativ - de a cumpăra apartamentele ce nu s-au restituit în natură foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora.
Prin urmare, una dintre condițiile pe care legea o instituie pentru achiziționarea unor imobile în temeiul actului normativ menționat este aceea ca, persoana care formulează cererea de cumpărare să fi avut calitatea de chiriaș al spațiului pe care dorește să îl cumpere, la data intrării în vigoare a Legii, respectiv la data de 29 ianuarie 1996.
Această condiție este reglementată și de art. 25 din nr. 20/1996 republicată pentru aprobarea Normelor Metodologice privind aplicarea Legii nr. 112/1995.
În speța dedusă judecății, tribunalul constată că această condiție imperativă instituită de Legea nr. 112/1995 nu este îndeplinită, deoarece, intimații nu au avut calitatea de chiriași ai spațiului cu destinația de magazie în litigiu, la data intrării în vigoare a Legii, astfel că ei nu puteau cumpăra acest spațiu, în temeiul actului normativ menționat.
În ceea ce privește susținerea intimatei - SRL, făcută în sensul că intimații s-au subrogat în drepturile locative ale numitului, instanța reține că aceasta este nefondată, astfel că, o va înlătura, pentru considerentele ce se vor expune în continuare:
Transmiterea unui drept prin acte juridice între vii se poate realiza pe calea cesiunii de creanță, care nu poate opera în speța dedusă judecății, deoarece, așa cum am subliniat, actul juridic supus analizei a fost încheiat în temeiul unui act normativ special, care instituie condiții imperative sub aspectul persoanelor care pot beneficia de prevederile sale, condiții pe care le-am redat mai sus.
Prin urmare, pentru ca intimații să poată beneficia de prevederile Legii nr. 112/1995, în ceea ce privește spațiul în litigiu, este necesar să se constate că ei au avut calitatea de chiriași ai acestuia, la data de 29 ianuarie 1996, iar această calitate să fie atestată de un contract de închiriere, perfectat cu respectarea dispozițiilor legale.
Or, așa cum am subliniat, părțile menționate nu au avut o astfel de calitate, declarația unilaterală dată de numitul, la data de 8 decembrie 1997, în sensul celor mai sus-expuse, nefiind de natură să confere acestora calitatea de beneficiari ai prevederilor art. 9 din Legea nr. 112/1995.
Raportat la considerentele ce preced, tribunalul constată că actul adițional la contractul de vânzare-cumpărare nr. 21617/14.02.1997, a fost încheiat cu fraudarea legii, astfel că, în privința lui operează sancțiunea nulității absolute.
Ca o consecință a desființării actului translativ de proprietate mai sus-arătat, instanța reține că, în privința spațiului ce a format obiectul său material, nu mai este incident cazul de imposibilitate de restituire în natură, instituit de art. 18 lit. c din Legea nr. 10/2001, astfel că, în conformitate cu prevederile art. 1 alin (1), art. 7 și art. 9 din actul normativ menționat, el trebuie restituit în natură contestatorilor.
În ceea ce privește critica adusă de contestatori deciziei atacate sub aspectul identificării în mod greșit, în regim de carte funciară a imobilului ce constituie obiectul contractului de închiriere deținut de numitul G, tribunalul apreciază că aceasta este nefondată, pentru următoarele considerente:
Conform actului aflat la fila 42 din dosarul nr. 186/2004 al Tribunalului Brașov, la data întocmirii documentației de dezmembrare a imobilului situat în B,-, înscris în CF nr. 250 B, nr. top 5263/10 corespundea apartamentului deținut de numita.
Din actul aflat la fila 48 din dosarul nr. 186/2004 al Tribunalului Brașov, rezultă că, contractul de închiriere, pe care numita l-a deținut asupra spațiului locativ mai sus-identificat, a fost reziliat, iar acest spațiu a fost atribuit familiei, prin Hotărârea Consiliului Local al Municipiului B, adoptată la data de 02.10.2000.
Potrivit aceluiași înscris, spațiul locativ ce a fost deținut cu titlu de închiriere de numita și care ulterior, a fost atribuit familiei, este compus dintr-o cameră și dependințe.
În baza Hotărârii Consiliului Local al Municipiului B, emisă la data de 02.10.2000, intimata - SRL a încheiat cu numitul G, contractul de închiriere nr. 33216/05.10.2000, în temeiul căruia a transmis persoanei menționate și membrilor familiei acesteia dreptul de folosință asupra spațiului locativ ce a fost deținut, inițial, de numita. (filele 45-47)
Raportat la considerentele ce preced, tribunalul reține că, identificarea în regim de carte funciară, a apartamentului din imobilul în litigiu, ce este deținut cu titlu de închiriere de numitul G, a fost făcută în mod corect de intimata - SRL B, prin decizia atacată.
Așa fiind, tribunalul, având în vedere considerentele de fapt și de drept mai sus-expuse, în temeiul art. 19 din Decretul nr. 167/1958, va respinge excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de intimați iar, în temeiul art. 26 alin (3) din Legea nr. 10/2001 coroborat cu prevederile legale arătate în considerente, va admite în parte, astfel cum a fost precizată și completată, contestația supusă judecății și, în consecință, va constata nulitatea absolută a actului adițional la contractul de vânzare-cumpărare nr. 21617/14.02.1997, va modifica decizia atacată în sensul că va dispune restituirea în natură a spațiului cu destinația de magazie, ce a format obiectul material al actului juridic mai sus-arătat, urmând a menține restul prevederilor acestei decizii și a respinge restul pretențiilor formulate de contestatori.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel pârâții și și - SRL B, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În dezvoltarea motivelor de critică, pârâții invocă greșita reținere a dispozițiilor art. 19 din Decretul 167/1958, față de prevederile legii speciale (art. 45 alin. 5 din Legea nr.10/2001). Prin urmare, în speță operând prescripția dreptului material la acțiune, restituirea imobilului este exclusă. Chiar în ipoteza incidenței art. 19 din Decretul nr. 167/1958 nu s-a făcut cerere de repunere pe rol.
În consecință, ca urmare a admiterii apelului, se solicită respingerea petitului privind constatarea nulității absolute a actului adițional, ca tardiv introdus.
- SRL B reiterează excepția prescripției dreptului material la acțiune și excepția lipsei competenței materiale a tribunalului care s-a substituit judecătoriei în pronunțarea asupra petitului privind constatarea nulității absolute.
Pe fondul cauzei se solicită respingerea contestației întrucât prin petitul nr. 1 al contestației au confundat spațiul deținut cu contract de închiriere de familia ca fiind înscris în CF 250 B, sub nr. top 5263/10, cu apartamentul înstrăinat numitei, înscris în CF 250 B, sub nr. top 5263/11.
Precizarea de acțiune urmează a fi respinsă ca urmare a admiterii excepției mai sus invocate.
Contestatorii au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea căilor de atac.
Apelurile nu sunt fondate.
Critica privind prescripția dreptului material la acțiune a fost examinată și soluționată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 1757/2006, astfel încât devin incidente în speță dispozițiile art. 315 Cod pr. civ. care instituie caracterul obligatoriu al problemei de drept dezlegate de către instanța de recurs și judecătorii fondului.
Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că "în cazul dedus judecății, după ce societatea pârâtă, a emis la insistențele repetate ale reclamanților, alte două decizii de rectificare a celei dintâi, urmare a unor erori evidente săvârșite de pârâtă, ea clarificat situația juridică a spațiului litigios abia la termenul din 14 iunie 2004, astfel că cererea modificatoare și completatoare din 13 septembrie 2004, fost promovată de reclamanți la prima zi de înfățișare ce a urmat, în condițiile în care reclamanților, terți față de actul juridic a cărui nulitate se cere, nu li s-a adus la cunoștință de către pârâtă, în faza administrativ-prealabilă, situația juridică a spațiului, deși pârâta - SRL avea această obligație legală.
Întrucât situația imprevizibilă survenită în cursul judecății a fost generată de pârâtă, nu li se poate reproșa reclamanților - prin neprimirea acțiunii completatoare -, recunoașterea acestei împrejurări, astfel, Tribunalul era dator, confruntat cu cererea completatoare, să dispună amânarea cauzei și să comunice cererea atât pârâtei vânzătoare, cât ți pârâtului cumpărător al spațiului și să procedeze la soluționarea ei.
Prin urmare, prevederile art. 45 alin. 5 din Legea nr. 10/2001 cu rol sancționator pentru titularul dreptului care nu a sesizat în termen instanța nu sunt aplicabile în speță față de lipsa de culpă a contestatorilor care au formulat în termen petiția având în vedere data luării la cunoștință a situației juridice a imobilului și care face inaplicabile și dispozițiile cu privire la repunerea în termen.
În consecință, critica va fi respinsă.
În același temei - art. 315 Cod pr. civ. urmează a fi respinsă și critica privind necompetența materială a tribunalului, Înalta Curte de Casație și Justiție statuând că petiția de constatare a nulității absolute are caracter de modificare, completare a acțiunii inițiale făcută conform art. 132 Cod pr. civ. și poate fi examinată de instanță.
Prin urmare, în speță sunt aplicabile și dispozițiile art. 17 Cod pr. civ. conform cărora "cererile accesorii și incidentale sunt în căderea instanței competente a judeca cererea principală".
Cu privire la fondul cauzei se reține că acțiunea a fost precizată conform dispoz. Art. 32 Cod pr. civ. și în consecință, în mod corect, s-a constatat fraudarea legii (art. 9 din Legea nr. 112/1995, art. 25 din HG 20/1996), la încheierea actului adițional la contractul de vânzare-cumpărare nr. 21617/97, iar spațiul ce a format obiectul său a fost supus restituirii în natură.
Sub aspectul identificării imobilului chestiunea a fost elucidată, după cu susține, - SRL B, în propriul recurs.
În consecință, în temeiul art. 296 Cod pr. civ. apelurile vor fi respinse cu păstrarea întocmai a sentinței atacate.
Pentru aceste motive,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge apelurile declarate de intimații și, - SRL B împotriva sentinței civile nr. 409/2007 a Tribunalului Brașov, pe care o păstrează.
Cu recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică azi 23 aprilie 2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR,
- - - -
Grefier,
- -
Cu opinie separată,
În sensul admiterii apelurilor declarate de pârâți, schimbarea sentinței civile nr. 409/2007 a Tribunalului Brașov și admiterea excepției privind prescripția dreptului material la acțiune.
JUDECĂTOR,
- -
Opinie separată
Problema de drept dezlegată de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia civilă nr.1757/2006 se referă la norma procedurală înscrisă în art. 132, alin. 1 Cod pr. civ. în sensul că cererea modificatoare și completatoare din 13 septembrie 2004, care privește constatarea nulității absolute a unui act juridic trebuia examinată de instanță chiar dacă reclamanții au promovat-o la "prima zi de înfățișare ce a urmat".
Instanța de recurs nu poate soluționa problema de drept incidentă în cauză decât în raport de criticile invocate în recurs și temeiurile care au stat la baza hotărârilor judecătorești, respectiv completarea cererii de chemare în judecată după prima zi de înfățișare.
Chiar dacă în considerentele deciziei de casare se reține că situația imprevizibilă survenită pentru partea potrivnică în cursul judecății este generată de conduita culpabilă a pârâtului din proces, astfel încât situația juridică a spațiului litigios a fost clarificată abia în termenul din 14 iunie 2004 nu înseamnă că dezlegarea dată vizează și termenul de prescripție.
Prin derogare de la dispozițiile dreptului comun referitoare la prescripția extinctivă, în speță sunt incidente dispozițiile art. 46 alin. 5 din Legea nr. 10/2001.
Potrivit textului legal menționat, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acțiune se prescrie în termen de un an de la intrarea în vigoare a actului normativ amintit. Acest termen de 1 an a fost succesiv prelungit cu câte 3 luni prin OUG 109/2001 și respectiv OUG 145/2001.
În contextul dispoziției legale dreptul la acțiune în anularea actelor juridice de înstrăinare a imobilelor preluate cu sau fără titlu valabil de către stat, se prescrie în termen de 18 luni de la data intrării în vigoare a legii.
Cum cererea privind constatarea nulității absolute a actului adițional la contractul nr. 21617/14.02.1997 a fost înregistrată ulterior datei limită de 14 august 2002, se constată că aceasta este prescrisă.
Termenul prev. de art. 46 alin. 5 este un termen special de prescripție care înlătură dreptul subiectiv la acțiune pentru anularea sau constatarea nulității actelor juridice de înstrăinare după data de 14 august 2002.
Prevederile art. 19 din Decretul nr.167/1958, pe care se întemeiază soluția instanței de fond nu au aplicabilitate în speță, iar pe de altă parte, repunerea în termen nu poate opera în lipsa unei cereri motivate de repunere în termen și înlăuntrul termenului de o lună, astfel cum prevede legea invocată.
JUDECĂTOR,
- -
Președinte:Ligia VâlcuJudecători:Ligia Vâlcu, Camelia Juravschi, Nicoleta Grigorescu
