Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 1120/2009. Curtea de Apel Oradea
| Comentarii |
|
ROMÂNIA |
CURTEA DE APEL ORADEA |
- Secția civilă mixtă - |
completul -II/ Dosar nr- |
DECIZIA CIVILĂ NR.1120/2009-
Ședința publică din data de 17 iunie 2009
PREȘEDINTE: Doina Măduța | - - | - JUDECĂTOR 2: Felicia Toader |
- - | - JUDECĂTOR 3: Maria Galeș | |
- - | - judecător | |
- - | - grefier |
Pe rol fiind soluționarea recursului civil declarat de recurentul reclamant, cu domiciliul procedural ales în O, Parcul, nr. 7, județul B, în contradictoriu cu intimații pârâți, domiciliată în O,-, - 57,.3, județul B, - -, toți cu domiciliul procedural ales în O,-, județul B, și PRIMĂRIA O-ADMINISTRAȚIA IMOBILIARĂ, cu sediul în O, nr.1, județul B, împotriva deciziei civile nr. 631/A din 18 decembrie 2008 pronunțată de Tribunalul Bihor în dosar nr-, prin care a fost schimbată în totalitate sentința civilă nr. 6580 din 7 noiembrie 2007 pronunțată de Judecătoria Oradea în dosar nr-, având ca obiect: revendicare imobiliară.
La apelul nominal făcut în ședința publică de azi se prezintă reprezentanta recurentului reclamant -avocat, în baza împuternicirii avocațiale nr. 1794/13.05.2009 emisă de Baroul București -Cabinet Individual, precum și reprezentantul intimaților pârâți, și - --toți lipsă, avocat, în baza împuternicirii avocațiale din 12.05.2009 emisă de Baroul Bihor -Cabinet Individual, lipsă fiind intimata pârâtă PRIMĂRIA O-ADMINISTRAȚIA IMOBILIARĂ.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, învederându-se instanței faptul că prezentul recurs este legal timbrat cu suma de 1.749 lei achitată conform chitanței seria - -/13.05.2009 emisă de Primăria Municipiului O-Direcția Economică și timbre judiciare în cuantum de 5 lei, după care:
Reprezentanta recurentului reclamant depune la dosar dovada achitării taxei de timbru aferentă recursului de față, precum și copii de pe hotărâri pronunțate de CEDO, hotărâri prin care România a fost condamnată pentru soluțiile pronunțate în diferite cauzei privind proprietăți.
De asemenea, reprezentantul intimaților pârâți depune la dosar concluzii scrise.
Întrebați fiind, reprezentanții părților arată că nu mai au alte probe și solicită cuvântul asupra recursului de față.
Nefiind alte cereri de formulat sau probe de administrat, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul asupra prezentului recurs.
Reprezentanta recurentului reclamant solicită admiterea recursului promovat de partea pe care o reprezintă, respectiv, în principal, casarea hotărârii recurate cu trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul Bihor, iar în subsidiar, modificarea în totalitate a hotărârii recurate având drept consecință respingerea apelurilor declarate împotriva sentinței civile nr. 6580/2007 pronunțată de Judecătoria Oradea, ca fiind neîntemeiată și păstrarea ca legală și temeinică a hotărârii pronunțate de instanța de fond, cu acordarea cheltuielilor de judecată.
În susținerea recursului reprezentanta recurentului arată că, în opinia sa, incidente în cauză sunt prevederile art. 304 pct. 5, 8 și 9 Cod procedură civilă. Astfel, se arată că potrivit dispozițiilor art. 261 alin. 1 pct. 5 Cod procedură civilă, hotărârea se dă în numele legii și va cuprinde, motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care au fost înlăturate cererile părților.
Din considerentele instanței de apel rezultă că aceasta a admis apelurile declarate de pârâtele apelante ca urmare a pronunțării Deciziei nr. 33/09.06.2008, deci instanța de apel nu și-a format propria sa părere, ci a preluat punctul de vedere al Înaltei Curți de Casație și Justiție, din acest punct de vedere, reprezentanta recurentului apreciază că hotărârea este nulă în raport și cu prevederile art. 304 pct. 5 Cod procedură civilă, cu referire la prevederile art. 105 alin. 2 Cod procedură civilă.
În ceea ce privește fondul cauzei, reprezentanta recurentului arată că instanța de fond a analizat temeinic și riguros cauza sub toate aspectele, astfel, acțiunea în revendicare imobiliară prin comparare de titluri, a obligat instanța să procedeze la cercetarea incidentală a valabilității titlurilor deținute de partea potrivnică și implicit să verifice valabilitatea preluării imobilului de către stat.
Prin urmare apreciază că revendicarea imobiliară prin compararea titlurilor este întemeiată întrucât titlu recurentului este mai vechi, datând din 1976, iar cel a pârâților datează din anul 1991; titlu recurentului este mai bine caracterizat provenind dintr-un contract de constituire de locuință, în timp ce titlul pârâților nu provine de la adevăratul proprietar, ci de la un proprietar aparent, care a acționat cu rea-credință; cât privește transcrierea în cartea funciară al dreptului de proprietate al recurentului, această operațiune s-a realizat în condiții ce exclud orice rea-credință.
Instanța de fond a verificat valabilitatea titlurilor de proprietate și prin prisma prevederilor art. 2 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, în care se menționează faptul că persoanele ale căror imobile au fost preluate de stat fără titlu își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării. Faptul că instanța de fond a procedat la cercetarea caracterului preluării imobilului de către Statul Român nu echivalează cu o depășire a atribuțiilor judecătorului fondului, ci din contră este premisa de la care se pornește cercetarea fondului acțiunii în revendicare a imobilului preluat abuziv. Imobilul din litigiu a fost preluat de către Statul Român fără plată în baza Decretului nr. 223/1974. Acest act normativ nu este considerat titlu valabil în înțelesul Legii nr. 112/1995 și nici în înțelesul Legii nr. 10/2001.
Reprezentantul intimaților solicită respingerea ca nefondat al recursului civil declarat de partea adversă și menținerea în întregime, ca legală și temeinică a hotărârii atacate, cu acordarea cheltuielilor de judecată.
Reprezentantul intimaților arată că în ceea ce privește primul motiv de recurs invocat și anume faptul că instanța de apel a făcut trimitere în considerentele deciziei la decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție nu echivalează cu o nemotivare soluției date, astfel, prin decizia menționată a fost admis recursul în interesul legii promovat de Procurorul General al României, într-o asemenea situație în conformitate cu prevederile art. 329/2 al. 3 teza finală Cod procedură civilă, dezlegarea dată problemelor de drept judecate în cadrul unui asemenea recurs, este obligatorie pentru instanțe, pe cale de consecință, instanța de apel avea obligația legală de a lua în considerare dispozițiile acestei decizii și a face aplicarea lor.
În ceea ce privește fondul cauzei, reprezentantul intimaților arată că la data promovării acțiunii, respectiv 2007, reclamantul nu avea calitatea de proprietar, o asemenea calitate având-o și soțul acesteia. În consecință, raportându-se strict la prevederile art. 480 Cod civil, acțiunea a fost promovată de către o persoană care nu avea calitatea de proprietar, împotriva adevăraților proprietari.
CURTEA DE APEL
DELIBERÂND:
Asupra recursului civil de față, instanța constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.6580/2007, pronunțată de Judecătoria Oradea, s-a respins ca neîntemeiate excepțiile inadmisibilității acțiunii, a lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Primăria municipiului O - Direcția Imobiliară și cea a prescripției dreptului material la acțiune, invocate de pârâți, s-a admis acțiunea în revendicare formulată de reclamantul, împotriva pârâților, - - și PRIMĂRIA MUN. O - DIRECȚIA IMOBILIARĂ și în consecință, pârâții au fost obligați să lase în deplină posesie, folosință și proprietate, în favoarea reclamantului, imobilul situat în O,-, - 57,.3, jud. B, în natură fiind apartament compus din trei camere și dependințe cu o suprafață construită de 87,06 mp, având suprafața de 19 mp teren aferent în indiviziune, înscris în CF ind. 26.475 O, nr. top. 4940/6/III, s-a dispune radierea înscrierilor efectuate sub B 4-6 din CF-ul amintit, cu restabilirea situației anterioare de sub B 1, în favoarea reclamantului, pârâții au fost obligați la plata sumei de 4498 lei cheltuieli de judecată în favoarea reclamantului.
Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a reținut următoarele:
Potrivit situației din CF nr. 26.475 O (fila 60 dos.), nr. top. 4940/6/III, în natură fiind apartament cu 3 camere situat administrativ în O,-, - 57,.3, jud. Baf ost proprietatea reclamantului, acesta fiind întabulat sub B 1, cu titlu de cumpărare.
În baza Deciziei nr. 315/11.06.1984, acest apartament a fost trecut în proprietatea Statului Român, potrivit prevederilor Decr. nr. 223/1974. Ulterior, a fost închiriat pârâtei de rd.1, și def. ei soț, care l-au și dobândit prin contract de vânzare-cumpărare, în anul 1996, în baza disp. 112/1995, întabulându-și dreptul de proprietate sub B 5-6. Proprietarul de sub B 5, a decedat, iar ceilalți pârâți sunt moștenitorii lui legali, întabulați fiind sub B 8-10 în CF nr. 26.475
În cauză au fost invocate trei excepții, pe care instanța de fond le-a analizat pe rând.
În primul rând, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Primăria Municipiului O - Direcția Imobiliară, apare ca neîntemeiată, deoarece atâta timp cât ar fi admisibilă și întemeiată acțiunea în revendicare formulată de reclamant, ca urmare a restabilirii situației anterioare de CF, s-ar dispune și anularea înscrierii prin care a fost întabulat dreptul de proprietate al pârâților, în baza contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu RAGCL O, a cărei continuatoare în drepturi, este Direcția Imobiliară din cadrul Primăriei De aceea, pentru opozabilitatea hotărârii, instanța de fond a respins această excepție a lipsei calității procesuale pasive a pârâtei de ultim rând.
Referitor la excepția prescripției dreptului material la acțiune, s-a susținut de către pârâta Primăria O că, atâta timp cât reclamantul solicită obligarea pârâților de a-i lăsa în deplină posesie și folosință apartamentul în litigiu, practic solicită anularea titlului actualilor proprietari, titlu constând în contractul de vânzare-cumpărare nr. 641/1996, încheiat de RAGCL Or, în acest caz, sunt incidente prevederile art. 45 alin.5 din 10/2001, care instituie un termen de prescripție în acest sens, ultima prorogare legală a acestui termen producându-și efectele până la data de 14.08.2001.
Instanța de fond a respins și această excepție ca neîntemeiată, atâta timp cât reclamantul nu are un capăt de cerere în acțiunea formulată, având ca obiect anularea contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr.112/1995. Obiectul acțiunii sale îl constituie acțiunea în revendicare, nesolicitându-se anularea titlului cumpărătorilor actuali. Or, numai în acest caz, ar fi incidente prevederile art. 45 alin.5 dinL.10/2001, care instituie acel termen de prescripție.
S-a invocat excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare formulate de reclamant, ca urmare a intrării în vigoare a 10/2001, existând deci o lege specială de reparație, coroborat și cu prevederile art. 6 alin.2 din 213/1998.
În ceea ce privește această din urmă excepție, instanța de fond a reținut că prevederile art. 6 alin.2 din 213/1998, raportat la art. 45,46 și 18 lit. c din Legea nr.10/2001, reglementează inadmisibilitatea acțiunii directe în revendicarea imobilului preluat abuziv de către stat, exclusiv pentru ipoteza în care bunul se află în patrimoniul unității deținătoare. Numai în acest caz, urmarea procedurii administrative de restituire reglementată de legea specială de reparație, este una obligatorie.
În cazul în care imobilul a fost înstrăinat, fostul proprietar are deschisă nu numai calea procedurii administrative, ci și calea acțiunii directe în revendicarea imobilului.
Astfel, prevederile Legii nr.10/2001 nu exclud nici expres, nici implicit, acțiunea directă în revendicare împotriva cumpărătorului (însoțită sau nu de un capăt de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare). În temeiul art. 2 alin.2 din Legea nr.10/2001 republicată, raportat la art. 480.Civ. fostul proprietar are deschisă calea directă a acțiunii în revendicare împotriva cumpărătorului posesor al imobilului preluat fără titlu de către stat. Sub acest aspect, Legea nr.10/2001 nu conține prevederi substanțiale imperative derogatorii de la dreptul comun în materia acțiunii în revendicare imobiliară.
Pentru toate aceste motive, instanța de fond respins ca neîntemeiată și această excepție a inadmisibilității acțiunii formulate, invocată de pârâți.
Declarând admisibilă acțiunea în revendicare formulată, având în vedere principiul reglementat de art. 1 alin.1 din 10/2001, anume cel al restituirii în natură a imobilelor preluate în mod abuziv, în această situație deci, se cercetează în primul rând valabilitatea titlurilor de proprietate pe care le opun părțile litigante. Se trece deci la a se analiza valabilitatea preluării imobilului de către stat, această acțiune fiind intrinsecă cercetării temeiniciei acțiunii în revendicare, raportat și la prevederile art. 2 alin.2 din 10/2001 rep. care menționează că persoanele ale căror imobile au fost preluate de stat fără titlu, își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, exercițiul dreptului fiind ulterior emiterii dispoziției sau pronunțării hotărârii judecătorești de restituire în natură, în urma procedurii speciale administrative a notificării sau în urma acțiunii directe în revendicare, cum e prezenta cauză.
Reținerea caracterului preluării constituie premisa de la care pornește cercetarea fondului acțiunii în revendicare a imobilului preluat abuziv. Astfel, de caracterul preluării bunului de către stat, depinde statuarea asupra valabilității contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul 112/1995, atâta timp cât în baza acestei legi puteau fi vândute către chiriași doar locuințele preluate cu titlu.
În prezenta cauză, apartamentul în litigiu a fost preluat de către Statul Român, fără plată, în baza Decr. nr. 223/1974. Acest act normativ nu este considerat titlu valabil în înțelesul 112/1995. Astfel, contravenea Constituției din anul 1965, în vigoare la acea dată - art. 36 și 17, dreptul de proprietate fiind ocrotit de lege, fără nici o diferențiere între cetățenii români care se aflau în țară sau în străinătate.
De asemenea, se poate reține și caracterul contrar articolului 17 pct. 1-2 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, potrivit căruia orice persoană are dreptul la proprietate, nimeni neputând fi lipsit arbitrar de proprietatea sa. Or, Decr. nr. 223/1974 lipsea de proprietate pe cetățenii români care nu se mai întorceau în țară la expirarea termenului de valabilitate al vizei.
Pe de altă parte, Decr. nr. 223/1974 încălca și prevederile art. 481.Civ. cu excepția exproprierii, în sistemul Codului civil român, legea, privită ca titlu, fiind un mod de dobândire și nu de pierdere a proprietății, are în vedere situația în care statul dispune de patrimoniul său în favoarea terților, iar nu de patrimoniul terților în favoarea sa, întrucât nu se putea dispune de bunurile altuia.
Astfel, în lipsa acordului de a transmite proprietatea, proprietarul este și rămâne un simplu terț față de titlul statului, putând opune titlul său spre comparație.
Titlul subdobânditorului chiar de bună-credință, provine de la stat, iar dreptul acestuia nu poate fi preferabil în raport cu adevăratul proprietar, întrucât trecerea bunului în posesia statului a fost abuzivă. Dovada că vânzătorul pârâților a fost un proprietar aparent rezultă și din prevederile art. 2 lit. h din Legea nr.10/2001 unde sunt enumerate imobilele preluate în mod abuziv.
Pe de altă parte, art. 45 alin.2 din 10/2001 consacră nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul 112/1995, cu privire la locuințele preluate fără titlu, cauza de nulitate constituind-o încălcarea prevederilor art. 1 din același act normativ, potrivit cărora procedurile reglementate privesc exclusiv locuințe preluate cu titlu, numai acestea putând fi vândute chiriașilor.
În cazul de față, Decr. nr. 223/1974, nefiind titlu valabil, vânzarea realizată de stat, chiar dacă s-a făcut anterior confirmării în justiție în mod irevocabil a dreptului de proprietate al reclamantului, reprezintă o privare de bun, constituind o ingerință în dreptul de proprietate al acestuia. Urmare a acestei vânzări, reclamantul nu a mai avut posibilitatea de a intra în posesia bunului sau de a dispune de acesta. În consecință, această situație a avut ca efect privarea reclamantului de proprietatea asupra imobilului său, în sensul celei de-a doua fraze a primului alineat al articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. O astfel de interpretare a fost dată și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în numeroase cauze pronunțate împotriva României, cum ar fi,
Așa cum am arătat, locuința vândută chiriașilor fiind preluată fără titlu, vânzarea este una a bunului altuia, deci nulă absolut pentru cauză ilicită. Dată fiind însă situația specială a acestor imobile, art. 45 alin.2 din 10/2001 a consacrat, cu titlu de excepție de la efectele nulității absolute pentru fraudă la lege, principiul de drept comun al eficacității aparenței în drept. În considerarea acestei reguli, fraus omnia corrumpit, vânzarea poate fi valabilă, dacă la momentul încheierii contractului, cumpărătorul a fost de bună-credință.
B sau reaua credință a cumpărătorilor sub aspectul posibilității de a cunoaște contestarea titlului statului de către fostul proprietar, nu este apreciată în raport de conduita fostului proprietar. Cumpărătorul diligent și precaut nu poate invoca buna-credință dacă la momentul încheierii contractului avea cunoștință ori putea avea cunoștință de faptul că cel care vinde nu este proprietarul imobilului. Articolul 9 din 112/1995 prevedea exact condițiile în care se puteau cumpăra aceste imobile: chiriașii să ocupe imobilul în baza unui contract de închiriere valabil încheiat și imobilul să fi fost preluat de stat cu titlu valabil.
Or, în speță, imobilul nu a fost preluat de stat cu titlu valabil, mai mult, legea definește clar noțiunea de titlu valabil. Astfel, cumpărătorii au contractat pe riscul lor un imobil a cărui preluare de către stat era discutabilă sub aspectul valabilității, ignorând prevederile art. 1 din 112/1995, ce permiteau vânzarea către chiriași doar a locuințelor preluate cu titlu. Prin urmare, se poate considera că scopul lor mediat, urmărit la încheierea contractului, a fost acela de a specula în favoarea lor regimul juridic incert al locuințelor, pentru a se putea prevala de dispozițiile art. 9 din Legea nr.112/1995.
În consecință, cumpărătorii nu pot invoca în favoarea lor excepția validității aparenței în drept pentru a păstra locuința ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nul absolut.
Ca urmare a acestei situații, nefiind îndeplinite deci condițiile aplicării principiului error communis facit jus, instanța de fond a admis acțiunea în revendicare formulată de reclamant, ca rezultat al reținerii nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare.
Astfel, în baza titlului valabil opus de reclamant, s-a reținut calitatea de adevărat proprietar al acestuia. De asemenea, reținându-se că imobilul nu a trecut cu titlu valabil în proprietatea statului, prezenta hotărâre recunoaște, cu caracter retroactiv, dreptul de proprietate al reclamantului asupra imobilului în litigiu.
Consecința directă a celor de mai sus, o constituie faptul că reclamanții pot fi considerați că dețin un bun, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, articol care privește și legitimă în obținerea restituirii bunului preluat fără titlu de către stat.
Prin urmare, în baza art. 480.Civ. cu constatarea incidenței în cauză a art. 1 alin.1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, instanța îi va obliga pe pârâți să lase în deplină proprietate și folosință în favoarea reclamantului, imobilul în natură apartamentul nr. 3 din - 57, de pe- din O, înscris în CF nr. 26.475
Având în vedere prevederile art. 37 din 7/1996, cum acțiunea în revendicare este o acțiune reală imprescriptibilă, ca urmare a admiterii acesteia, instanța de fond a admis și capătul de cerere accesoriu privind radierea din CF a înscrierilor de sub B 4-6, cu restabilirea situației anterioare în favoarea proprietarului de sub B 1 - prezentul reclamant.
În baza art. 274 Cod procedură civilă, instanța de fond obligat pârâții la plata sumei de 4.498 lei cheltuieli de judecată în favoarea reclamantului, reprezentând cheltuieli cu timbrajul și onorariu avocațial, justificat cu chitanța de la fila 59 dosar.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat apel - pârâții -, și II Consiliul Local O - Administrația Imobiliară O în contradictoriu cu intimatul, împotriva sentinței civile nr.6580/2007, pronunțată de Judecătoria Oradea, prin care pârâții -, solicită admiterea lui, desființarea în totalitate a sentinței civile atacate, iar în urma rejudecării cauzei a se dispune respingerea acțiunii, cu cheltuieli de judecată.
Prin decizia civilă nr. 631/A din 18 decembrie 2008 pronunțată de Tribunalul Bihor în dosar nr-, s-a admis ca fondat apelul civil introdus de apelanții, - - și Administrația Imobiliară succesoare în drepturi a pârâtei PRIMĂRIA MUN. O - DIRECȚIA IMOBILIARĂ, în contradictoriu cu intimatul, împotriva sentinței civile nr.6580 din 7.11.2007, pronunțată de Judecătoria Oradea, care a fost schimbată în totalitate, în sensul că:
S-a respins acțiunea formulată de reclamantul, în contradictoriu cu pârâții, - - și PRIMĂRIA MUN. O - DIRECȚIA IMOBILIARĂ.
Intimatul a fost obligat să plătească apelanților, și - -, suma de 3751,15 lei cheltuieli de judecată în apel.
Pentru a pronunța în acest mod, instanța de apel a reținut următoarele aspecte:
Prin acțiunea principală, reclamantul revendicat pe calea dreptului comun, în baza dispozițiilor art.480 și următoarele Cod civil, imobilul în natură apartament înscris în CF individual 26475 cu nr. top 4940/6/III și CF colectiv 22652 O, imobil ce a fost preluat de la reclamant de către Statul Român prin Decizia 315/11 iun.1984 Consiliului Popular al Județului B, în baza Decretului 223/1974.
În mod evident, imobilul a cărui restituire se solicită se încadrează în categoria imobilelor preluate abuziv, supuse restituirii, enumerate la art.2 al.1 din Legea nr.10/2001, legea specială în materie.
Cum acțiunea formulată de reclamant a fost înregistrată la registratura Judecătoriei Oradea la data de 2 mai 2007, cu depășirea termenului de prescripție special - respectiv 14 aug.2001, prevăzut de Legea nr.10/2001, în această speță se pune problema existenței unei opțiuni a persoanei îndreptățite, între aplicarea legii speciale care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de referință, Legea nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării și anume Codul civil.
Prin Decizia nr.33/9 iunie 2008, dată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, această problemă a fost tranșată în mod categoric, în sensul că este exclusă posibilitatea unei atare opțiuni, persoanele care nu au declanșat în termenul legal și care nu au urmat procedura prealabilă prevăzută de Legea nr.10/2001, nu mai au deschisă calea acțiunii în revendicare întemeiată pe dispozițiile art.480 Cod civil, deoarece s-ar încălca principiul de drept care generează concursul dintre legea specială și dreptul comun.
Câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie1989, s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite nu se poate susține că legea specială derogatorie de la dreptul comun s-ar putea aplica în concurs cu acesta.
De altfel, problema raportului dintre legea specială și legea generală a fost rezolvată în același mod de Înalta Curte prin Decizia LIII din 4 iun.2007 stabilind că " prin dispozițiile sale, Legea nr.10/2001 a suprimat practic posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacității actelor de preluare imobilelor naționalizate și fără să diminueze accesul la justiție, adus perfecționări sistemului reparator, subordonându-l, totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special.
S-a mai reținut că numai persoanele exceptate de la procedura Legii nr. 10/2001, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut în termenele legale, să utilizeze această procedură, au deschisă calea acțiunii în revendicare, a bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat cu respectarea dispozițiilor legale de către chiriași, ori este evident că reclamantul nu se încadrează în această categorie de persoane.
Tot prin Decizia nr. 33/9 iun.2008, s- stabilit că adoptarea unei reglementări speciale, derogatorie de la dreptul comun, cu consecința unei reglementări anterioare, nu încalcă art.6(1) din CEDO, întrucât calea oferită de legea specială 10/2001, pentru valorificarea dreptului pretins este efectivă și asigură plentitudine de jurisdicție.
În altă ordine de idei, tribunalul reținut că apelanții - pârâți au calitatea de proprietari asupra imobilului în litigiu, dreptul lor fiind dobândit prin cumpărare de la Statul Român și apoi prin succesiune, fiind întabulat sub B 6,7,8,9 și 10.
Prin sentința civilă nr.1043/2006, menținută în căile de atac a fost admisă excepția de prescripție a dreptului la acțiune al reclamantului și s-a respins acțiunea formulată de către acesta pentru constatarea nulității absolute a contractului de vânzare - cumpărare prin care apelanții - pârâți au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu.
Instanța de apel a reținut că și cu privire la această problemă, Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia dată în interesul legii a arătat că neatacarea actului în termenul de prescripție, ori după caz, nerevendicarea imobilului în același termen închide persoanei îndreptățite orice posibilitate de a redobândi proprietatea imobilului de care a fost deposedat, iar măsurile sancționatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, constând în pierderea dreptului de proprietate de către persoanele îndreptățite care nu au respectat termenele prevăzute de această lege pentru formularea cererii de restituire, ori pentru atacarea unor acte lovite de nulitate, sunt în acord cu cerințele prevăzute de art.1 din primul Protocol precum și cu practica în materie a CEDO.
Așa fiind, constatând că reclamantul nu face parte din categoria persoanelor exceptate de la procedura Legii nr.10/2001, iar pe de altă parte pârâții - apelanți dețin imobilul în litigiu în baza unui titlu valabil, întăbulat în cartea funciară, instanța de apel a apreciat că reclamantul nu are deschisă calea acțiunii în revendicare întemeiată pe dispozițiile art.480 și următoarele din Cod civil, impunându-se respingerea ca nefondată acțiunii formulate.
În raport de considerentele expuse, în baza dispozițiilor art.296 Cod procedură civilă, au fost admise ca fondate apelurile formulate, iar hotărârea instanței de fond a fost schimbată în totalitate în sensul respingerii acțiunii.
În conformitate cu dispozițiile art.274 Cod procedură civilă, intimatul a fost obligat la plata sumei de 3751, 15 lei cheltuieli de judecată în favoarea apelanților.
Împotriva acestei decizii a formulat recurs recurentul reclamant, solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii recurate cu trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul Bihor, și în subsidiar modificarea în tot a hotărârii atacate în sensul respingerii apelurilor declarate împotriva sentinței civile nr. 6580/2007 pronunțată de Judecătoria Oradea și păstrarea acestei sentințe, în totalitate, ca legală și temeinică.
În motivare arată recurentul că hotărârea recurată este nelegală, fiind incidente dispozițiile art. 304 pct. 5, 8 și 9 Cod procedură civilă.
În acest sens menționează că hotărârea instanței de apel este nulă în raport de prevederile art. 304 pct. 5 Cod procedură civilă raportat la art. 105 al. 2 Cod procedură civilă, instanța de apel reținând în considerentele deciziei, conținutul Deciziei nr. 33/09.06.2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, fără a-și argumenta soluția pronunțată în raport de probele administrate în cauză și apărările invocate de pârâți.
Cât privește decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, menționează că din considerentele acestei hotărâri rezultă că instanța supremă a făcut trimitere la unele hotărâri de condamnare a Statului Român pentru nerespectarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, însă aceste nominalizări sunt speculative, după cum speculative sunt și citatele din aceste hotărâri. Astfel, din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului reiese cu certitudine că Statul Român a fost condamnat de această instanță și în cazuri identice precum în speța de față, hotărâri la care instanța nu a făcut referire. Invocă cauza Bărcănescu c/a României, similară cu prezenta cauză, menționând totodată că nu îmbrățișează ideea Înaltei Curți de Casație și Justiție în sensul că, revendicarea imobiliară nu poate fi admisă în instanță în cazul în care se constată că, cererea de desființare contractului de vânzare-cumpărare al chiriașului, este formulată după împlinirea termenului de prescripție de 18 luni prevăzut de art. 45 al. 5 din lege, întrucât se încalcă principiul constituțional referitor la egalitatea de tratament, în sensul că la situații similare se face o diferențiere între proprietar. Această diferențiere constă în aceea că, în orice fel de situație în care se solicită instanței constatarea nulității absolute a unui act translativ de proprietate dobândit altfel decât în baza Legii nr. 112/1995, dreptul material la acțiune este imprescriptibil, pe când în situațiile menționate de Legea nr. 10/2001 termenul de prescripție este de 18 luni.
În drept sunt invocate prevederile art. 299 și art. 304 pct. 5 și 9 Cod procedură civilă.
Intimata Administrația Imobiliară Oaf ormulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat și menținerea deciziei atacate ca legală și temeinică arătând în motivare că, de la intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, lege prin care se reglementează regimul juridic al imobilelor preluate de stat în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, restituirea imobilelor respective se realizează numai prin procedura specială, invocând și dispozițiile art. 6 al. 2 din Legea nr. 213/1997.
Menționează că, în mod greșit a reținut Judecătoria Oradea că imobilul în litigiu a trecut în proprietatea Statului Român fără titlu, în condițiile în care, potrivit art. 1 alin. 2 din HG nr. 20/1996, Decretul nr. 223/1997 este prevăzut ca titlu pentru preluarea imobilelor.
În drept sunt invocate prevederile art. 115 Cod procedură civilă, Legea nr. 10/2001, Legea nr. 112/1995 și HG nr. 20/1996.
Intimații, și -, au depus la dosar concluzii scrise, solicitând respingerea recursului ca nefondat și menținerea deciziei recurate în totalitate ca legală și temeinică.
Solicită obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată în recurs.
Examinând decizia recurată prin prisma motivelor de recurs cât și din oficiu instanța o apreciază ca legală și temeinică urmând respinge recursul ca nefondat având în vedere următoarele considerente:
Susținerile recurentului în sensul că hotărârea instanței de apel este nulă, urmare a neanalizării probelor și argumentelor invocate în apărare sunt apreciate ca nefondate, instanța de apel argumentând soluția pronunțată atât în fapt cât și în drept.
Pe de altă parte, faptul că instanța de apel a reținut în cuprinsul considerentelor incidența deciziei pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție de sub nr. 33/9 iunie 2009, redând o parte din considerentele acestei decizii, nu poate fi interpretat în sensul susținut de recurent ca echivalând cu lipsa argumentelor proprii ale instanței, în condițiile în care instanța de apel a analizat apărările invocate de părți, probele administrate în cauză, apreciind în acest sens că în cazul reclamantului sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 și că imobilul revendicat face parte din categoria imobilelor preluate de Statul Român, astfel cum sunt menționate în dispozițiile Legii nr. 10/2001.
În speță reclamantul revendică, pe calea dreptului comun, un imobil preluat de către Statul Român în baza Decretului nr. 223/1974, astfel că în mod corect și întemeiat a reținut instanța de apel că imobilul se încadrează în categoria imobilelor preluate abuziv, supuse restituirii, în condițiile Legii nr. 10/2001, corect reținându-se totodată că Decizia nr. 33/2008 dată de Înalta Curte de Casație și Justiție prezintă relevanță în cauză.
Acesta, în condițiile în care, prin decizia mai sus menționată Înalta Curte de Casație și Justiție statuat tocmai în privința problemei de drept incidente și în prezenta cauză, respectiv a dispozițiilor legale aplicabile în cazul concursului dintre legea specială și legea generală și în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Astfel, conform dispozițiilor art. 392 al. 3 Cod procedură civilă, dezlegarea dată problemelor de drept judecate în cadrul recursului în interesul legii este obligatorie pentru instanțe, iar aprecierile recurentului privind opinia greșită a Înaltei Curți de Casație și Justiție cu ocazia soluționării recursului în interesul legii sunt lipsite de orice temei legal.
Aspectele invocate de recurent în sensul că se creează diferențiere în situații similare, contrară dispozițiilor constituționale, respectiv sub aspectul caracterului imprescriptibil al acțiunilor în constatarea nulității absolute a actelor translative de proprietate încheiate în condițiile dreptului comun, acțiuni întemeiate pe dispozițiile dreptului comun și caracterul prescriptibil al cererii în constatarea nulității absolute a contractelor încheiate în baza Legii nr. 112/1995, acțiuni reglementate de dispozițiile Legii nr. 10/2001, nu pot fi luate în considerare, fiind vorba despre situații juridice distincte.
Astfel, în situația imobilelor preluate de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sunt incidente dispozițiile Legii nr. 10/2001, inclusiv sub aspectul acțiunilor formulate de foștii proprietari pentru constatarea nulității absolute a contractelor încheiate între Statul Român și foștii chiriași, această lege având caracter special, aplicându-se cu precădere față de dreptul comun, soluție consacrată legislativ și prin art. 6 al. 2 din Legea nr. 213/1997.
Prin urmare, în cazul acestor imobile nu există posibilitatea de a se opta între aplicarea dispozițiile Legii nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, întrucât s-ar încălca principiul " specialia generalibus derogant ".
Pe de altă parte, dând prioritate Convenției Europene a Drepturilor Omului, în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 și Convenție, Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 33/2008 stabilește că această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.
Ori, potrivit actelor de la dosar, pârâții intimați sunt proprietari tabulari ai imobilului în litigiu, drept dobândit prin cumpărare de la Statul Român, respectiv succesiune, conform înscrierilor din CF nr. 26475 O sub 6, 7, 8, 9 și 10, și mai mult, deși dreptul acestora a fost contestat pe cale separată de către reclamant, urmare a promovării unei acțiuni în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, acțiunea formulată de acesta a fost respinsă conform sentinței civile nr. 1043/2006 definitivă și irevocabilă, astfel că, în prezenta cauză titlul de proprietate invocat de reclamant nu poate fi opus cu consecința anulării titlului pârâților în condițiile în care și în privința pârâților se reține ca fiind incidente dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, pârâții deținând la rândul lor un bun în sensul convenției.
De altfel, și Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că exigențele art. 1 din Protocolul nr. 1 și principiul securității raporturilor juridice trebuie respectat nu doar în cazul fostului proprietar ci și în cel al cumpărătorului de bună-credință, ori, așa cum mai sus s-a reținut, actul în baza căruia s-au întabulat pârâții a fost confirmat urmare a respingerii acțiunii în constatarea nulității prin sentința civilă nr. 1043/2006.
Având în vedere ansamblul considerentelor mai sus expuse, se apreciază că în mod temeinic și legal a reținut instanța de apel că acțiunea în revendicare pe calea dreptului comun, formulată de reclamant este nefondată, motiv pentru care în temeiul art. 312 Cod procedură civilă, instanța va respinge ca nefondat recursul, menținând în totalitate decizia recurată ca legală și temeinică.
Întrucât recurentul este în culpă procesuală, în temeiul art. 274 Cod procedură civilă va fi obligat să plătească intimaților suma de 1.500 lei cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând onorariu avocațial justificat conform delegației avocațiale și chitanței de la dosar.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul civil declarat de recurentul reclamant, cu domiciliul procedural ales în O, Parcul, nr. 7, județul B, în contradictoriu cu intimații pârâți, domiciliată în O,-, - 57,.3, județul B, - -, toți cu domiciliul procedural ales în O,-, județul B, și PRIMĂRIA O-ADMINISTRAȚIA IMOBILIARĂ, cu sediul în O, nr.1, județul B, împotriva deciziei civile nr. 631/A din 18 decembrie 2008 pronunțată de Tribunalul Bihor, pe care o menține în întregime.
Obligă partea recurentă să plătească părților intimate, și - -, suma de 1.500 lei cheltuieli de judecată în recurs.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședința publică din 17 iunie 2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR GREFIER
- - - - - - - -
- judecător fond -
- judecători apel -
- redactat decizie - judecător -03.07.2009
- dactilografiat grefier - 06.07.2009-2 ex.
Președinte:Doina MăduțaJudecători:Doina Măduța, Felicia Toader, Maria Galeș
