Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 128/2010. Curtea de Apel Craiova
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA I CIVILĂ ȘI PT. CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIE Nr. 128
Ședința publică de la 01 Februarie 2010
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Maria Cumpănașu
JUDECĂTOR 2: Stela Popa
JUDECĂTOR 3: Ionela Vîlculescu
Grefier - -
Pe rol, judecarea contestației în anulare formulată de - împotriva deciziei civile nr.1400 din data de 26 noiembrie 2009, pronunțată de Curtea de Apel Craiova în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimata Direcția Generală a Finanțelor Publice G, în numele și pentru Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice.
La apelul nominal, făcut în ședință publică, a răspuns contestatorul -, lipsind intimata Direcția Generală a Finanțelor Publice G, în numele și pentru Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care a învederat depunerea de către contestator a motivelor contestației, cât și a chitanței nr. --15-0095/15.01.21010 și timbru judiciar de 0,15 lei pentru a se face dovada achitării taxei judiciare de timbru, după care:
Contestatorul - a depus adresa nr.9261/30.11.2009 emisă de Serviciul de Pașapoarte Simple al jud. G pentru a face dovada faptului că nu i s-a putut pune la dispoziție, pentru studiu, dosarul personal de pașapoarte.
Instanța, constatând că nu mai sunt alte cereri de formulat sau excepții de invocat, a acordat cuvântul asupra contestației în anulare.
Contestatorul - a susținut că este greșeala materială instanței de recurs, prin respingerea acțiunii ca fiind prescrisă, aceasta datorându-se confundării unor elemente și date importante aflate la dosarul cauzei, respectiv neobservarea adresei emisă de CNSAS.
Față de cele susținute a solicitat admiterea contestației așa cum a fost formulată. A depus concluzii scrise.
CURTEA
Asupra contestației în anulare de față;
Prin sentința civilă nr.565 din data de 30 ianuarie 2009 pronunțată de Judecătoria Tg-J în dosarul nr- a fost admisă în parte acțiunea civilă privind pe reclamantul -, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.
A fost obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata către reclamant a sumei de 300.000 lei, cu titlu de despăgubiri pentru daune morale.
Împotriva sentinței au declarat apel reclamantul - și Direcția Generală a Finanțelor Publice G, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice
Prin motivele de apel reclamantul a criticat sentința primei instanțe sub aspectul cuantumului daunelor morale și a solicitat majorarea acestora, respectiv admiterea in totalitate a actiunii.
Astfel, a susținut că începând cu 1975 fost luat în evidența organelor operative ale Serviciilor de securitate pe o perioadă de peste 25 ani, că din probele administrate în cauză rezultă fără dubiu că a fost supus, atât pe plan fizic cât și psihic, unor consecințe negative, fiindu-i știrbită onoarea și demnitatea, fiindu-i îngrădite drepturile fundamentale referitoare la libertatea de gândire, de conștiință și de exprimare, la dreptul de a se pregăti într-o anumită profesiune, fiind exclus de la facultatea de drept din Sibiu, a fost urmărit în mai multe județe, concentrat într-o unitate militară de muncă, i s-a retras cetățenia tocmai pentru a nu putea primi avizul de emigrare fie în Canada fie în Statele Unite și i s-au înscenat dosare penale, fiind sancționat contravențional la fostul Decret nr. 153/1950.
Cu privire la apelul declarat de Direcția Generală a Finanțelor Publice G, aceasta a criticat sentința primei instanțe ca fiind netemeinică și nelegală susținându-se că statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare în condițiile legii și că în acest fel în mod greșit au fost aplicate dispozițiile art. 998-999 cod civil ca temei pentru răspunderea statului.
Prin decizia civilă nr.159 din 22 aprilie 2009 pronunțată de Tribunalul Gorj în dosarul nr- s-a admis apelul declarat de apelantul reclamant - împotriva sentinței civile nr.565 din data de 30 ianuarie 2009 pronunțată de Judecătoria Tg-J în dosarul nr-.
S-a schimbat sentința, în sensul că a obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor la 400.000 lei despăgubiri civile pentru daune morale.
A obligat apelantul pârât la 500 lei cheltuieli de judecată în apel.
S-a respins apelul declarat de apelantele pârâte Direcția Generală a Finanțelor Publice G, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice B împotriva aceleiași sentințe.
Pentru a se pronunța astfel, tribunalul a reținut că prejudiciul nepatrimonial constituie o formă distinctă a prejudiciului civil în general și un factor relativ independent de declanșare a răspunderii civile prin care se aduce atingere unor valori morale ale individului, adică acelea care vizează nemijlocit persoana umană.
Prejudiciul moral nepatrimonial constă în rezultatul dăunător, direct al unei fapte ilicite și culpabile prin care se aduce atingere valorilor cu conținut neeconomic, care definesc personalitatea umană și că, deși acest rezultat nu poate fi evaluat în bani, el dă naștere totuși dreptului și obligației de reparare în conformitate cu regulile răspunderii civile delictuale.
Temeiul de drept îl constituie art. 998-999 Cod civil, prejudiciul nepatrimonial constituind ca și prejudiciu patrimonial un element structural al răspunderii civile delictuale, cu deosebire că prejudiciile nepatrimoniale sunt strâns legate de persoana umană, în sensul că lovesc fie existența sa ca entitate bio-psihică, fie în sentimentele sale de afecțiune.
Sub acest aspect, din probele certe aflate la dosarul cauzei s-a reținut că serviciile de securitate au început să lucreze informativ pe apelantul reclamant încă din 1975 pentru activitate desfășurată de reclamant din 04.01.1970 când s-a hotărât să se adreseze cu o scrisoare postului de radio Europa Liberă, dar și printr-o scrisoare adresată unui cetățean din Marea Britanie.
După ce a fost prelucrat prin mijloace specifice, serviciile de securitate l-au urmărit pas cu pas, persoana reclamantului făcând obiectul Direcției a VI-a a Securității Statului.
De asemenea, în anul 1976 aflându-se că a dat examen de admitere la Facultatea de Drept din Sibiu s-a solicitat Inspectoratului Județean de Securitate Sibiu să fie eliminat de pe lista candidaților admiși, invocându-se nereguli cu privire la dosarul de înscriere (lipsea recomandarea organizației de partid și nu era semnată de conducătorul instituție unde lucra cel prelucrat).
De asemenea, aflând că a părăsit teritoriul județului G, stabilindu-se la P s-a cerut serviciilor de securitate din P să preia urmărirea.
Mai mult, i s-a înscenat un dosar penal "suspect de evaziune și cu intenția de a intra în legătură cu persoane ce au fost implicate în evenimentele din " fila 35 dosar instanță.
A fost concentrat într-o unitate de muncă la UM 02631 S unde, de asemenea, trebuia să fie urmărit și supus unor șicanări împotriva regulamentelor militare.
S-au luat măsuri în concret cu privire la activitatea de supraveghere, iar prin sentința nr.358 din 23 ianuarie 1982 fost sancționat contravențional la 4 luni închisoare în baza art. 1 lit. d din Decretul nr. 153/1970.
A fost sancționat penal pentru tentativă de trecere frauduloasă a frontierei și a fost extinsă cercetarea și cu privire la rude, familie și prieteni.
A fost dat afară de la locul de muncă așa cum rezultă din carnetul de muncă, paginile 78 și următoarele dosarul de fond.
I s-a înscenat un dosar penal pentru neglijență în serviciu și a fost condamnat potrivit sentinței nr.358/23.01.1982 de Judecătoria Petroșani, iar sub acest aspect, demn de reținut este adresa nr.-/19 august 1978 către Inspectoratul Județean H - Serviciul Municipiului P prin care se cunoștea că este suspect de evaziune.
I s-a retras cetățenia română și în acest mod a fost împiedicat să emigreze, cunoscându-se că ambasadele străine nu acordau vize pentru apatrizi.
Față de aceste considerente, instanta de apel a apreciat ca sunt elemente concrete că apelantului reclamant i-au fost lezate valori morale esențiale, fiindu-i afectată situația sa profesională, socială și familiară, motiv pentru care, s-au stabillit daune morale la suma de 400 000 lei.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs in termen si motivat, reclamantul - și pârâtul Statul Român - reprezentat prin Ministerul Finanțelor, prin criticile formulate reclamantul invocând în esență că ambele instanțe au făcut o apreciere greșită asupra cuantumului daunelor morale solicitate, chiar dacă stabilirea acestora presupune o apreciere subiectivă, dar care se bazează pe existența unor criterii obiective.
Astfel, a arătat că în cauză, suma de 500.000 lei solicitată este justificată, întrucât are în vedere consecințele negative suferite de reclamant pe plan fizic și psihic, dar și importanța valorilor morale lezate și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării de către reclamant, solicitând admiterea în totalitate a acțiunii.
Criticile formulate de Statul Român prin Ministerul Finanțelor, sunt în esență următoarele: în mod greșit instanțele au stabilit că dispozițiile art.998 și urm. Cod civil, pot constitui temei pentru antrenarea răspunderii statului în acest caz, deoarece s-ar ajunge ca statul să aibă o răspundere nelimitată și necondiționată, iar normele speciale ce reglementează răspunderea statului ar fi inutile, de vreme ce dispozițiile de drept comun ar avea caracter de generală aplicabilitate. În susținerea acestui punct de vedere, a arătat că răspunderea statului este o răspundere directă, reglementată de norme de drept public, iar nu privat, fiind limitată la prejudiciile cauzate prin erori judiciare.
A solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei și pe fond, respingerea acțiunii în totalitate, inclusiv sub aspectul cererii accesorii cheltuielilor de judecată.
Recurentul reclamant a depus la dosar concluzii scrise, solicitând admiterea recursului său și respingerea recursului declarat de Statul Român, reiterând aceleași motive și susțineri din cererea sa de recurs. A mai arătat că, mai există încă două dosare de securitate referitoare la persoana sa și a depus înscrisuri în acest sens, eliberate în copie de CNSAS la data de 6 mai 2009.
La termenul de astăzi, instanța a pus în discuția părților, din oficiu, exceptia prescripției dreptului la acțiune - excepție ce face de prisos în totul, cercetarea în fond a pricinii - ca motiv de recurs de casare de ordine publică în sensul disp. art. 306 alin. 2 cod proc. civilă, dar și în raport cu disp. art. 18 din Decret nr.167/1958 privitor la prescripția extinctivă, potrivit cărora instanța judecătorească este obligată ca, din oficiu, să cerceteze, dacă dreptul la acțiune sau la executarea silită, este prescris.
Prin decizia civilă nr.1400 din data de 26 noiembrie 2009, Curtea de Apel Craiovaa respins recursul reclamantului și a admis recursul pârâtei.
S-a admis apelul pârâtei Direcția Generală a Finanțelor Publice G, în numele și pentru Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, în sensul că s-a schimbat în totalitate sentința 565/30 ianuarie 2009 pronunțată de Jude cătoria Tg. J, respingându-se acțiunea formulată de reclamantul -.
S-a dispus respingerea apelului reclamantului.
astfel, Curtea a reținut că dreptul la acțiune, avînd un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege și orice clauză care se abate de la reglementarea legală a prescripției este nulă, in conformitate cu disp. rt. 1 alin. 1 si 3 din 167/1958, iar termenul general de prescriptie este de 3 ani, potrivit art. 3 din același act normativ.
De asemenea, prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită,începe să curgă de la data cînd păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atît paguba cît și pe cel care răspunde de ea, asa cum rezulta din prevederile art. 8 alin. 1 din decret 167/1958
prescriptiei se poate suspenda sau prescriptia se poate intrerupe, in cazurile expres si limitativ prevazute in art. 13, respectiv in art. 16 din acelasi act normativ, astfel: cît timp cel împotriva căruia ea curge este împiedicat de un caz de forță majoră să facă acte de întrerupere (art. 13 lit. - suspendare) si: a) prin recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripția b) prin introducerea unei cereri de chemare în judecată ori de arbitrare, chiar dacă cererea a fost introdusă la o instanță judecătorească, ori la un organ de arbitraj, necompetent; sau c) printr-un act începător de executare (art. 16 - intrerupere).
In aceeasi ordine de idei, se impune a se sublinia si faptul ca instanța judecătorească poate, în cazul în care constată ca fiind temeinic justificate cauzele pentru care termenul de prescripție a fost depășit, să dispună chiar din oficiu judecarea sau rezolvarea acțiunii, ori să încuviințeze executarea silită. Cererea de repunere în termen va putea fi făcută numai în termen de o lună de la încetarea cauzelor care justifică depășirea termenului de prescripție, potrivit art. 19 alin 1 și 2, al aceluiasi act normativ.
In orice caz, ispozițiile acestui decret nu se aplică dreptului la acțiune privitor la drepturile de proprietate, uzufruct, uz, abitațiune, servitute și superficie, in conformitate cu art. 21.
Toate aceste dispozitii legale enuntate in precedent, sunt norme de drept intern suficient de accesibile, precise și previzibile, fiind satisfacuta astfel exigenta din perspectiva jurisprudentei CEDO, a respectarii dreptului la un proces echitabil, in componenta sa de acces la instanta (cauza Hentrich împotriva Franței). In aceeasi ordine de idei, CEDO s-a mai pronuntat in sensul urmator: "având în vedere că reglementarea privind formalitățile și termenele ce trebuie respectate este menită să asigure buna administrare a justiției și respectul principiului securității juridice, cei interesați trebuie să se poată aștepta ca aceste reguli să fie puse în aplicare", "iar instanțele naționale sunt cele care, în primul rând, trebuie să se pronunțe cu privire la regimul de prescripție extinctivă în dreptul intern" . (Cauza Virgil împotriva României paragrafele 43 si 52), neexcluzând posibilitatea stingerii unui drept de creanță prin prescrierea dreptului la acțiune (Cauza Weissman și alții împotriva României - paragraful 68).
In cauza de față, la data de 28 octombrie 2008, reclamantul formulat împotriva Statului Român, o acțiune în pretenții, solicitând despăgubiri bănești, pentru acoperirea unui prejudiciu de natură morală, întemeindu-și în drept cererea pe disp.art.998 și urm. Cod civil, norme de drept comun, care reglementează regulile ce guvernează răspunderea civilă delictuală.
Astfel, reclamantul a susținut că în perioada anilor 1975-1989 fost oprimat de serviciile de securitate și a fost obiectul unor informări operative realizate de securitatea statului român, fiindu-i interceptate convorbirile telefonice, corespondența expediată prin poștă, i s-a retras cetățenia, i-a fost afectat dreptul său la intimitate și la secretul corespondenței, garantate de constituția în vigoare la acea dată. Ultima notă informativă este dată în anul 1989, ceea ce înseamnă că urmărirea acestuia s-a făcut în mod continuu, fără întreruperi.
Având in vedere că dreptul pretins este de creanță, deci unul patrimonial, dar și disp. art. 21 din Decret 167/1958 rezultă, că în cauză nu sunt exceptate de la aplicare dispozițiile legale privind prescripția extinctivă cuprinse în acest act normative și enunțate în precedent, respectiv ale art. 1, 3, 8, 13 si 16 și 19.
Astfel, se ridica problema de a ști când s-a născut dreptul la acțiune și a început să curgă termenul prescripției extinctive - în sensul art.8 alin. 1 din decret, dacă s-a epuizat termenul prescripției extinctive și dacă a intervenit întreruperea sau s-a suspendat cursul prescripției.
Pe de-o parte, activitatea delictuală invocată de reclamant a durat până în anul 1989 inclusiv și pe de altă parte, chiar dacă s-ar fi sistat mai devreme, reclamantul ar fi fost în imposibilitatea obiectivă, existând obstacole insurmontabile în acest sens, să formuleze mai înainte de anul 1990 o astfel de acțiune cu un asemenea obiect - întrerupătoare de prescripție în sensul art. 16 lit. b din Decretul 167/1958, acțiune pe care să o îndrepte împotriva statului caracterizat printr-un regim totalitar, în care serviciile de securitate serveau aceleași scopuri politice. Astfel a operat suspendarea cursului prescripției potrivit art. 13 lit. a din decret.
Așadar, în raport cu instaurarea după acest an a unui nou regim democratic, care a recunoscut activitatea de poliție politică realizată de anumite structuri ale securitatii și a trecut securitatea sub controlul noilor institutii democratice care s-au creat, se pune întrebarea până când a durat suspendarea cursului prescripției și care este momentul de la care (cel mai devreme) și până la care (cel mai tarziu), se putea formula o astfel de acțiune fundamentată pe dreptul comun.
Curtea apreciază că răspunsul corect este legat de faptul că reclamantul era ținut într-adevăr, să dovedească toate sau în majoritate covârșitoare, împrejurările invocate privind urmărirea sa informativă și că acestea nu puteau fi probate indirect, ci direct, prin dosarul existent în arhivele securității, dosar ce nu se afla în posesia sa, ci tot in posesia statului, fie el și guvernat de noi reguli democratice.
Or, accesul la propiul dosar a fost reglementat prin Legea 187/1999 privind accesul la propriul dosar și deconspirarea securității ca poliție politică publicată în Monitorul Oficial Nr. 603 din 09 decembrie 1999 și acțiunea a fost promovată abia la data de 28 octombrie 2008, după aproximativ 9 ani.
Până la apariția acestui act normativ, se poate susține în mod întemeiat că prescripția extinctivă a fost suspendată, în conformitate cu disp. art. 13 lit. a din acelasi act normativ, întrucât cel împotriva căruia ea curge a fost împiedicat de un caz de forță majoră să facă acte de întrerupere.
Dar, după apariția acestui act normativ, nu se poate afirma același lucru, întrucât prin lege se reglementează dreptul persoanei de a studia nemijlocit dosarul, dreptul la eliberarea de copii de pe actele dosarului și de pe înscrisurile doveditoare despre cuprinsul dosarului. Totodată persoana, subiect al unui dosar din care rezultă că a fost urmărită de organele securității statului, are dreptul, la cerere, să afle identitatea agenților de securitate și a colaboratorilor, care au contribuit cu informații la completarea acestui dosar - art. 1 din lege.
Prin lege sunt asigurate pârghii suficiente pentru valorificarea reală a acestui drept, iar procedura se declanșa prin formularea unei cereri în acest sens de către persoana îndreptățita, adresată CNSAS, care va răspunde acesteia în termen de 30 de zile - potrivit art. 12 din Legea 187/1999.
Trebuie amintit aici, faptul că din această perspectivă, declararea ca neconstituțională a legii, prin decizia CC 51/2008, este nerelevantă, întrucât problemele principale ale legii reținute în contenciosul constituțional ca fiind incompatibile cu legea fundamentală, nu s-au referit la aceste împrejurări de drept, ci în principal la cele care țineau de competența Consiliului privind eliberarea adeverințelor referitoare la participarea unor anumite persoane la activitatea de poliție politică sau la alte activități, a actelor emise în acest sens și a procedurilor urmate în exercitarea atribuțiilor sale. O dovada că este așa, o reprezintă faptul că prin noul act normativ - OUG 24/2008, s-au reluat fără modificări aceleași dispoziții legale privind dreptul de acces nemijlocit la propriul dosar, eliberarea de copii și acte doveditoare, formularea cererii și termenul de 30 de zile pentru răspuns din partea CNSAS - art. 1 din acest act normativ.
Chiar dacă nu era prevăzut în legea specială (Legea 187/1999), în cazul unui eventual refuz sau a unei întârzieri nejustificate, persoana îndreptățită - în virtutea dreptului de acces la o instanță, era în măsură să promoveze o acțiune în justiție, potrivit regulilor de drept comun, pentru cenzurarea si sancționarea unei astfel de conduite.
Chiar dacă realitatea a demonstrat că nu întotdeauna se respectă cu strictețe termenul de 30 de zile impus de lege în sarcina Consiliului, totusi întârzierile nu sunt atât de mari, încât persoana interesată să fie pusă chiar în imposibilitatea absolută de a-și valorifica vreun drept sau de a face un act întrerupător de prescripție, în sensul art.16 lit. b din Decret 167/1958. Și, așa cum s-a arătat în precedent, întârzierile nejustificate sau nejustificat de mari, puteau face obiectul unei acțiuni în instanță, pe dreptul comun, iar o acțiune formulată împotriva Consiliului justifică pe deplin incidența cazului de suspendare a procesului promovat împotriva statului pentru daune morale, prevăzut de art. 244 alin. 1 pct. 1 Cod procedură civilă.
Prin urmare, după intrarea în vigoare a legii - 1999 și până la formularea acțiunii de față - 2008, nu se poate susține cu argumente solide și convingătoare că a continuat suspendarea cursului prescripției extinctive în sensul art. 13 lit. a din decret, întrucât neformularea cererii către CNSAS de îndată ce legea a intrat în vigoare, sau în timp util și chiar și o anumită lentoare care se înregistrează din partea CNSAS pentru punerea la dispoziția persoanei interesate a dosarului și documentelor solicitate - lentoare ce putea fi sancționată în justiție, nu pot fi considerate ca fiind împrejurări cu efect echivalent al forței majore, definită ca fiind o împrejurare de origine externă, cu caracter extraordinar, absolut imprevizibilă si inevitabilă.
Or, mai mult, din datele si lucrările dosarului, nu rezultă că reclamantul s-a adresat CNSAS imediat după intrarea în vigoare a legii, sau măcar într-o perioadă de 3 ani de la intrarea în vigoare a acestui act normativ, ci s-a adresat cu o primă cerere la data de 4 august 2005 si o altă petiție la data de 2 decembrie 2005 - filele 82 și 84 dosar primă instanță. Din conținutul răspunsurilor date de CNSAS, rezultă că într-adevăr formalitățile de verificare urmau să fie laborioase, depinzând și de preluarea fondului arhivistic de la deținători, Serviciul de Arhive si Documentare Militară.
Dar, față de chiar data formulării cererii către CNSAS și în lipsa promovării unei acțiuni în justiție în intervalul de timp de trei ani de la intrarea în vigoare a legii, legat de care reclamantul avea suficiente mijloace procedurale de drept comun să evite o respingere a acesteia pe motiv că nu ar fi fost dovedită, este inutil a se analiza durata de rezolvare a cererii și valoarea sau efectele acesteia, în sensul unei eventuale suspendări în continuare a cursului prescripției extinctive.
Trecând chiar și peste aceste aspecte, se mai constată și faptul că CNSAS a eliberat copii la data de 1 aprilie 2008, asa cum rezultă din ștampila aplicată pe toate înscrisurile din dosarul de urmărire care, cu siguranță, au intrat în posesia reclamantului cel mai devreme pe 7 aprilie 2008, data la care s-a achitat către Consiliu, de către acesta personal valoarea a 347 fotografii dosar - fila 118 dosar primă instanță.
Or, față de momentul foarte probabil al intrării în posesie a acestor copii și data formulării acțiunii, admițând in extremis ca fiind totuși temeinic justificate cauzele pentru care termenul de prescripție a fost depășit, în sensul art. 19 alin.1 din Decretul 167/1958, Curtea constată că au trecut aproape 6 luni până la promovarea cererii, nefiind formulată măcar într-un termen de o lună de la data pretinsei încetări a cauzelor de împiedicare, neoperând deci nicio eventuală repunere în termen în sensul art.19 alin. 2 decret. (în măsura în care prin acțiunea introductivă de instanță, în baza rolului activ și dincolo de termenii folosiți, instanța de judecată dă o valoare ambivalentă acțiunii, în sensul că ar fi conținut implicit, dar clar, și o repunere în termen).
În orice caz, conchizând, nu se poate admite apărarea recurentului reclamant, în sensul că a operat o cauză de suspendare a cursului prescripției în sensul art. 13 lit. a din decret până la momentul intrării în posesie asupra documentelor, și că din acel moment începe să curgă practic termenul de prescripție de 3 ani, în condițiile art. 15 alin. 1 din decret.
Practic, așa cum s-a arătat în precedent, perioada cuprinsă între momentul intrării în vigoare a legii și data formulării cererii,deoarece nu au intervenit evenimente exterioare și piedici insurmontabile, cu caracter extraordinar, absolut imprevizibile si inevitabile, care să-l fi pus pe reclamant în situația de a nu putea face un act întrerupător de prescripție - potrivit art. 13 lit. a și art. 16 lit. b din Decret 167/1958.
Pot fi aduse argumente în plus ale faptului că în acest interval de timp anumite piedici și elemente obiective și exterioare reclamantului ce puteau apărea în raporturile cu statul, puteau fi depășite, chiar dacă se desprind din reglementări ale unor acte normative speciale, astfel: prin 118/1990 ( privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri) - de care a beneficiat și reclamantul, este reglementată în art. 10 și 11, posibilitatea dovedirii situațiilor la care se aplică, cu acte oficiale eliberate de organele competente, iar în cazul în care nu este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut de lege, respectiv faptul că persoanele pot face dovada, prin hotărâre judecătorească de constatare, că nu au putut să-și exercite profesia sau, după caz, ocupația pe perioada în care au fost persecutate sau urmărite din motive politice.
În aceeași ordine de idei, poate fi amintită și OUG nr. 214 din 29 decembrie 1999 ( privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România). Disp. art. 5 alin. 4 lit. f ale acestui act normativ, prevăd că, în cazul în care cererea persoanei nu este însoțită de actele doveditoare, pentru soluționarea cu celeritate a cazului, Comisia se adresează anumitor instituții, printre care și CNSAS.
Or, apare evident că, după apariția Legii 187/1999 și în măsura în care reclamantul întâmpina dificultăți în accesul la propriul dosar și eliberarea de acte doveditoare, avea posibilitatea reală și efectivă de a apela la justiție și pe calea dreptului comun, pentru valorificarea dreptului său, în scopul obținerii de probe, necesare ulterior promovării cu succes a acțiunii în daune de față.
Dar, așa cum s-a arătat în precedent, nici măcar cererea adresată CNSAS, în lipsa unor dovezi directe contrare, nu s-a formulat într-un termen de 3 ani de la intrarea în vigoare a legii și nici o acțiune în judecată întrerupătaore de prescripție, nu s-a promovat în același interval de timp. De asemenea, cauze de forță majoră nu s-au perpetuat în timp până în anul 2008 - data promovării acțiunii și, mai mult acțiunea, care ar conține implicit și o cerere de repunere în termen, a fost formulată cu depășirea termenului de o lună prevăzut de lege, calculat de la data așa zisei încetări a cauzelor care ar fi condus la depășirea termenului.
Este adevărat că în cursul procesului și după soluționarea apelurilor, s-a publicat în Of. Legea nr. 221 din 2009, privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, care prevede dreptul de a cere despăgubiri pentru prejudiciul de natură morală, în favoarea persoanelor care s-au aflat în situațiile prevăzute de lege, dar acest act normativ are un caracter special și nu este aplicabil în cauza de față, al cărei temei juridic este fundamentat pe dispozițiile dreptului comun și care, oricum nu se aplică retroactiv.
Avand in vedere prioritatea in examinare a motivului de recurs de ordine publica pus in dezbaterea partilor si solutia care s-a impus din perspectiva caracterulu intemeiat al exceptiei prescriptiei extinctive - apare de prisos analizarea motivelor care vizeaza fondul cauzei, invocate de ambii recurenti, fără ca prin aceasta să se afirme sau să se nege, ori să se pună în discuție realitatea celor demonstrate în prezenta cauză, privind urmărirea informativă și consecințele unei asemenea urmăriri, asupra persoanei reclamantului, ce a fost realizată de organele de securitate în perioada 1975 - 1989.
Ca atare, fiind incident cazul de modificare prev. de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, potrivit art. 312 alin.1 teza I, alin.2 teza I și art.296 Cod procedură civilă, s-a admis recursul statului român, s-a modificat în tot decizia recurata, s-a respins apelul reclamantului, s-a admis apelul pârâttului, s-a schimbat în totalitate sentința, în sensul respingerii acțiunii, ca fiind prescrisă.
Pentru aceleasi motive, dar per a contrario, s-a respins recursul raclamantului ca nefondat, potrivit art.312 alin.1 teza a II-a Cod procedură civilă.
Prin cererea înregistrată la data de 17 decembrie 2009 contestatorul - a formulat contestație în anulare împotriva acestei decizii, invocând incidența art. 318 teza I, susținând că dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale, datorată confundării unor elemente și date importante din dosarul cauzei, respectiv neobservarea adresei nr. 81500/05.12.03.2008, emisă de CNSAS.
Susține contestatorul că instanța de recurs a apreciat greșit data de la care a început să curgă termenul de prescripție de 3 ani, în realitate fiind data la care contestatorul a intrat în posesia dosarului de la CNSAS, respectiv 12.03.2008, când i-a fost comunicată adresa sus menționată.
Se mai invocă de contestator și faptul că eronat instanța de recurs a considerat că decizia Curții neconstituționale privind neconstituționalitatea Lg. 187/1999 nu ar constitui caz de întrerupere a termenului de prescripție.
Contestația în anulare este neîntemeiată.
Astfel, contestația în anulare reprezintă calea extraordinară de atac prin intermediul căreia aceeași instanță își poate retracta propria hotărâre.
Așadar, nefiind o cale de cenzură judiciară, nu poate fi exercitată pentru alte motive decât cele expres menționate de lege, fiind inadmisibilă punerea în discuție a unor probleme de fond ori a unor motive care nu au fost soluționate de instanță.
În acest sens, contestația în anulare poate fi promovată doar pentru patru motive prevăzute de art. 317 și 318. și anume soluționarea recursului fără ca partea să fie legal citată, soluționarea recursului cu încălcarea normelor imperative privitoare la competență, nepronunțarea asupra unui motiv de recurs și săvârșirea unei greșeli materiale la judecarea în recurs.
În speță, se constată că motivele de contestație invocate de contestator, circumscrise prevederilor art. 318. sunt lipsite de temei legal, deoarece argumentele aduse nu duc la concluzia că dezlegarea recursului este rezultatul unei greșeli materiale.
Instanța care este investită cu o cale extraordinară de atac, de retractare, nu se poate transforma în instanță de control judiciar care să repună în discuție raportul juridic inițial dedus judecății, deoarece aceasta poate afecta principiul securității raporturilor juridice, ca o componentă a dreptului la un proces echitabil reglementat de art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului.
Conform acestui principiu, o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, care se prezumă că exprimă adevărul și se bucură de validitate, nu mai poate fi repusă în discuție decât pentru motive excepționale, limitativ prevăzute de lege.
În sensul art. 318.c Cod Penal, greșelile materiale nu sunt greșeli de judecată a fondului pricinii, ci erori care țin de investirea instanței, de formularea cererilor în termen, de procedură, greșeala materială trebuind să fie evidentă și în legătură cu aspectele formale ale soluționării recursului, în sensul respingerii ca tardiv ori anulării ca netimbrat.
Nu poate fi însă supusă analizei în calea de atac de față situația de fapt ori modul în care instanța de recurs a stabilit cadrul procesual, modalitatea în care instanța de recurs a rezolvat pricina dedusă judecății, respigând acțiunea ca prescrisă, întrucât toate așa zisele motive de contestație în anulare sunt critici asupra fondului cauzei.
Ca atare, instanța constată că ipoteza prevăzută de art.318 teza I, invocată de contestator, nu este incidentă, acesta tinzând la modificarea deciziei din recurs pentru motive de fond, inadmisibile în contestația în anulare și urmărind rejudecarea recursului, printr-un recurs la recurs, ceea ce este inadmisibil, în condițiile art. 299 și urm.
Așa fiind, urmează a fi respinsă ca neîntemeiată contestația în anulare de față.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge contestația în anulare formulată de contestatorul - împotriva deciziei civile nr.1400 din data de 26 noiembrie 2009, pronunțată de Curtea de Apel Craiova în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimata Direcția Generală a Finanțelor Publice G, în numele și pentru Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice.
Decizie irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 01 Februarie 2010.
Președinte, - - | Judecător, - - | Judecător, - - |
Grefier, - - |
04.02.2010/2 ex.
Red.jud--
rec.
Președinte:Maria CumpănașuJudecători:Maria Cumpănașu, Stela Popa, Ionela Vîlculescu
