Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 1671/2009. Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția Civilă, de Muncă și Asigurări Sociale
pentru Minori și Familie
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ Nr. 1671/R/2009
Ședința publică din 30 iunie 2009
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: Marta Carmen Vitos
JUDECĂTOR 2: Gabriella Purja vicepreședintele instanței
JUDECĂTOR 3: Laura
GREFIER:
S-au luat în examinare recursurile declarate de pârâții MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR și MINISTERUL JUSTIȚIEI împotriva sentinței civile nr. 477 din 8 aprilie 2008, pronunțată de Tribunalul Maramureș în dosar nr- privind și pe reclamanții intimați și alții și pe pârâții intimați CURTEA DE APEL CLUJ și TRIBUNALUL MARAMUREȘ, având ca obiect litigiu de muncă - calcul drepturi salariale.
La apelul nominal făcut în ședință publică, la prima și a doua strigare a cauzei, se constată lipsa părților de la dezbateri.
Procedura de citare este realizată.
Recursurile au fost declarate în termenul legal, au fost comunicate intimaților și sunt scutite de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care se constată că s-a răspuns adresei instanței emisă la termenul anterior de judecată, Tribunalul Maramureș precizând perioada și funcțiile ocupate de reclamanți.
Văzând că părțile au solicitat judecata în lipsă, instanța apreciază că prezenta cauză se află în stare de judecată și o reține în pronunțare în baza actelor existente la dosar.
CURTEA
Prin sentința civilă nr. 477 din 8 aprilie 2008, pronunțată de Tribunalul Maramureș în dosar nr-, s-a admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamanții, (fostă ), în contradictoriu cu pârâții Curtea de APEL CLUJ, Tribunalul Maramureș, Ministerul Justiției, Ministerul Economiei și Finanțelor B și în consecință s-a dispus obligarea pârâților la plata către reclamanți a drepturilor salariale constând în suma de 1700 lei reactualizată în raport de indicele de inflației la data plății efective.
A fost obligat Ministerul Economiei și Finanțelor să aloce fondurile necesare plății sumelor neîncasate.
Totodată, prin aceeași sentință s-a respins capătul de cerere privind înscrierea mențiunilor în cărțile de muncă.
Pentru a hotărî astfel prima instanță a reținut că, instanța este competentă material să soluționeze cauza, deoarece conform art. 27 alin.1 din nr.OG 137/2000, în calitatea reclamanților de persoane discriminate, aceștia au dreptul să pretindă despăgubiri proporțional cu prejudiciul suferit, potrivit dreptului comun. Având în vedere că faptele de discriminare directă sunt săvârșite de instituțiile la care sunt încadrate în muncă, în cadrul raporturilor de muncă, despăgubirile trebuie solicitate potrivit dreptului comun al muncii).
În acest sens sunt și dispozițiile imperative ale art. 1 alin. 2 și art. 295 alin.1 Codul muncii ( care instituie aplicabilitatea Codului muncii, care interzic discriminările în raporturile de muncă.
Potrivit Legii nr. 500/2002, a nr.HG 208/2005 și a nr.HG 386/2007, Ministerul Economiei și Finanțelor coordonează acțiunile care sunt în responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar, cum ar fi: pregătirea proiectelor legilor anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție.
Astfel, rolul Ministerului Economiei și Finanțelor, este de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat, pe baza proiectelor ordonatorilor principali de credite, precum și elaborarea proiectelor de rectificare a acestor bugete.
Singurele obiective și elemente care pot duce la o diferențiere în sistemul de salarizare sunt nivelul studiilor, treapta sau gradul profesional, calitatea și cantitatea muncii, condițiile de muncă, dar cu sublinierea în mod deosebit a faptului că această diferențiere se poate reflecta numai în salariul (indemnizația) de bază ( partea fixă a salariului), nu și în sporurile salariale, care întotdeauna au obiective și elemente cu totul speciale și specifice de acordare
( precum prestarea muncii peste programul normal, prestarea muncii în timpul nopții, dobândirea unei pregătiri profesionale suplimentare în domeniul de activitate cum ar fi doctoratul, dobândirea unei vechimi în muncă, etc.)
În concluzie, prin neacordarea stimulentelor, reclamanții sunt în mod evident și grav discriminați, deoarece se află în aceeași situație juridică și faptică care fundamentează și generează acest adaos salarial și pentru restul personalului. De altfel, doctrina juridică și practica judiciară au statuat în mod unanim și constant existența discriminării în materie de muncă, ori de câte ori un spor sau un adaos salarial nu a fost acordate tuturor categoriilor profesionale (deci indiferent de funcție) care întruneau elementul generator al respectivului spor sau adaos specific.
Deci reclamanții sunt discriminați în sensul art. 2 alin. 1-3 din nr.OUG 137/2000, întrucât le-au fost refuzate stimulentele salariale nu datorită faptului că nu ar îndeplini condiția normativă de acordare a acestui adaos, ci sub pretextul că aparțin la o anumită categorie socio-profesională având o anumită vârstă, criteriu declarat în mod expres de lege ca fiind discriminatoriu ( art. 2 alin. 1 din OG137/2000)
Ca atare, existența discriminării directe a reclamanților rezultă și din dispozițiile: art. 7 și art. 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului ( care garantează dreptul tuturor la protecție egală a legii, împotriva oricărei discriminări și dreptul la o renumerație echitabilă și satisfăcătoare); art. 7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin Decretul nr. 212/1974 ( care garantează dreptul la condiții de muncă juste și prielnice și la egalitate de tratament în salarizare, fără nicio distincție); art. 14 din convenția europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv Protocolul nr. 12 la această convenție( care interzice discriminările); art. 14 din Carta socială europeană revizuită ( ratificată prin Legea nr. 74/1999) care garantează dreptul la o salarizare echitabilă; art. 5, art. 6, art. 8, art. 39 alin. 1 lit. a, art. 40 alin.2 lit. c și f art. 154 alin. 3, art. 165 și art. 155 raportat la art. 1 din legea nr. 53/2003 ( care garantează plata integrală a drepturilor de natură salarială, fără discriminări, restrângeri sau limitări); art. 20, art. 16 alin. 1, art. 53 și art.41 din Constituție ( care garantează aplicarea principiului nediscriminării și în raport cu dreptul la salariu, drept care face parte din conținutul complex al dreptului constituțional la muncă ) și care nu poate face obiectul unor limitări discriminatorii).
Or, criteriul după care s-a făcut distincția este categoria socio- profesională și vârsta, criterii de diferențiere injuste a personalului din unitățile de justiție, fiind absurd și de neconceput a se accepta că vechimea în muncă se acumulează doar raportat la o anumită profesie,iar la alta,nu.
Potrivit art. 2 pct. 1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, exercițiul drepturilor este apărat împotriva oricăror discriminări,iar conform art.29 pct. 2, în exercițiul drepturilor și libertăților, fiecare persoană este supusă doar îngrădirilor stabilite prin lege, în scopul exclusiv al asigurării, recunoașterii și respectului drepturilor și libertăților celorlalți, în vederea satisfacerii cerințelor juste ale moralei, ordinii publice și bunăstării generale într-o societate democratică.
Potrivit art. 6 alin.2 din codul muncii, pentru muncă egală este obligatorie o renumerație egală, aspect ce se află în contradicție cu situația de față.
Art. 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului prevede faptul că este garantat dreptul tuturor oamenilor, fără nici o discriminare, la un salariu egal pentru muncă egală.
Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice stabilește la art. 19 pct. 3 că exercițiul drepturilor și libertăților poate fi supus unor limitări prevăzute de lege ce sunt necesare apărării securității naționale și ordinii publice, fapt ce implică inclusiv posibilitatea unor restricții privind exercitarea acestor drepturi, dar, în speță, nu se poate aprecia conform considerentelor expuse ca acordarea de sporuri doar unor categorii de personal a fost justificată pentru apărarea securității naționale și a ordinii publice.
Acest aspect ce atrage incidența dispozițiilor art. 27 alin.1 din nr.OG 137/2000 coroborat cu art. 269 Codul muncii, dispoziții legale în baza cărora acțiunea este considerată întemeiată.
Acordarea despăgubirilor solicitate nu se confundă cu o adăugare la lege, ci reprezintă o aplicare a prevederilor art. 269 Codul muncii, care garantează dreptul la despăgubire, inclusiv pentru discriminările în muncă.
Deși criteriile de repartizare a stimulentelor prevăzute de Normele interne au caracter exemplificativ și de recomandare ( 25, 27 și 49), ele au fost aplicate arbitrar. s-au acordat următoarelor categorii socio-profesionale: pentru întregul personal din aparatul propriu al Ministerului Justiției, indiferent de funcție sau vechime; din cadrul personalului instanțelor judecătorești, numai pentru judecătorii cu o vechime de 0-3 ani, consilierii de reintegrare, funcționarii publici, personal contractual ( aceștia din urmă fără deosebire de vechime).
Rezultă astfel că în cadrul personalului din justiție s-au aplicat tratamente diferențiate arbitrare și discriminatorii, în funcție de locul de muncă ( categoria socio-profesională).
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor prin Direcția Generală a Finanțelor Publice M, solicitând admiterea acestuia, modificarea sentinței atacate în sensul respingerii acțiunii formulate de reclamanți.
În motivarea recursului pârâtul arată că, modalitatea de salarizare a acestei categorii de funcționari este distinctă de cea reglementată pentru alte categorii profesionale, diferențele fiind motivate de locul și rolul justiției în statul de drept, de răspunderea, complexitatea și riscurile funcției, de incompatibilitățile și interdicțiile prevăzute de lege pentru aceste categorii de personal.
Reclamanții nu se află într-o situație comparabilă cu cea a alto categorii socio-profesionale, atât timp cât pe lângă obligațiile specifice funcției, salariații din sistemul judiciar se bucură de o serie de drepturi și beneficii suplimentare care li se adresează numai lor, nefiind aplicabile altor categorii de salariați.
Împotriva aceleiași sentințe mai declarat recurs și pârâtul Ministerul Justiției, solicitând admiterea acestuia și modificarea sentinței atacate în sensul respingerii cererii de chemare în judecată.
În memoriul de recurs s-a arătat că rin p. Ordinul ministrului justiției nr.1921/C/15 decembrie 2005 s-a aprobat repartizarea unui fond de stimulente financiare pentru personalul din sistemul justiției în anexă fiind specificate sumele repartizate pe ordonatori cărora le-a revenit responsabilitatea distribuirii și plății sumelor acordate cu titlu de stimulente, potrivit criteriilor prevăzute în Normele referitoare la repartizarea fondului constituit potrivit art.25 din Legea nr.146/1997.
Conform alin.3 al art.25 din Legea nr.146/1997, repartizarea veniturilor de beneficiar se face în baza unor norme interne aprobate prin ordin al ministerului justiției, la momentul respectiv fiind în vigoare Ordinul ministerului justiției nr.2404/C/2004 prin care se aprobă Normele interne privind repartizarea fondului constituit potrivit art.25 alin.2 din Legea nr.146/1997.
Din analiza dispozițiilor cuprinse în Norme rezultă faptul că principalele criterii de repartizare a stimulentelor au caracter exemplificativ, iar nu limitativ, ceea ce înseamnă că ordonatorul de credite este îndreptățit să evalueze și să stabilească la un moment dat necesitatea stimulării financiare pe baza unor criterii ce corespund obiectivelor fixate la un moment dat în politica de dezvoltare a sistemului judiciar și/sau a obiectivelor generale ale Ministerului Justiției (art.4 alin.3).
Ceea ce nu s-a analizat de către prima instanță este natura acestor stimulente, precum și obligativitatea recompensării tuturor judecătorilor în același timp. Astfel, premiile sau stimulentele sunt concepute ca drepturi suplimentare care pot să fie sau nu acordate salariaților în funcție de o serie de criterii pe care angajatorul le poate stabili ca prioritate.
De asemenea, nu se poate vorbi de un drept care urmează a fi plătit întregului personal din sistemul autorității judecătorești în același timp. Este adevărat că prin natura lor stimulentele sunt drepturi suplimentare menite să recompenseze, dar nimic nu împiedică angajatorul să le plaseze alături de alți factori care deopotrivă să concureze la realizarea unor obiective stabilite ca prioritate la un moment dat, și este fără îndoială că stimularea celor cu venituri mai mici în sensul stabilității în sistem și îmbunătățirii performanțelor profesionale nu reprezintă diferențe nejustificate de natură a aduce atingere principiului egalității, căci beneficiul acestor sume s-a acordat tuturor celor care se încadrau în criteriile stabilite de ordonator în temeiul Normelor, așadar tuturor celor care se aflau în situații similare.
Examinând sentința recurată prin prisma motivelor invocate, Curtea de Apel constată că recursurile sunt nefondate, urmând să le respingă pentru următoarele considerente:
Întrucât motivele de recurs sunt similare, cele două recursuri nu vor fi analizate separat.
Referitor la inexistența unei discriminări, se apreciază că în mod judicios a reținut tribunalul că stimulentele salariale solicitate de reclamanți sunt drepturi de natură salarială în sensul art. 155 din Codul muncii, acestea fiind cheltuieli de personal potrivit art.25 din Legea nr.146/1997. Mai mult, art.2 alin. (1), art.6 lit. a) și c) și art.8 din OG 137/2000 ocrotesc în mod egal toate drepturile sociale acordate în temeiul raportului de muncă.
Așa cum a reținut și prima instanță pârâții au operat o selecție arbitrară între criteriile de acordare a stimulentelor considerând prioritar și peremptoriu criteriul vechimii în funcție până la 3 ani a beneficiarilor, în detrimentul criteriilor de performanță profesională. Acest criteriu exclusivist și discriminatoriu a fost aplicat însă numai judecătorilor, nu și celorlalte categorii de personal, stimulentele acordându-se următoarelor categorii socio-profesionale: pentru întregul personal din aparatul propriu al Ministerului Justiției, indiferent de funcție sau vechime; din cadrul personalului instanțelor judecătorești, numai pentru judecătorii cu o vechime de 0-3 ani, consilierii de reintegrare, funcționarii publici, personalul contractual (aceștia din urmă fără deosebire de vechime).
Drept urmare, în mod legal și temeinic s-a apreciat de către prima instanță că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 3 alin. (2) din OG 137/2000, respectiv art.5 lin. (4) din Codul muncii fiind nelegal nu numai tratamentul discriminatoriu, care presupune intenția directă de a discrimina, dar și impactul discriminatoriu, care presupune o atitudine neutră, care are însă consecințe discriminatorii. Astfel, criteriile după care s-au acordat stimulentele au fost categoria socio-profesională și vechimea în muncă, însă acest din urmă criteriu a fost utilizat numai cu referire la judecători. În același sens s-a statuat și prin Hotărârea nr.15/23.01.2006 a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării.
În consecință, în mod legal tribunalul constatând existența unei discriminări între reclamanți (judecători cu o vechime mai mare de 3 ani) și judecătorii cu o vechime de până la 3 ani, respectiv celelalte categorii socio-profesionale a dispus în temeiul art.27 din OG 137/2000 obligarea pârâților la despăgubiri în cuantum de 1700 lei pentru fiecare reclamant.
Pentru aceste considerente, reținând că prima instanță a aplicat corect dispozițiile legale incidente în cauză, Curtea apreciază că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct.9 Cod procedură civilă (invocat de ambii recurenți) nu este întemeiat și, în temeiul dispozițiilor legale menționate anterior și a art. 312 alin. (1) Cod procedură civilă urmează să respingă ca nefondate recursurile declarate în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâții MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR și MINISTERUL JUSTIȚIEI împotriva sentinței civile nr. 477 din 8 aprilie 2008 Tribunalului Maramureș pronunțată în dosar nr- pe care o menține.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședință publică din 30 iunie 2009.
PT. PREȘEDINTE JUDECĂTORI PT. GREFIER
- - - - - -
În semnează În semnează
Vicepreședintele instanței Prim-Grefier
- -
Red.D/Dact.
2 ex./06.08.2009
Jud.fond:V și
Președinte:Marta Carmen VitosJudecători:Marta Carmen Vitos, Gabriella Purja, Laura
