Jurisprudenta Legea 10/2001. Decizia 86/2008. Curtea de Apel Alba Iulia
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL ALBA IULIA
SECȚIA CIVILĂ
DECIZIE CIVILĂ Nr. 86/2008
Ședința publică de la 07 Martie 2008
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Daniela Mărginean
JUDECĂTOR 2: Cristina Gheorghina Nicoară
JUDECĂTOR 3: Augustin Mândroc
Grefier -
Pe rol se află pronunțarea asupra recursului declarat de reclamanta ). ) împotriva deciziei civile nr. 187/2007 pronunțată de Tribunalul Sibiu în dosar civil nr-.
Se constată că în termenul de pronunțare acordat în cauză s-au depus concluzii scrise din partea recurentei reclamante cu anexă înscrisuri, copie factură onorar avocat și bon fiscal, precum și întâmpinare din partea intimatului pârât SB.
dezbaterilor și concluziile părților au fost consemnate în încheierea de amânare a pronunțării din 29 februarie 2008, care face parte integrantă din prezenta decizie.
CURTEA DE APEL
Asupra recursului civil de față;
Prin Sentința Civilă nr. 2917/7 aprilie 2005 Judecătoriei Sibiu, pronunțată în dosar nr- a fost respinsă acțiunea civilă formulată de reclamanta împotriva pârâților SC SA Sibiu, Statul Român prin Municipiul Sibiu prin Primar, Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Sibiu, Comisia Locală de Aplicare a Legii lo/2001, Autoritatea pentru valorificarea Activelor Statului, SC SRL, și, și Angliei, și Consiliul Județean Sibiu, prin care s-a solicitat constarea dreptului de proprietate al reclamantei dobândit prin moștenire asupra imobilului situat în Sibiu,-, ulterior dezmembrat, preluat fără titlu valabil, să se dispună obligarea pârâtelor la depunerea la dosar a deciziei administrative de preluare, anularea contractelor de vânzare cumpărare nr. 5792/03.08.2000 încheiat cu pârâții, nr. 5795/27.02.2001 încheiat cu pârâții, nr. 6018/29.05.2001 încheiat cu pârâții, obligarea pârâților de a lăsa în deplină proprietate și posesie imobilul și înscrierea
-//-
dreptului de proprietate al reclamantei în cartea funciară cu radierea înscrierilor anterioare, obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.
La pronunțarea hotărârii de respingere a acțiunii s-a avut în vedere, în esență împrejurarea că cele 3 contracte de vânzare cumpărare atacate cu acțiune în nulitate absolută, contracte între pârâții persoane fizice și SC SA au fost încheiate în baza unor hotărâri judecătorești irevocabile prin care proprietarul imobilului a fost obligat să le înstrăineze așa încât valabilitatea lor nu mai poate fi pusă în discuție și ca urmare a acestui fapt nici cererea de constatare a dreptului de proprietate al reclamantei nu este admisibilă.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta solicitând schimbarea ei în sensul admiterii în totalitate a acțiunii sale.
În motivarea apelului se arată în esență că soluția s-a bazat pe hotărâri judecătorești de obligare la încheierea contractelor, hotărâri care nu-i erau opozabile, că în acele litigii cumpărătorii și vânzătoarea au avut interese comune așa încât nimeni nu a atacat aceste hotărâri, că faptul că s-a dat curs unor hotărâri judecătorești nu implică în mod necesar B credință a pârâților, că dimpotrivă reaua credință a pârâților la încheierea contractului este evidentă deoarece contractele de închiriere ale pârâților au fost încheiate după apariția Legii nr. 112/1995, imobilul a fost preluat fără titlu valabil, imobilul era monument istoric și nu putea face obiectul Legii nr. 112/1995 și în plus nu putea fi vândut înainte de soluționarea cererii sale de restituire.
Mai arată că fondul cauzei nu a mai fost soluționat datorită hotărârilor judecătorești menționate.
Prin decizia civilă nr.246/19 aprilie 2006 Tribunalului Sibiu, pronunțată în dosarul nr.4415/2005, a fost admis apelul reclamantei și desființând sentința atacată a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.
Pentru a pronunța această hotărâre instanța de apel a reținut în esență că instanța de fond nu s-ar fi pronunțat asupra fondului pricinii privind motivele de nulitate invocate de reclamantă și a indicat ca Statul Român să fie reprezentat prin Municipiul.
Împotriva deciziei au declarat recurs pârâții și, criticând soluția instanței de apel pentru nelegalitățile prevăzute de art.304 pct.8 și 9. motivând că instanța de fond s-a pronunțat asupra fondului pricinii. Contractele de vânzare cumpărare fiind încheiate în baza unei hotărâri judecătorești era prezumată B credință iar prin indicarea de către instanță că în mod greșit a participat la proces Municipiul Sibiu prin Primar și nu Statul Român sau amândouă se încearcă o favorizare a reclamantei și instanța trebuia să respingă acțiunea ca inadmisibilă.
S-a arătat faptul că după repunerea pe rol a cauzei, instanța a dat aceste îndrumări, însă reclamanții nu s-au conformat.
Prin decizia civilă nr. 636/06.09.2006, Curtea de APEL ALBA IULIAa admis recursul declarat împotriva deciziei pronunțată de Tribunalul
-//-
Sibiu în apel, a casat decizia recurată și a trimis cauza Tribunalului Sibiu pentru soluționarea apelului pe fondul dreptului.
Instanța de recurs a reținut că proprietar al imobilului a fost Statul Român iar administrarea acestuia a fost făcută de Municipiul Sibiu prin SC SA. În condițiile în care Municipiul Sibiu a fost chemat în judecată în calitate de reprezentant al Statului Român acesta avea calitate procesuală pasivă întrucât reprezenta Statul Român.
De asemenea instanța de recurs a impus instanței de apel analizarea pe fond a cauzei în temeiul art.292 alin. 2. dând îndrumarea obligatorie de a fi administrate probe pentru dovedirea relei credințe a părților contractante.
În rejudecarea apelului dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Sibiu - Secția Civilă la 01.11.2006.
În fața instanței de apel a fost administrată proba cu înscrisuri fiind solicitate relații Primăriei Sibiu și depuse titlu de proprietate și certificatul de moștenitor.
Prin Decizia Civilă nr. 187/7 iunie 2007 Tribunalului Sibiu Secția Civilă, pronunțată în dosar nr- apelul reclamantei a fost respins, iar aceasta a fost obligată la plata sumei de 1200 lei cheltuieli de judecată către intimații persoane fizice.
Pentru a pronunța această hotărâre instanța de apel a reținut că imobilul situat administrativ în Sibiu,- a fost proprietatea lui fiind dobândit prin contractul de vânzare cumpărare din 11.10.1927, înscris în CF Sibiu nr. 342.
Proprietarul tabular a decedat la data de 03.01.1961, succesoarea sa fiind fiică care la rândul său a fost moștenită de care își justifică astfel calitatea procesuală activă în prezenta cauză.
Potrivit adresei nr. -/26.03.2007 emisă de Primăria municipiului Sibiu imobilul a fost intabulat în proprietatea Statului Român prin încheierea nr. 614/21.03.1963 sub 17 din Sibiu 342 cu titlu de naționalizare potrivit Decretului nr. 92/1950 în baza adresei nr. 4819/1962.
Verificând anexa Decretului nr. 92/1950 se constată că acest imobil nu apare înscris în aceasta, în prezent acesta constituind monument istoric.
După preluarea imobilului în patrimoniul Statului Român acesta a fost dezmembrat în trei corpuri funciare noi, respectiv top. 318/1/1, top. 318/1/II și 318/1/III, fiind inclus în fondul locativ de stat.
Apartamentul identificat cu top. 318/1/I a fost deținut cu contract de închiriere de către pârâții și, fiind încheiat contractul de vânzare cumpărare 5792/2000 prin care aceștia dobândeau dreptul de proprietate asupra apartamentului, încheierea contractului fiind dispusă prin sentința civilă nr. 2396/2000 a Judecătoriei Sibiu, irevocabilă.
Apartamentul identificat cu top. 318/1/II a fost deținut cu contract de închiriere de către pârâții, fiind încheiat contractul de vânzare
-//-
cumpărare 5795/2001 prin care aceștia dobândeau dreptul de proprietate asupra apartamentului, încheierea contractului fiind dispusă prin sentința civilă nr. 6955/2000 a Judecătoriei Sibiu, irevocabilă.
Apartamentul identificat cu top. 318/1 /III a fost deținut cu contract de închiriere de către pârâții, fiind încheiat contractul de vânzare cumpărare 6018/2001 prin care aceștia dobândeau dreptul de proprietate asupra apartamentului, încheierea contractului fiind dispusă prin decizia civilă nr. 469/2001 a Tribunalului Sibiu, irevocabilă.
Restul imobilului a rămas în proprietatea Statului Român, fiind dispusă prin sentința civilă nr. 38/2004 a Tribunalului Sibiu obligarea Municipiului Sibiu de a emite dispoziție de restituire în natură, fiind emisă ulterior dispoziția nr. 999/2004 a Primarului municipiului Sibiu.
Prin primul capăt de cerere reclamanta solicită constatarea existenței în patrimoniul său a dreptului de proprietate asupra apartamentelor ce fac obiectul prezentei acțiuni. Cum potrivit art. 111.c Cod Penal, acțiunea în constatare nu poate fi primită atunci când partea are la dispoziție acțiunea în realizare, iar în cauză reclamanta pretinde dreptul de proprietate fără a avea posesia bunului rezultă că cererea sa în constatare nu poate fi analizată, mijlocul juridic avut la dispoziție pentru valorificarea dreptului fiind acțiunea în revendicare.
Analizând modalitatea de trecere a bunului litigiu în patrimoniul Statului Român tribunalul, reține ca situație generală, că fiind în contradicție flagrantă cu dispozițiile constituționale, în vigoarea la data edictării lui referitoare la dreptul de proprietate privată - art. 8, 10 si 11 din Constituția din 1948 - art.I pct. 1 si 2 din Decretul nr. 92/1950, a constituit o măsura abuzivă, inaptă de a produce consecințe juridice, neputând duce la transferul în mod legal al dreptului de proprietate de la particular în patrimoniul statului.
Mai mult, în speță, plecând de la faptul că naționalizarea dispusă prin acest decret a fost in personam - în considerarea identității și statutului socio-profesional al proprietarului, măsura prevăzută de decret a fost aplicată nelegal, în listele anexă nefiind trecut bunul și nici proprietarul său ceea ce determină nelegalitatea măsurii de naționalizare.
Prin urmare apartamentele în litigiu, au trecut fără un titlu valabil în proprietatea statului, în acest sens art.6 alin. 1 din Legea nr.213/1998, stabilind în mod expres că " fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrative teritoriale, bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, daca au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat ".
Nu poate fi reținută apărarea intimaților întemeiată pe Hotărârea nr. 1/1995 a Curții Supreme de Justiție potrivit căreia, instanțele judecătorești nu au atribuția de a cenzura și dispune restituirea
-//-
imobilelor naționalizate prin Decretul nr. 92/1950 întrucât numai legea poate dispune cu privire la conformitatea naționalizărilor efectuate în temeiul Decretului nr. 92/1950 cu dispozițiile actualei Constituții, întrucât la data de 28 septembrie 1998 Curtea Supremă de Justiție, constituită în Secțiile Unite, a hotărât în unanimitate să revină asupra hotărârii sale din data de 2 februarie 1995, prin care apreciase că tribunalele nu aveau competența să soluționeze litigiile privind încălcări ale dreptului de proprietate comise între anii 1944 și 1989.
Potrivit acestei decizii, instanțele judecătorești sunt competente să judece toate acțiunile deduse judecății prin care se reclamă încălcarea dreptului de proprietate și a celorlalte drepturi reale, intervenite în perioada 1944- 1989.
În consecință, se va reține că imobilul în cauză nu intră sub incidența dispozițiilor Legii nr. 112/1995, potrivit art. 1, această lege, aplicându-se doar imobilelor trecute cu titlu, în patrimoniul statului, față de nevalabilitatea titlului acestuia asupra imobilului.
Analizând valabilitatea contractelor de vânzare cumpărare încheiate de pârâții persoane fizice, tribunalul reține ca regulă generală incidența art. 46 alin. 2 din Legea 10/2001 (în formularea de la data pronunțării sentinței) potrivit căreia acele juridice de înstrăinare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, sunt lovite de nulitate absolută, afara de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credință
Prin urmare, chiar daca se reține ca Decretul nr.92/1950, este în ansamblu un act normativ abuziv și nu a putut sta la baza preluării cu titlu valabil iar în cauză preluarea a fost făcută în lipsa oricărui temei juridic pentru a se dispune constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare cumpărare ulterioare, e necesară combaterea bunei-credințe a terților subdobânditori la încheierea acestuia.
B-credință definită prin art. 1898.civ. ca fiind "credința posesorului ca cel de la care a dobândit imobilul avea toate însușirile cerute de lege spre a-i putea transmite proprietatea" iar prin art.486 civ. potrivit căruia "posesorul este de bună-credință când posedă ca proprietar în puterea unui titlu translativ de proprietate ale cărei vicii nu îi sunt cunoscute", este prezumată întotdeauna în favoarea posesorului, iar sarcina probei revine celui ce invocă reaua-credință, potrivit art. 1899 alin.2 civ.
Prin toate probele administrate în prezenta cauza, reclamanta nu a făcut dovada relei credințe a cumpărătorilor, împrejurarea invocată că a formulat la organele administrative o cerere de restituire în natură a apartamentului întemeiată pe dispozițiile Legii 112/1995 nefiind dovedită în prezentul dosar.
Mai mult, tribunalul reține că actele de vânzare cumpărare atacate au fost încheiate în respectarea dispozitivului unor hotărâri judecătorești irevocabile, care obligau unitatea administrativ teritorială prin societățile de administrare să perfecteze contractele potrivit Legii nr. 112/1995.
-//-
Prin urmare, îndeplinirea condițiilor de perfectare a acestor actedeținerea valabilă a contractului de închiriere - în persoana cumpărătorilor sau incidența legii cu privire la bun - calitatea de monument istoric - nu mai pot fi analizate în prezenta cauză, întrucât s-ar aduce atingere puterii de lucru judecat.
Astfel, în prezentul litigiu, vocația cumpărătorilor la dobândirea apartamentelor apare ca o chestiune tranșată, decurgând din prezumția legală de adevăr de care se bucură o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.
Prin art. 1200 pct. 4.civil, autoritatea de lucru judecat este înscrisă ea o prezumție absolută de adevăr, ce scutește de dovadă pe cel în favoarea căruia operează, simpla invocare de către acesta a hotărârii anterioare determinând instanța să accepte ca fiind definitiv stabilit ceea ce a format obiectul judecații acesteia.
În consecință, dreptul cumpărătorilor de a dobândi dreptul de proprietate asupra apartamentelor precum și îndeplinirea tuturor condițiilor impuse prin Legea nr. 112/1995, formând obiectul dezbaterii in litigiile soluționate irevocabil se impune într-o manieră imperativă în toate litigiile viitoare, dându-se eficiență efectului pozitiv al autorității de lucru judecat.
Chiar dacă reclamanta din prezenta cauză nu a fost parte în acel litigiu, hotărârea judecătorească, prin recunoașterea unei îndreptățiri la calitatea de a dobândi un bun, se bucură de opozabilitate erga omnes, impunându-se și față de terții care nu au fost parte la pronunțarea sa, neopozabilitatea hotărârii față de terțele persoane semnificând că acestea nu pot fi obligate la ceva prin decizia pronunțată într-un litigiu la care nu au participat.
Prin urmare, soluția instanței de fond de constatare a valabilității contractelor de vânzare cumpărare este fondată, urmând a fi păstrată.
Analizând cererea de revendicare a bunului se reține că, compararea titlurilor vizează ipoteza când ambele părți litigante ale revendicării produc titluri de proprietate care emană de la autori diferiți și care sunt fără legătură ntre ele, în acest caz prezumția de proprietate proprie unor asemenea titluri putând fi combătută în condițiile art. 1203.civ.
În speță, imobilul revendicat a fost dobândit mai întâi de autorul reclamantei prin convenție, apoi de către stat în baza unui act administrativ și ulterior de către pârâți printr-o convenție de vânzare cumpărare.
Față de condițiile de dobândire a bunului de către cumpărătorii chiriași în cauză este aplicabilă teoria proprietarului aparent cu privire la dobândirea unui imobil prin act juridic cu titlu oneros, dobânditorului de bună credință, în condițiile unei erori comune cu privire la calitatea înstrăinătorului de proprietar aparent.
-//-
În speță, este îndeplinită condiția existenței unei erori comune invincibile asupra calității statutului de proprietar al imobilului înstrăinat pârâților câtă vreme la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare reclamanta nu a făcut dovada că avea depusă o cerere prin care să solicite în mod expres restituirea în natură a bunului iar instanța de judecată a apreciat că sunt îndeplinite toate condițiile de perfectare a actului.
Prin urmare, eroarea asupra calității de proprietar a statului vânzător era invincibilă, astfel că unită cu B credință determină paralizarea acțiunii în revendicare a persoanei de la care s-a dispus preluarea.
Împotriva deciziei a declarat recurs reclamanta fostă criticând soluția instanței de apel pentru nelegalitate, solicitând admiterea recursului și modificarea hotărârilor în sensul admiterii acțiunii, în sensul de a se constata dreptul de proprietate asupra imobilului înscris în CF 342 Sibiu nr. top 318/1, casă cu etaj în suprafață de 663 mp situat administrativ în Sibiu str. - nr. 6/330, cu titlu de moștenire, dezmembrat în 3 apartamente 318/1/I, 318/1/II și 318/1/III care în parte este ocupat abuziv de către pârâții, și precum și preluarea fără titlu valabil.
Să fie obligați pârâții Municipiul Sibiu prin Primar, Consiliul Local Sibiu și Sibiu să depună decizia de naționalizare sau adresele întocmite în baza DL 92/1950 și să se dispună anularea contractelor de vânzare cumpărare 5792/3 august 2000, 3975/27 februarie 2001 și 6018/29 mai 2001 încheiate intimaților.
În subsidiar solicită casarea cu trimitere a cauzei în baza art. 312 alin 5 Cod pr. civ. în situația în care se apreciază că instanța nu s-a pronunțat asupra fondului.
În motivarea recursului a susținut că deși s-a adresat cu acțiune și împotriva Consiliului Local Sibiu, această pârâtă a fost ignorată, împrejurare rezolvată prin Încheierea din ședința publică din 5 septembrie 2007 prin care a fost îndreptată această eroare materială. Mai arată că hotărârea a fost comunicată la o altă adresă decât cea indicată, dar se constată că partea nu a fost prejudiciată, recursul fiind introdus și motivat în termen.
A mai susținut că a renunțat la unele capete de cerere, instanța a analizat și cererea de revendicare, sau dacă a cerut să se constate trecerea în proprietatea statului fără titlu precum și constatarea nulității absolute asupra construcțiilor, instanța nu s-a pronunțat, refuzând judecarea lor cu motivarea că nu sunt aplicabile disp. art. 111 Cod pr. civ. deoarece se putea solicita realizarea dreptului.
În motivarea recursului a mai susținut că imobilul a fost preluat fără titlu, fără ca imobilul să se afle pe lista anexă la Decretul 92/1950 care în art. II excepta intelectualii profesioniști. Ori, proprietar în speță a fost dr., antecesorul reclamantului, astfel că imobilul a fost preluat fără titlu.
-//-
În drept și-a întemeiat recursul pe disp. art. 304 pct. 6 și 7 Cod pr. civ.
În continuare, susține că imobilele fiind preluate fără titlu valabil, antecesorul său nu a pierdut proprietatea, astfel că și contractele de vânzare cumpărare sunt nule, fiind încheiate cu un neproprietar, în baza unor hotărâri judecătorești în care nici proprietarul tabular și nici succesorii acestuia nu au fost parte în proces (invocând Decizia nr. 73/1995 a Curții Constituționale a României).
A mai susținut că pârâții intimați cumpărători trebuiau să verifice toate aspectele de mai sus și cu atât mai mult cu cât în contracte era prevăzută interdicția de înstrăinare pe timp de 10 ani, cât și faptul că prețul stabilit era unul modic și nu cel real, situație ce duce la concluzia că părțile contractante au fost de rea credință în momentul încheierii contractelor.
Că motivarea deciziei privind o revendicare este străină de natura pricinii și că în mod greșit s-a făcut aplicarea art. 1201 Cod civ.
În fine, că au fost încălcate disp. art. 44 alin 8 și 21 alin 1, 2 și 3 din Constituția României.
Intimata Agenția Națională de Administrare Fiscală - DGFP Sibiu, a depus la dosar întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului.
Ceilalți intimați nu au depus întâmpinare.
Înainte de închiderea dezbaterilor, instanța a pus din oficiu în discuția contradictorie a părților, raportat la valoarea înscrisă în contractele atacate (care este de sub 1 miliard lei), dacă recursul este competența Curții de APEL ALBA IULIA sau de competența Tribunalului Sibiu, raportat la disp. art. 2821Cod pr. civ.
Examinând excepția invocată din oficiu se constată că aceasta este neîntemeiată.
Este adevărat că la data sesizării instanței, acțiunea introductivă viza și revendicarea întregului imobil despre care reclamantul susține că are o valoare de peste 5 miliarde lei.
Dar din probele administrate în cauză mai rezultă că valoarea de impozitare a unui apartament depășește suma de 1 miliard lei, ceea ce face inaplicabile disp. art. 2821Cod pr. civ. care prevăd că nu sunt supuse apelului cauzele al căror obiect are o valoare de până la 1 miliard lei.
Față de aceste considerente, instanța urmează să respingă excepția invocată din oficiu.
Examinând decizia atacată prin prisma motivelor de recurs invocate cât și din oficiu în baza art. 306 alin 2 Cod pr. civ. se constată că instanțele au pronunțat hotărâri parțial nelegale, conform celor de mai jos expuse.
Inițial, cererea de chemare în judecată a avut mai multe capete de cerere printre care și revendicarea imobilului din litigiu, iar după renunțarea la judecată, prin precizarea de acțiune, instanța de fond a fost investită cu
-//-
cererea privind constatarea preluării abuzive a imobilului din litigiu (fără titlu) de la proprietarii tabulari și constatarea nulității celor trei contracte de vânzare cumpărare.
În esență, recursul vizează aceste două capete de cerere.
Cu privire la primul capăt de cerere, se constată că acesta este întemeiat.
Potrivit art. 6 din Legea nr. 213/1998, în cazul imobilului preluat abuziv de Statul Român de la proprietarul tabular, este considerat că proprietarul nu a pierdut nicicând proprietatea.
De reținut că în cauză nu s-a făcut dovada că imobilul înscris în CF nr. 342 Sibiu nr. top 318/1, compus din casă cu etaj în suprafață de 663 mp, situat administrativ în Sibiu str. - nr. 6/330, a fost proprietatea tabulară a defunctului. Din lista anexă la Decretul 92/1950 pentru localitatea Sibiu, nu rezultă că acest imobil să fi fost preluat la stat. Dar chiar dacă ar fi fost trecut în lista anexă la acest decret, proprietarul dr. era exceptat de la preluare potrivit art. II din același act normativ. Potrivit acestui text de lege, sunt exceptați de la preluarea imobilelor intelectualii profesioniști, printre alte categorii sociale.
În aceste condiții, în speță sunt aplicabile și disp. Deciziei nr. 73/1995 a Curții Constituționale, care prevede în cazurile imobilelor naționalizate fără titlu valabil, că proprietarul nu a încetat de a fi proprietar.
Față de aceste considerente, instanța urmează să admită recursul sub acest aspect în baza art. 304 pct. 9, 312 alin 1 și 3 Cod pr. civ. să modifice decizia și sentința atacată în sensul admiterii în parte a acțiunii împotriva pârâtei Consiliul Local Sibiu prin Primar, și să se constate că imobilul a fost trecut în proprietatea statului fără titlu valabil.
Cu privire la capătul de cerere, respectiv criticile formulate referitor la nulitatea contractelor de vânzare cumpărare, se constată că recursul este nefondat, nefiind întrunite condițiile prev. de art. 304 pct. 6 și 7 Cod pr. civ.
Contractele de vânzare cumpărare au fost încheiate în baza unor hotărâri judecătorești irevocabile, prin care intimata Sibiu a fost obligată să înstrăineze chiriașilor intimați apartamentele închiriate, iar în caz de refuz, sentința urma să țină loc de contract.
Este adevărat că art. 44 din OUG 40/1999 declară nule de drept în virtutea legii toate actele de înstrăinare încheiate pentru un imobil notificat de fostul proprietar.
Se reține de asemenea că art. III din titlul I al Legii nr. 247/2005, prevede posibilitatea persoanelor interesate de a ataca actele juridice de înstrăinare, având ca obiect imobilele cu destinația de locuințe încheiate după data de 14 februarie 2001, cu nerespectarea interdicției prev. de art. 44 mai sus enunțat.
În speță, contractul de vânzare cumpărare nr. 5792 fost încheiat la 3 august 2000, contractul de vânzare cumpărare nr. 3975 fost încheiat la
-//-
27 februarie 2001, iar contractul de vânzare cumpărare nr. 6018 fost încheiat la data de 29 mai 2001.
Curtea de Apel apreciază însă că actele de vânzare cumpărare de mai sus și care au fost contestate, nu intră în sfera actelor juridice de înstrăinare supuse reglementării textelor de lege menționate, deoarece au fost încheiate în temeiul unei hotărâri judecătorești și nu ca urmare a acordului de voință al părților.
Aceste hotărâri sunt rezultatul unor verificări jurisdicționale operate de instanțe atât sub aspectul stării de fapt cât și al normelor legale aplicabile, instanțele având în vedere inclusiv interdicția prev. de OUG 40/1999 prin art. 44.
Pornind de la prezumția absolută de adevăr, fundamentat pe o hotărâre judecătorească - chiar dacă în speță nu constituie autoritate de lucru judecat - legea este aceea care îi atribuie eficiență juridică.
Doctrina și practica judiciară au conchis în sensul că hotărârea judecătorească exprimă adevărul cu privire la o situație juridică ce a format obiectul unei judecăți, se impune într-o manieră imperativă în toate litigiile viitoare.
Aflându-ne în prezența unei atari hotărâri judecătorești care consacră dreptul chiriașilor de a cumpăra imobilul revendicat de reclamantă, apare ca inutilă analiza textelor de lege invocate de reclamantă, acestea nefiind incidente unui act de înstrăinare încheiat în baza unei hotărâri judecătorești irevocabile.
Nici împrejurarea că reclamanta nu fost parte în procesele anterioare nu poate duce la altă concluzie, deoarece, în principiu, odată rezolvat conflictul cu privire la un raport juridic litigios, soluția dată de instanță leagă părțile de acel proces grație autorității lucrului judecat.
Această autoritate este însă relativă, producând efecte numai cu privire la părțile cauzei. Însă în dreptul subiectiv ce a format obiectul dezbaterilor trebuie redat mediului juridic căruia aparține. Stabilitatea sa "internă" dintre părți este garantată de principiul relativității lucrului judecat, iar stabilitatea "externă" în raporturile cu terții, de principiul opozabilității față de aceștia a efectelor judecății. Este vorba de opozabilitateaobiectivă, adică a celor dispuse de instanță care nu pot fi ignorate de părți.
Potrivit art. 1899 alin 2 Cod civ. B credință se presupune totdeauna și sarcina probei cade asupra celui ce alege reaua credință.
Calitatea de persoană îndreptățită a reclamantei nu a fost contestată și deci, ea nu mai trebuie dovedită.
Prin Decizia Civilă nr. 636/6 septembrie 2006, Curtea de APEL ALBA IULIAa casat decizia atacată cu trimitere spre rejudecare la Tribunalul Sibiu, pentru a se pronunța asupra fondului cu motivarea că în fața instanței de fond a fost invocată reaua credință a părților contractante, iar instanța de apel nu a analizat cauza sub acest aspect, sens în care se impunea administrarea de probe.
-//-
Cu toate acestea, reclamanta, în rejucare nu a propus și nu a produs nici o probă din care să rezulte reaua credință a părților contractante.
Mai mult, cumpărătorii se pot prevala de disp. art. 45 din Legea nr. 10/2001, reținându-se B credință a acestora. În plus în CF nu era notat nici un proces din partea reclamantei și nici nu a notificat pe chiriași sau pe Sibiu să nu încheie contractele de vânzare cumpărare, situație față de care, cumpărătorii sunt protejați de art. 9 din Legea 112/1995.
Așa fiind, critica cu privire la nulitatea contractelor de vânzare cumpărare apare neîntemeiată.
Pentru imobilele înstrăinate, reclamanta a primit despăgubiri în temeiul Legii 10/2001 prin decizia emisă de Primar, pe care aceasta a atacat-o în instanță și care a rămas definitivă sub acest aspect (dosar suspendat în recurs la ICCJ până la soluționarea prezentei cauze).
Față de aceste considerente, recursul se privește a fi întemeiat urmând a fi admis numai cu privire la prima critică și a modifica în parte decizia atacată și sentința, în sensul admiterii în parte a acțiunii, constatându-se că imobilul în litigiu a fost trecut în proprietatea statului fără titlu valabil, menținând sentința cu privire la celelalte părți, în baza art. 312 alin 1 și 3 Cod pr. civ.
Deși oral reclamanta a solicitat cheltuieli de judecată în recurs, instanța va respinge cererea întrucât nu a fost dovedită.
Pentru aceste motive,
În numele legii
DECIDE
Respinge excepția din oficiu privind competența Curții de APEL ALBA IULIA.
Admite recursul declarat de reclamanta - fostă împotriva Deciziei civile nr. 187/7 iunie 2007 Tribunalului Sibiu - Secția Civilă pronunțată în dosar - și în consecință:
Modifică în parte decizia atacată precum și Sentința Civilă nr. 2917/7 aprilie 2005 Judecătoriei Sibiu, pronunțată în dosar 9885/2003, în sensul că admite în parte acțiunea civilă formulată de reclamanta - fostă, împotriva pârâtei Consiliul Local al Municipiului Sibiu prin Primar și în consecință:
Constată că imobilul înscris în CF nr. 342 Sibiu, nr. top 318/1 casă cu etaj în suprafață de 663 mp, situat administrativ în Sibiu str. - nr. 6/330 proprietatea antecesorului reclamantei decedat, a fost trecut în proprietatea statului fără titlu valabil.
-//-
(continuarea dispozitivului deciziei civile nr. 86/2008 dată în dosar nr-)
Menține în rest dispozițiile sentinței atacate.
Respinge cererea reclamantei de obligare la plata cheltuielilor de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 7 martie 2008.
Președinte, - - | Judecător, - - - | Judecător, - - |
Grefier, - |
Red.
Tehnored. 2 ex/20.03.2008
-,
Președinte:Daniela MărgineanJudecători:Daniela Mărginean, Cristina Gheorghina Nicoară, Augustin Mândroc
