Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 149/2008. Curtea de Apel Ploiesti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PLOIEȘTI
-Secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie-
Dosar nr-
DECIZIA NR. 149
Ședința publică din data de 7 februarie 2008
PREȘEDINTE: Mioara Iolanda Grecu
JUDECĂTORI: Mioara Iolanda Grecu, Aurelia Popa Elena
- -
Grefier -
Pe rol fiind pronunțarea asupra recursului formulat de reclamantul, cu domiciliul ales în B,-, -. 3,. 88, sector 5, Cod poștal - la Cabinetul de avocatură împotriva deciziei nr.559 pronunțată la 9 octombrie 2007 de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu pârâții și, ambii domiciliați în S,-, Cod poștal -, Județ
Dezbaterile și susținerile părților au avut loc în ședința publică din 24 ianuarie 2008, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta decizie.
Curtea, având nevoie de timp mai îndelungat pentru studierea actelor și lucrărilor, a amânat pronunțarea la 31 ianuarie 2008, când, având în vedere că unul din membrii completului de judecată este în concediu medical, a amânat pronunțarea la 7 februarie 2008, dată la care a pronunțat următoarea decizie.
CURTEA:
Asupra recursului civil de față:
Prin acțiunea înregistrata la Judecătoria Sinaia sub nr-, reclamantul a chemat in judecata pe pârâtul, solicitând ca prin sentința ce se va pronunța să se dispună obligarea acestuia să-i lase în deplină proprietate și pașnică posesie apartamentul situat în S,- și terenul aferent acestuia, urmând a se dispune și evacuarea pârâtului cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că imobilul situat în S,-, a fost cumpărat de părinții săi și prin actul autentificat de Tribunalul Prahova sub nr. 1727/27.03.1940 fiind ulterior preluat abuziv de Statul Român și rechiziționat prin Ordinul Ministerului Afacerilor Interne nr. 1658/B/1948.
Precizează reclamantul că 6 parte din imobil i-a fost restituit după notificarea efectuată în baza Legii nr. 10/2001, mai puțin spațiile cumpărate în baza Legii nr. 112/1995 de către familiile, și.
În drept, reclamantul a invocat dispozițiile art. 480, 948, art.966, art.1895 din Codul Civil si Legea nr. 247/2005.
În dovedirea acțiunii, reclamantul a anexat înscrisuri (filele 10-20).
La termenul de judecată din 19.04.2007 constatându-se că la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare pentru apartamentul în litigiu, pârâtul era căsătorit, bunul achiziționat fiind comun, fiind introdusă în cauză în calitate de pârâtă soția acestuia.
În apărare, pârâții au formulat întâmpinare și au invocat excepția inadmisibilității acțiunii, arătând că după apariția Legii nr. 10/2001 acțiunea în revendicare bazată pe dispozițiile art.480 cod civil este inadmisibilă întrucât legea specială cuprinde dispoziții derogatorii de la dreptul comun și are prioritate față de regulile generale.
Judecătoria Sinaia prin sentința civilă nr.515/21.05.2007 a admis excepția inadmisibilității invocată de pârâți și a respins ca inadmisibilă acțiunea în revendicare cât și cererea pârâților privind obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a pronunța această sentință instanța a reținut că prin dispoziția nr. 102/25.04.2003 emisă de Primarul orașului S, completată prin dispoziția nr. 159/27.06.2003 reclamantului i s-a restituit partea rămasa nevândută din imobilul situat in S,-, județul P, constând în două spații cu destinație de locuință închiriate in acel moment familiilor si, urmând a i se acorda măsuri reparatorii pentru partea din imobil ce a fost înstrăinată în baza Legii nr. 112/1995 familiilor, și.
Se reține totodată, că acțiunea în revendicare formulată de reclamant la data de 28.02.2007 pentru spațiul din imobilul-construcție cumpărat de pârâții în baza Legii nr.112/1995 a fost introdusă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, dată la care singura cale deschisă pentru ocrotirea dreptului de proprietate al acestuia era Legea specială care, ca lege nouă, suprimă practic acțiunea dreptului comun în cazul ineficacității actelor de preluare la care se referă, fără a elimina însă accesul la justiție.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate și arătând că în mod greșit instanța de fond a soluționat cauza prin admiterea excepției inadmisibilității, fără a avea în vedere actele de proprietate ale autorilor săi și preluarea abuzivă de către stat a imobilului revendicat, ignorând dispozițiile art.2 alin.2 din Legea nr. 10/2001 conform cărora își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, refuzând astfel in mod nejustificat să judece cererea.
În opinia apelantului acțiunea în revendicare putea fi inadmisibilă numai dacă era formulată în contradictoriu cu unitatea deținătoare a imobilului nu și cu pârâții - persoane fizice care au dobândit imobilul în baza contractului de vânzare cumpărare nr. 1291/ N/11.09.1997, situație în care instanța trebuia să compare titlurile de proprietate ale părților și să dea eficiență juridică aceluia mai bine caracterizat.
Intimații pârâți si au depus întâmpinare la motivele de apel, solicitând respingerea apelului ca nefondat, arătând că în mod corect instanța de fond a admis excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, promovată după intrarea în vigoare a dispozițiilor Legii nr.10/2001.
Se arată de către intimați că înstrăinările efectuate în temeiul Legii nr. 112/1995 cu deplina respectare a condițiilor impuse de aceasta, până la apariția Legii nr. 213/ 1998 beneficiază de protecția Legii nr. 10/2001 în sensul că sunt recunoscute și conservate efectele acestor acte, iar după intrarea în vigoare a Legii nr. 213/1998 anularea actului translativ de proprietate este condiționată de dovedirea relei credințe a dobânditorului la momentul înstrăinării.
Prin decizia nr.559 prtonunțată la 9 octombrie 2007, Tribunalul Prahova a respins apelul, reținând următoarele:
Anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001,restitutio in integrum,ca efect a ineficacității actelor de preluare, a fost guvernat de dreptul comun al revendicării fondat pe dispozițiile art.480-481 Cod civil.
După apariția Legii nr. 10/2001 dreptul comun a fost înlocuit cu legea specială ce cuprinde norme speciale de drept substanțial si o procedura administrativă obligatorie, prealabilă sesizării instanței.
Legea nouă suprimă practic acțiunea dreptului comun în cazul ineficacității actelor de preluare la care se referă si fără a diminua accesul la justiție perfecționează sistemul reparator prin norme de procedura specială subordonându-1 controlului judecătoresc.
Cum asemenea reglementare interesează ordinea publică, rezultă că aceasta este de imediată aplicare soluție consacrată legislativ prin art.6 alin.2 din Legea nr. 213/1998 care prevede că bunurile preluate de stat fără titlu valabil pot fi revendicate de foștii proprietari dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație.
Articolul nr. 19 alin.2 din Legea nr. 10/2001 republicată prevede că "în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuință, trecute în proprietatea statului, cu modificările ulterioare, persoana îndreptățită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piață corespunzătoare a întregului imobil, teren și construcții, stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare".
Având în vedere cele arătate și reținând că în mod corect prima instanță a admis excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare care nu mai poate fi promovată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și că sunt neîntemeiate criticile prin care se invocă compararea titlurilor de proprietate, apelantul reclamant fiind îndreptățit pentru imobilul vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 doar la măsuri reparatorii prin echivalent, Tribunalul Prahova, îm baza art. 296 pr.civilă a respins apelul ca nefondat.
Împotriva deciziei sus menționate a declarat recurs reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate, aratând în esență că în mod eronat și complet neîntemeiat, instanța de apel a considerat că refuzul instanței de fond de judeca acțiunea în revendicare este legal, motivând că "după apariția Legii nr.10/2001 dreptul comun a fost înlocuit cu legea specială ce cuprinde norme speciale de drept substanțial și o procedură administrativă obligatorie, prealabilă sesizării instanței".
Argumentele instanței de apel sunt total neîntemeiate, aceasta interpretând și aplicând greșit legea.
Este adevărat că după intrarea în vigoare a Legii 10/2001, persoanele îndreptățite la restituire trebuiau să urmeze procedura administrativă prevăzută de această lege, însă această procedură era condiționată de deținerea imobilului solicitat la data intrării în vigoare Legii nr.10/2001 (14.01.2001) de una din persoanele juridice prevăzute la alin.1 și alin.2 din art.20, de "unitățile deținătoare".
Ori, în speța de față, imobilul nu se mai află în posesia unei "unități deținătoare", deoarece a fost înstrăinat de stat pârâților intimați prin contractul de vânzare-cumpărare nr.1291 N din 11.09.1997, rezultă deci că prin procedura administrativă prevăzută de lege nu putea recupera imobilul vândut.
În totală contradicție cu spiritul legii, cu jurisprudența CEDO și cu susținerile Statului Român în fața Curții Europene a Drepturilor Omului (CEDO Păduraru România), instanța de apel a apreciat că: "legea nouă suprimă practic acțiunea dreptului comun în cazul ineficacității actelor de preluare la care se referă și fără a diminua accesul la justiție perfecționează sistemul reparator prin norme de procedură specială subordonându-l controlului judecătoresc".
Or, atâta timp cât în ceea ce privește imobilul revendicat, el nu se încadrează în niciuna din ipotezele reglementate de această lege specială, vizând procedurile de restituire în natură, refuzul de a judeca o acțiune în revendicare reprezintă o îngrădire a accesului la justiție.
Solicită a se observa, că o acțiune în revendicare este admisibilă chiar dacă nu a atacat titlul pârâților în temeiul art.45 alin.5 din Legea nr.10/2001, deoarece dreptul său de proprietate (art.2 alin.2 din Legea 10/2001) nu este supus niciunei prescripții extinctive, astfel încât el poate fi protejat oricând prin promovarea acțiunii în revendicare.
Incidența art.45 alin.5 din legea 10/2001 în raporturile dintre adevăratul proprietar și cumpărătorul de la Stat se limitează exclusiv la situația acțiunii în declararea nulității actului juridic, fără a se referi la raporturile dintre cumpărător și proprietarul deposedat în materia revendicării.
Legea nr.10/2001 nu modifică principiile de bază ale comparării titlurilor invocate în cadrul unor astfel de acțiuni și de a stabili, prin metoda comparației de titluri, care este mai bine caracterizat.
Recurentul solicită a se avea în vedere de asemenea, și dispozițiile art.21 din Constituția României și așa cum a arătat, imobilul a fost preluat de stat fără titlu, deci i s-a recunoscut cu efect retroactiv, valabilitatea neîntreruptă a dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, deține un "bun" în sensul art.1 Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și deci, implicit, trebuie să i se recunoască și accesul la instrumentul specific de apărare acestui bun, respectiv acțiunea în revendicare.
În cazul în care acțiunile în revendicare prin comparare de titluri au fost respinse ca "inadmisibile", instanțele superioare au casat hotărârile și au retrimis dosarele spre rejudecare la instanța de fond, iar prin vânzarea de către stat a imobilului în litigiu, asupra căruia nu avea un drept de proprietate, s-a realizat o ingerință în dreptul său de proprietate.
Or, respingerea acțiunii în revendicare ca inadmisibilă nu reprezintă decât o consacrare cu caracter definitiv a ingerinței în dreptul său de proprietate, cu consecința încălcării art.1 din Primul Protocol la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Mai mult, decizia instanței de apel cuprinde motive contradictorii. Astfel, instanța de apel își motivează decizia prin faptul că în speță sunt aplicabile dispozițiile art.19 alin.2 din Legea nr.10/2001 conform cărora în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea dispozițiilor Legii nr.112/1995, persoana îndreptățită are dreptul numai la măsuri reparatorii prin echivalent.
Or, așa cum a arătat mai sus, la data vânzării imobilului revendicare nu au fost respectate dispozițiile Legii 112/1995 deoarece această lege avea ca obiect numai imobilele preluate cu titlu de stat, iar imobilul său fost preluat fără titlu de stat, deci nu putea fi vândut.
De altfel, instanța de apel a subliniat în sfârșitul considerentelor deciziei ca acțiunea în revendicare este inadmisibilă deoarece imobilul a fost vândut cu respectarea dispozițiilor Legii 112/1995.
contrario, în cazul în care nu au fost respectate dispozițiile Legii 112/1995, cererea sa de chemare în judecată este admisibilă.
În final, reclamantul a subliniat faptul că interpretarea și aplicarea unitară a normelor de drept este o obligație a instanțelor judecătorești (CEDO Hotărârea Păduraru România, Străin România etc.) care trebuie să pronunțe hotărâri conforme cu tratatele internaționale pe care România le-a semnat și care au prioritate față de reglementările interne și care să evite să meargă pe calea greșită care a atras în repretate rânduri la condamnarea României la Strasbourg, impunând sarcini financiare asupra tuturor contribuabililor din România.
Prin urmare, constatând că: instanța de apel a interpretat și aplicat greșit legea, decizia atacată conține motive contradictorii, imobilul revendicat a fost preluat fără titlu de către stat, și- păstrat calitatea de proprietar, acțiunea în revendicare este admisibilă, iar CEDO a sancționat România în nenumărate cauze ca urmare a respingerii ca inadmisibile acțiunilor în revendicare, considerând că a fost încălcat atât dreptul de proprietate, cât și dreptul la acces în justiție, recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe.
Examinând decizia atacată prin prisma motivelor de recurs formulate, cât și raportat la actele și lucrările dosarului și textele legale indcidente în cauză, Curtea de Apel constată că recursul este fondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Este adevărat că procedura prevăzută de Legea nr.10/2001 nu este exclusivistă și nu poate constitui un fine de neprimire acțiunii în revendicare formulată în temeiul dreptului comun, respectiv art.480 și următ.cod civil, în cazul în care ea vizează un bun preluat în mod abuziv de către stat, dar partea împotriva căreia s-a îndreptat reclamantul este persoana fizică cumpărător de la stat al acestui bun și nu unitatea deținătoare sau entitatea investită cu soluționarea notificării prevăzută de.10/2001 astfel cum acestea au fost definite de Normele metodologice de aplicare a acestei legi aprobate prin HG nr.450/2007.
De altfel se confirmă și susținerile recurentului în sensul că, principiul care guvernează Legea 10/2001 este cel al restituirii în natură a imobilelor preluate abuziv (art.1 alin.1 și art.7 alin.1), iar art.9 alin.1 din.10/2001 prevede că imobilele preluate abuziv se restituie în natură, indiferent în posesia cui se află în prezent.
Este evident că legiuitorul nu putea să restituie în natură decât imobilele care se mai aflau în posesia statului sau organelor sale, nu și în situația în care imobilele erau în posesia unor chiriași-cumpărători, iar capitolul II din Legea nr.10/2001, "restituirea în natură sau măsuri reparatorii prin echivalent", nu cuprinde nicio dispoziție cu privire la imobilele înstrăinate de stat fără respectarea dispozițiilor Legii 112/1995, fiind menționate numai imobilele vândute cu respectarea dispozițiilor Legii nr.112/1995.
Niciun text legal nu interzice introducerea unei acțiuni în revendicare de drept comun împotriva chiriașilor-cumpărătorilor, persoane fizice care nu pot/ nu au calitatea de a retroceda administrativ bunul, după intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001, respingerea acțiunii pentru acest motiv reprezentând o încălcare a dreptului de acces la justiție, iar Legea nr.10/2001 nu conține nicio dispoziție derogatorie de la dreptul civil, în sensul de a declara inadmisibile acțiunile în revendicare formulate de către adevărații proprietari împotriva persoanelor fizice dobânditoare ale unor imobile preluate abuziv de către stat, mai ales că niciun text din Legea nr.10/2001 nu vizează raportul juridic direct dintre proprietarul deposedat și cumpărătorul persoană fizică, acest raport juridic rămânând supus pe deplin Codului civil.
În același sens Curtea de Apel reține că Legea nr.10/2001, ca lege specială de reparație, poate constitui un fine de neprimire numai pentru acțiunea în justiție având ca obiect restituirea în natură a imobilelor ce intrau sub incidența ei și erau deținute de stat la data intrării în vigoare a acestei legi, dar pentru imobilele vândute de stat până la intrarea ei în vigoare, singura modalitate de a intra în posesia imobilului este promovarea acțiunii în revendicare prin comparare de titluri împotriva chiriașilor-cumpărători și numai în ceea ce privește imobilele preluate în mod abuziv de stat și care se mai aflau în posesia acestuia la data de 14.01.2001, procedura prevăzută de Legea nr.10/2001 este/era obligatorie, cu excluderea altor mijloace prevăzute de dreptul comun.
A respinge ca inadmisibilă o acțiune în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun ar însemna încalcarea de catre instanțele judecătorești a dispozițiilor art. 21 Constituție conform cărora orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime, nicio lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept și părțile au dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil, dispoziții care sunt în deplină concordanță cu dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 1 din Protocolul nr. 1 al acestei convenții.
Sunt relevante, de asemenea și susținerile apelantului în sensul că, atât admisibilitatea acțiunii în revendicare intentată de proprietari împotriva chiriașilor cumpărători, cât și prevalența criticilor de drept comun de apreciere a preferabilității titlurilor, sunt elemente caracteristice ale punctului de vedere oficial al Statului Român în litigiile soluționate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului și ca atare, interpretarea instanțelor judecătorești nu poate fi divergentă celei pe care însuși Statul Român o recunoaște în materie, cu titlu de exemplu menționând Hotărârea Păduraru României din 1 decembrie 2005, definitivă la data de 1.03.2006, publicată în Monitorul Oficial nr.514/14.06.2006.
Față de cele arătate mai sus, rezultă cu certitudine faptul că prin respingerea acțiunii în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, pornită în contradictoriu cu persoanele fizice dobânditoare de la stat a imobilului preluat de la reclamanți, pe calea excepției inadmisibilității au fost încălcate atât dispozițiile art. 480 și urm. cod civil, cât și art. 6 din Legea nr. 213/1998, art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 1 din Protocolul nr.1 al acestei convenții.
Față de cele arătate mai sus, observând că instațele anterioare în mod greșit nu au rezolvat cauza pe fond, urmează ca în baza disp. art. 304 pct. 9 civ raportat la art. 312 al. 3 civ. să fie admis recursul declarat în cauză și ca urmare a casării hotarârilor anterioare să se dispună trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe pentru soluționarea pe fond a pricinii.
Cu această ocazie urmează a se proceda la compararea titlurilor părților, la administrarea oricărei probe necesare soluționării unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun în materia revendicării și raportat la acestea, urmează a fi analizate de asemenea, și celelalte aspecte invocate de către recurenți cu privire la modalitatea de soluționare a cauzei pe fondul acesteia.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul formulat de reclamantul, cu domiciliul ales în B,-, -. 3,. 88, sector 5, Cod poștal - la Cabinetul de avocatură împotriva deciziei nr.559 pronunțată la 9 octombrie 2007 de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu pârâții și, ambii domiciliați în S,-, Cod poștal -, Județ
Casează ambele hotărâri și trimite cauza spre rejudecare la Judecătoria Sinaia.
Irevocabilă
Pronunțată în ședință publică, azi 7 februarie 2008.
Președinte, JUDECĂTORI: Mioara Iolanda Grecu, Aurelia Popa Elena
- - - - - -
Grefier,
Operator date cu caracter personal
Notificare nr.3120
3.ex.26.02.2008
apel - Tr.
apel.
fond.- Jud.
fond
Președinte:Mioara Iolanda GrecuJudecători:Mioara Iolanda Grecu, Aurelia Popa Elena
