Calcul drepturi salariale. Practica juridica. Decizia 1670/2009. Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția Civilă, de Muncă și Asigurări Sociale
pentru Minori și Familie
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ Nr. 1670/R/2009
Ședința publică din 30 iunie 2009
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: Marta Carmen Vitos
JUDECĂTOR 2: Gabriella Purja vicepreședintele instanței
JUDECĂTOR 3: Laura
GREFIER:
S-au luat în examinare recursurile declarate de MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR și MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR împotriva sentinței civile nr. 336 din 25 februarie 2008, pronunțată de Tribunalul Cluj în dosar nr-, privind și pe reclamanții intimați, și și pe pârâții intimați CURTEA DE APEL CLUJ și CNCD, având ca obiect litigiu de muncă - calcul drepturi salariale - îndemnizații DNA și DIICOT.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se constată lipsa părților.
Procedura de citare este realizată.
Recursurile au fost declarate în termenul legal, au fost comunicate intimaților și sunt scutite de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care, instanța din oficiu invocă excepția nulității hotărârii primei instanțe, întrucât minuta hotărârii nu este semnată de toți judecătorii, potrivit cerințelor art. 258 alin. 1 Cod proc.civ.
Instanța reține cauza în pronunțare asupra excepției invocate.
CURTEA
Prin sentința civilă nr. 336 din 25 februarie 2008, pronunțată de Tribunalul Cluj în dosar nr- s-au respins excepțiile inadmisibilității acțiunii și lipsa calității procesuale pasive invocate de pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor
S-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive invocate de Consiliul Național pentru Combarea Discriminării B și s-a respins acțiunea față de acesta.
S-a admis acțiunea formulată de reclamanții, -, - și - împotiva pârâților Curtea de APEL CLUJ, Ministerul Justiției, Ministerul Economiei și Finanțelor - Prin DGFP C și în consecință:
Au fost obligați pârâții Curtea De APEL CLUJ și Ministerul Justiției la calcularea și la plata în favoarea reclamanților a unei despăgubiri egale cu diferențele de drepturi salariale dintre îndemnizațiile procurorilor de la DNA și DIICOT și drepturile salariale încasate începând cu data de 01.04.2006 și pentru viitor, iar pentru reclamanta - începând cu 01.05.2006, până la încetarea stării de discriminare, sume actualizate potrivit indicelui de inflație de la data scadenței și până la plata efectivă a acestora.
Au fost obligați pârâții Curtea De APEL CLUJ să înscrie în carnetele de muncă ale reclamanților mențiunile corespunzătoare acordării drepturilor salariale respective.
A fost obligat pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor - prin DGFP C să aloce fondurile necesare plății în favoarea reclamanților a drepturilor salariale mai sus arătate.
Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut următoarele:
Instanța este competentă material să soluționeze cauza, deoarece conform art. 27 alin.1 din G nr. 137/2000, în calitatea reclamanților de persoane discriminate, aceștia au dreptul să pretindă despăgubiri proporțional cu prejudiciul suferit, potrivit dreptului comun.
Având în vedere că faptele de discriminare directă sunt săvârșite de instituțiile la care sunt încadrate în muncă, în cadrul raporturilor de muncă, despăgubirile trebuie solicitate potrivit dreptului comun al muncii.
În acest sens sunt și dispozițiile imperative ale art.1 alin.2 și art. 295 alin.1 din Codul muncii (care instituie aplicabilitatea Codului muncii și raporturilor de muncă ale reclamanților), precum și ale art. 5 din Codului muncii, care interzic discriminările în raporturile de muncă.
Potrivit Legii nr. 500/2002, a nr.HG 208/2005 și a G nr. 386/2007, Ministerul Economiei și Finanțelor coordonează acțiunile care sunt responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar, cum ar fi: pregătirea proiectelor legilor anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție.
Astfel, rolul Ministerului Economiei și Finanțelor, este de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat, pe baza proiectelor ordonatorilor principali de credite, precum și elaborarea proiectelor de rectificare a acestor bugete.
De asemenea, calitatea procesuală a Ministerului Economiei și Finanțelor se justifică și prin dispozițiile art. 1 din G nr. 22/2002, aprobată prin Legea nr. 288/2002, potrivit cărora executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, în temeiul titlurilor executorii, se realizează din sumele aprobate prin bugetele acestora cu titlu de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă. Având în vedere aspectele reținute instanța va respinge excepțiile invocate de pârâtul Ministerului Economiei și Finanțelor.
Instanța a admis însă excepția lipsei calității procesuale pasive a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării având în vedere că între acesta și reclamanți nu există nici un raport juridic, iar Consiliul nu poate fi chemat în judecată în calitate de pârât ci doar în calitate de expert în domeniul nediscriminării.
Cu privire la fondul cauzei, instanța a reținut că reclamanții fac parte din categoria personalului din unitățile din justiție, (unități bugetare care sunt finanțate de la bugetul de stat), raporturile juridice de muncă ale acestora fiind guvernate de Codul muncii, conform dispozițiilor art.1 și art.295 alin.2 din acest cod.
În ceea ce privește stabilirea existenței sau inexistenței discriminării reclamanților, prin neacordarea sporului de confidențialitate, instanța a cercetat situația în care se află reclamanții în raport cu alte categorii socio-profesionale, tratamentele care se aplică acestora, justificările și criteriile tratamentelor diferențiate. Conform Directivei 2000/EC/78 privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de angajare, în vederea definirii și constatării discriminării directe, tratamentul diferențiat trebuie analizat prin prisma unor persoane aflate în situații doar comparabile, iar nu neapărat în situații similare.
În speță, este fără putință de tăgadă apartenența reclamanților la personalul salarizat în baza OUG nr.27/2006, aceștia fiind judecători la Judecătoria Huedin.
Prin G nr. 27/2006 a fost reglementată salarizarea judecătorilor, procurorilor, asistenților judiciari și a altor categorii de personal din sistemul justiției.
Conform art. 11 alin.1 din G nr. 27/2006 și a art. II din Legea nr. 45/2007, procurorilor din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și celor din cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism li se acordă o salarizare corespunzătoare Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție (nr.6-13 de la lit. A din anexă), precum și toate celelalte drepturi de salarizare stabilite numai pentru aceștia, prin alte acte normative.
Cercetând sistemul de salarizare instituit prin G nr. 27/2006, este de remarcat faptul că, potrivit art. 3 alin. 1 din această ordonanță, salarizarea personalului prevăzut de acest act normativ a fost stabilită în raport: cu nivelul instanțelor sau parchetelor, cu funcția deținută și cu vechimea în magistratură (noțiune definită de art. 86 din Legea nr. 303/2004), toate aceste criterii reflectându-se în mod unitar în coeficienții de multiplicare prevăzuți în anexa ordonanței.
Însă, conform prevederilor acestei anexe, elementele mai sus menționate de stabilire a salarizării nu au o existență și o aplicabilitate de sine stătătoare și izolată. Dimpotrivă, aceste elemente sunt unitare, interdependente și se intercondiționează reciproc.
Astfel, în primul rând, criteriul nivelului instanțelor sau parchetelor își pierde orice relevanță fără criteriul vechimii în magistratură, care reprezintă condiția esențială pentru promovarea sau numirea într-o funcție judiciară la o instanță sau la un parchet de un anumit nivel (de exemplu, pentru numirea în funcția de procuror la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, este necesară o vechime minimă de cel puțin 8 ani, conform art. 44 alin.1 lit. c din Legea nr. 303/2004).
De asemenea, criteriul nivelului instanțelor sau parchetelor nu are nici o relevanță pentru salarizarea funcționarilor de specialitate juridică, precum cei din aparatul administrativ al Ministerului Justiției, Școlii Naționale de Grefieri și Institutul Național de, funcționari care sunt doar asimilați magistraților numai strict pe durata îndeplinirii funcției lor (conform art. 87 din Legea nr. 303/2004), și care în mod evident nu funcționează în cadrul instanțelor sau parchetelor, dar sunt salarizați în baza G nr. 27/2007 (în funcție de vechimea în magistratură).
În al doilea rând, nici criteriul funcției deținute nu are o relevanță proprie, deoarece este posibilă o salarizare identică, în baza OUG nr. 27/2006, pentru funcții diferite (de exemplu, una și aceeași salarizare prevăzută la lit. A, nr. crt. 28 din anexa ordonanței, poate reveni deopotrivă specialiștilor din domeniul informatic, ofițerilor de poliție judiciară, personalului de instruire de la Școala Națională de grefieri, personalului de specialitate juridică asimilat din aparatele administrative, procurorilor, asistenților judiciari, judecătorilor, potrivit art. 11 alin. 2 și 3, art. 16 din OUG nr. 27/2006, lit. A, nr. crt. 28 și lit. B nr. crt. 13 și 10 din anexa ordonanței.
Însă toți care dețin o funcție judiciară, de judecător, asistent judiciar sau procuror, trebuie să aibă o vechime în magistratură de peste 3 ani pentru a beneficia de această salarizate prevăzută la lit. A nr. crt. 28 din anexa ordonanței.
Rezultă că vechimea în magistratură reprezintă criteriul definitoriu, omniprezent și esențial în stabilirea salarizării personalului prevăzut de G nr. 27/2006, acest element explicit sau implicit, de la caz, aflându-se în corelație directă, necesară și obligatorie cu celelalte două criterii: nivelul instanțelor sau parchetelor, respectiv funcția deținută.
Totuși, în cazul procurorilor din și, a fost în mod privilegiat eliminată corelația obligatorie dintre criteriul nivelului instanțelor sau parchetelor și criteriul vechimii minime necesare accesului la respectivul nivel al parchetelor, deoarece aceștia sunt salarizați la nivelul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, chiar dacă nu au vechimea minimă (de 8 ani prevăzută de art. 44 alin.1 lit. c din Legea nr. 303/2004) corespunzătoare acestui nivel, ci dispun de o vechime de doar 5 ani (potrivit art. 87 alin. 2 și art. 75 alin. 4 din Legea nr. 304/2004).
Ca urmare a acestui fapt, s-a instituit, sub aspectul criteriilor de salarizare, un dublu sistem de salarizare, atât în raport cu interiorul aceluiași nivel al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cât și în raport cu personalul de la celelalte nivele, nemairespectându-se criteriile de tratament egal în salarizare, deoarece procurorilor din cadrul și li s-a acordat în mod privilegiat o salarizare corespunzătoare nivelului Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu toate că nu îndeplinesc condiția de vechime minimă necesare acestui nivel.
Din acest motiv, restul personalului, salarizat prin OUG nr. 27/2006, este pus în imposibilitate, în mod discriminatoriu, de a beneficia de această salarizare majorată, sub pretextul că nu are vechimea necesară pentru a accede la nivelul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, dar în același timp, pentru alte persoane (procurorii din cadrul și ) li se recunoaște această salarizare majorată, deși nu li se mai solicită vechimea minimă necesară pentru acest nivel.
În plus, nu toți procurorii din cadrul și funcționează efectiv în aparatul propriu al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, ci doar în structuri teritoriale, această teritorialitate fiind analogă structurii celorlalte instanțe și parchete (potrivit art. 5 alin.1 din G nr. 43/2002 și art. 4 alin.3 din Legea nr. 508/2004. De asemenea, competența, în instrumentarea actelor acestor structuri, revine de regulă, în primă instanță, tribunalelor, iar nu Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Rezultă în mod evident faptul că, în realitate, salarizarea procurorilor din și are ca și criteriu de bază domeniul specializat de activitate (urmărirea penală a faptelor de corupție și criminalitate organizată), iar nu nivelul instanțelor sau parchetelor, deoarece acest din urmă criteriu este imposibil de disociat de elementele sale constitutive, și anume: vechimea minimă necesară posibilității de a accede la respectivul nivel al instanței sau parchetului și, implicit, la nivelul corespunzător de salarizare; numirea efectivă și reală în aparatul propriu al instanței sau parchetului respectiv; numirea reală și definitivă în instanța sau parchetul de nivelul respectiv, cu păstrarea definitivă a gradului profesional corespunzător nivelului.
Într-adevăr, în realitate, salarizarea procurorilor din cadrul și CO. se face doar prin procedeul asimilării cu salarizarea procurorilor din Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, iar nu pe baza acelorași criterii care se aplică direct și nemijlocit procurorilor din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție (persoană juridică distinctă de și ) care au gradul profesional definitiv aferent acestui nivel.
Însă, în aceste condiții, este discriminatorie asimilarea salarizării doar a procurorilor din cadrul și CO. cu salarizarea procurorilor din Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în detrimentul celorlalte persoane salarizate în baza OUG nr. 27/2006, care au aceeași vechime minimă în magistratură ca și cea cerută procurilor din și CO.
Prin sistemul de salarizare (instituție de dreptul muncii), se înțelege ansamblul principiilor, obiectivelor, elementelor și formelor salarizării care determină condițiile de stabilire și acordare a salariilor (salariul compunându-se din salariul de bază, indemnizații, sporuri și adaosuri, conform art. 155 din Codul muncii ). Ori, sistemul de salarizare este guvernat, printre altele, de două principii fundamentale: cel al egalității de tratament (art. 154 din Codul muncii ) și cel al diferențierii salariilor numai în raport cu nivelul studiilor, cu treptele sau gradele profesionale, cu calitatea și cantitatea muncii, respectiv condițiile de muncă.
Ca atare, principiul egalității de tratament în salarizare implică recunoașterea acelorași obiective și elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate într-o situație comparabilă.
De altfel, doctrina juridică și practica judiciară au statuat în mod unanim și constant existența discriminării în materie de muncă, ori de câte ori un drept salarial nu a fost acordat tuturor categoriilor profesionale (deci indiferent de funcție) care întruneau elementul generator al respectivului spor sau adaos specific (de exemplu, acordarea adaosului salarial reprezentând cota din profitul unității numai șefilor de proiecte și respingerea acordării acestuia și cadrelor medii, echivalează cu o discriminare.
Deci, reclamanții sunt discriminați în sensul art. 2 alin.1 - 3, art. 6 din OUG nr. 137/2000, întrucât le-a fost refuzată asimilarea salarizării sub pretextul că aparțin la o anumită categorie socio-profesională și sub pretextul locului de muncă (loc de muncă specializat prin natura cauzelor instrumentate), criterii declarate în mod expres de lege ca fiind discriminatorii (art.2 alin.1 din OG nr.137/2000).
Ca atare, existența discriminării directe a reclamanților rezultă și din dispozițiile: art. 7 și art. 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului (care garantează dreptul tuturor la protecție egală a legii împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare); art. 7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin Decretul nr. 212/1974 (care garantează dreptul la condiții de muncă juste și prielnice și la egalitate de tratament în salarizare, fără nici o distincție); art. 14 din Convenția europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv Protocolul nr.12 la această Convenție (care interzic discriminările); art.4 din Carta socială europeană revizuită (ratificată prin Legea nr.74/1999) care garantează dreptul la o salarizare echitabilă; art.5, art. 6, art. 8, art. 39 alin.1 lit.a, art. 40 alin. 2 lit. c și lit.f, art. 154 alin. 3, art. 165 și art.155 raportat la art. 1 din Legea nr. 53/2003 (care garantează plata integrală a drepturilor de natură salarială, fără discriminări, restrângeri sau limitări); art. 20, art.16 alin. 1, art.53 și art. 41 din Constituție (care garantează aplicarea principiului nediscriminării și în raport cu dreptul la salariu, drept care face parte din conținutul complex al dreptului constituțional la muncă și care nu poate face obiectul unor limitări discriminatorii).
Ori, criteriul după care s-a făcut distincția, în speța dedusă judecății, este categoria socio - profesională și locul de muncă (loc de muncă specializat prin natura cauzelor instrumentate) criterii de diferențiere injuste a personalului salarizat în baza G nr.27/2006 și cu vechime în funcțiile deținute de cel puțin 6 ani, față de procurorii și CO.
Potrivit art.2 pct.1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, exercițiul drepturilor este apărat împotriva oricăror discriminări, iar conform art.29 pct.2, în exercițiul drepturilor și libertăților sale, fiecare persoană este supusă doar îngrădirilor stabilite prin lege, în scopul exclusiv al asigurării, recunoașterii și respectului drepturilor și libertăților celorlalți, în vederea satisfacerii cerințelor juste ale moralei, ordinii publice și bunăstării generale într-o societate democratică.
Art.2 pct.2 din Convenția privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitării profesiei, prevede că diferențierile, excluderile sau preferințele întemeiate pe calificările cerute pentru o anumită ocupație, nu sunt considerate discriminatorii, dar în speță neacordarea salarizării solicitate nu are la bază o astfel de justificare obiectivă și rezonabilă, deoarece procurorii și CO. nu primesc salarizarea superioară (prin asimilare) pentru calificările cerute de ocupația acestora, ci doar pentru că salarizarea acestora este asimilată, în mod arbitrar, cu cea a procurorilor din Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, asimilare care are la bază criteriul naturii cauzelor instrumentate.
Fiecare judecător soluționează un anumit gen de cauze care sunt deduse judecății, ori pentru cele de natură civilă, comercială, fiscală, contencios administrativ și nici pentru cele din infracțiuni de corupție nu se cere o calificare superioară, aparte, a unora față de ceilalți. Nu s-a prevăzut faptul că pentru a participa la soluționarea unor cauze privind infracțiuni de corupție și criminalitate organizată, procurorul trebuie să aibă calificări superioare, condiții superioare de vârstă, vechime, doctorate, cunoașterea unei limbi străine, etc. ci dimpotrivă tot personalul de specialitate juridică salarizat în baza G nr. 27/2006 are aceeași calificare.
Nu se contestă faptul că, în multe situații, legiuitorul a prevăzut acordarea unor sporuri bazate pe, calificare profesională, dar acestea au într-adevăr justificare reală, sunt nediscriminatorii, ori în speță simplul fapt că se soluționează un alt gen de cauze nu justifică inegalitatea de tratament, prin asimilări preferențiale și privilegiate de salarizare.
Dacă legiuitorul ar fi prevăzut că, pentru a beneficia de asimilarea salarială superioară în speță, este necesară o calificare superioară, un volum de muncă ridicat, s-ar fi justificat diferența de tratament, dar aceste condiții nu au fost prevăzute de legiuitor pentru procurorii sau
Potrivit art.6 alin.2 din Codul muncii, pentru muncă egală este obligatorie o remunerație egală, aspect ce se află în contradicție cu situația de față.
Acest aspect ce atrage incidența dispozițiilor art.27 alin.1 din G nr.137/2000 coroborat cu art.269 Codul muncii, dispoziții legale în baza cărora acțiunea a fost considerată întemeiată.
Pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamanților, instanța a aplicat, doar prin analogie, prevederile art.11 alin.1 din G nr.27/2007, întrucât numai astfel se poate realiza principiul unei juste și integrale despăgubiri, iar pe de altă parte, art.3 din Codul civil oprește instanța să invoce lacuna legislativă.
Acordarea despăgubirilor solicitate nu se confundă cu o adăugare la lege, ci reprezintă o aplicare a prevederilor art. 269 Codul muncii, care garantează dreptul la despăgubire, inclusiv pentru discriminările în muncă.
Obligația pârâților de plată a drepturilor bănești, solicitate prin acțiune, este o obligație solidară.
Astfel, conform art.295 din Codul muncii, raportul juridic dedus judecății este guvernat de prevederile Codului muncii, completate cu cele ale legislației civile.
În acest sens, Codul civil reglementează solidaritatea pasivă între debitori (art.1039 Cod civil), completând prevederile Codului muncii. Este de remarcat că în materia dreptului muncii, ori de câte ori în plata drepturilor bănești sunt implicate mai multe unități, regula este că acestea răspund solidar.
Reclamanții au mai solicitat actualizarea prejudiciului suferit conform indicelui de inflație, cerere pe care instanța o găsește admisibilă, ținând cont și de prevederile art.1082 din Codul civil și art.161 alin.4 din Codul muncii.
Astfel, în acest articol se arată că debitorul este osândit, de se cuvine, la plata unor daune interese, pentru neexecutarea obligației sau pentru întârzierea executării, cu toate că nu este de rea credință din partea sa, afară numai dacă nu va justifica faptul că neexecutarea provine dintr-o cauză străină ce nu-i poate fi imputată. În prezenta cauză pârâții sunt în culpă pentru neacordarea sporurilor, precum și pentru neinițierea unor măsuri care să aibă finalitate eliminarea acestor discriminări.
Potrivit art. 1084 din Codul civil daunele interese ce sunt debite creditorului cuprind în genere pierderea ce a suferit în genere pierderea ce a suferit și beneficiul de care a fost lipsit, ori în speță este de notorietate faptul că sumele de bani datorate se devalorizează continuu. Astfel, potrivit practicii judiciare constatate în materie, în mod justificat s-a solicitat actualizarea creanței conform indicelui de inflație.
Legat de cererea de chemare în judecată a Ministerului Economiei și Finanțelor instanța a apreciat-o ca întemeiată, procedând la admiterea sa.
Astfel, potrivit art.19 din Legea nr.500/2002, privind finanțele publice, Ministerul Economiei și Finanțelor, coordonează acțiuni care sunt în responsabilitatea Guvernului, cu privire la sistemul bugetar: pregătirea proiectelor bugetare anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție. De asemenea, răspunderea Ministerului Economiei și Finanțelor rezultă și din prevederile art.3 din HG nr.208/2005 și ale art.3 din HG nr.386/2007.
Ținând cont de toate cele prezentate anterior, fiind încălcate dispozițiile art.16 alin.1 și 2 din Constituția României, art.1 alin.2 lit.e, pct.i din G nr.137/2000, art.2 alin.1-3, art.29 pct.2 din G nr.137/2000, art.2 pct.1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art.2 pct.2 din Convenția nr.111 privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitarea profesiei, art.19 pct.3 din Pactul Internațional cu privire la drepturile sociale și politice și art.5 și 6 din Codul muncii, instanța a apreciat ca întemeiată cererea reclamanților.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs în termen legal pârâții Ministerul Economiei și Finanțelor și Ministerul Justiției.
Prin recursul promovat, pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor a solicitat modificarea sentinței și respingerea acțiunii reclamanților.
În motivarea recursului s-au invocat următoarele:
Pârâtul invocat excepția necompetenței materiale Tribunalului Cluj în soluționarea acțiunii, arătând că față de temeiul invocat de reclamanți - discriminarea - competența de soluționare în primă instanță revine judecătoriei în baza art. 1 Cod proc.civ.
O altă excepție invocată în cuprinsul recursului o constituie cea lipsei calității procesuale pasive a recurentului.
În acest context s-a arătat că pârâtul nu poate aloca fondurile necesare plății sumelor solicitate, fără a se indica temeiul ce stă la baza acestei plăți.
O astfel de plată se poate face în baza unei legi sau ordonanțe, opozabilă tuturor membrilor societății, nicidecum în baza unei hotărâri judecătorești opozabilă doar părților din proces.
Lipsa calității procesuale pasive pârâtului rezidă și din împrejurarea că între reclamanți și recurent nu există raporturi juridice.
Plățile din fondurile publice se fac în condițiile stabilite prin acte emise de puterea legiuitoare sau executivă, nu prin hotărâri judecătorești.
Cea de-a treia excepție invocată vizează inadmisibilitatea acțiunii, raportată la prevederile OG 137/2000. Discriminarea invocată de reclamanți în raport cu procurorii din cadrul DNA și DIICOT este invocată printr-un raționament care nu se întemeiază pe un text de lege, iar reclamanții nu se află în aceeași situație și aceleași circumstanțe cu procurorii din cadrul DNA și DIICOT.
Pârâtul Ministerul Justiției prin recursul promovat, solicitat casarea sentinței și respingerea acțiunii.
În motivarea recursului s-au invocat următoarele:
Prin hotărârea nr. 355/1.08.2007 a CNCD s-a statuat că existența unui tratament diferențiat între procurorii și judecătorii care își desfășoară activitatea în cadrul judecătoriilor, tribunalelor, curților de apel și parchetelor de pe lângă acestea, pe de o parte și procurorii din cadrul DNA și DIICOT pe de altă parte, nu constituie discriminare potrivit OG nr. 137/2000.
Prin hotărârea pronunțată ordonatorii de credite au fost obligați la plata în favoarea reclamanților a unor drepturi salariale în alt cuantum decât cel stabilit de actul normativ incident în materia salarizării magistraților, respectiv OUG nr. 27/2006.
Pronunțând această hotărâre, instanța depășit limitele puterii judecătorești, ceea ce atrage incidența motivului de casare prev. de art. 304 pct. 4 Cod proc.civ.
de a analiza un tratament discriminatoriu instituit prin dispoziții legale aparține altor organe, în măsura în care o dispoziție cuprinsă într-o lege sau ordonanță în vigoare este în contradicție cu disp. art. 16 din Constituție, existând posibilitatea invocării excepției de neconstituționalitate a acestor prevederi legale.
Un alt motiv de recurs se întemeiază pe disp. art. 304 pct. 9 Cod proc.civ.
În aprecierea recurentului disp. OG nr. 137/2000 nu sunt aplicabile. Acțiunea în despăgubiri întemeiată pe prevederile acestui act normativ este în legătură cu acte sau fapte de discriminare înțelese ca acțiuni ori inacțiuni ilicite prin care se restrânge sau se înlătură folosința ori exercitarea, în condiții de egalitate, a drepturilor și libertăților fundamentale, sau a drepturilor recunoscute de lege.
Dreptul pretins de reclamanți nu le este recunoscut acestora prin lege.
Exercitarea unor drepturi se referă la modul de aplicare a unor dispoziții legale care instituie acele drepturi, nu la examinarea soluțiilor legislative alese de către legiuitor.
Modul de stabilire prin lege unor drepturi în favoarea unor categorii profesionale în mod diferit față de alte categorii, ori nereglementarea de către legiuitor a anumitor aspecte ce țin de statutul profesional al unei categorii, nu este o problemă ce poate fi apreciată din punctul de vedere al discriminării, depășind cadrul legal reglementat prin OG nr. 137/2000.
S- invocat totodată faptul că procurorii care își îndeplinesc atribuțiile în cadrul DNA și DIICOT, potrivit art. 83 alin. 9 din Legea nr. 304/2004, la data încetării activității în cadrul uneia din cele două instituții revin la parchetul de unde provin sau la un alt parchet unde au dreptul să funcționeze, potrivit legii.
Reiese din această dispoziție că procurorii de la DNA și DIICOT ocupă aceste funcții pe o perioadă de timp limitată și primesc drepturile salariale similare cu cele ale unui procuror de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, numai pe perioada desfășurării activității în cadrul acestor structuri.
Pe baza argumentării juridice a primei instanțe se instituie un sistem de salarizare paralel cu cel stabilit de legiuitor și se ajunge ca toți magistrații să primească drepturi salariale corespunzătoare Parchetului de le lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, fără îndeplinirea cerințelor imperative ale legii speciale de salarizare.
Deși atât judecătorii, cât și procurorii au calitatea de magistrați, ei desfășoară activități diferite, de aici posibilitatea stabilirii unor reguli diferite de organizare și funcționare instanțelor judecătorești comparativ cu parchetele, precum și adoptării unor prevederi diferite în ceea ce privește raporturile de serviciu ale celor două categorii de magistrați, fără a se aduce atingere principiului nediscriminării, care în nici un caz nu presupune uniformitate.
Oricare dintre judecătorii sau procurorii care îndeplinesc condițiile legale au dreptul și pot fi numiți în posturile respective, fiind ocrotit dreptul fiecăruia de a fi numit și de beneficia de drepturile specifice ale posturilor din cadrul DIICOT și DNA.
Analizând recursurile prin prisma excepției invocate din oficiu de instanță, curtea constată că acestea sunt fondate, urmând a fi admise.
Așa cum reiese din actele dosarului de fond, minuta hotărârii a fost semnată numai de unul dintre cei doi judecători care au participat la elaborarea ei.
Potrivit art. 258 alin. 1 Cod proc.civ. lipsa semnăturii unui judecător este sancționată cu nulitatea absolută a actului.
Întrucât această nulitate își extinde efectele și asupra sentinței, neputând fi acoperită în niciun mod, se impune rejudecarea cauzei în primă instanță cu pronunțarea unei hotărâri conform cerințelor art. 258 Cod proc.civ.
Pentru aceste considerente, în baza art. 312 alin. 1 raportat la art. 137 alin. 1, art. 258 alin. 1 Cod proc.civ. curtea va admite recursurile declarate de pârâții Ministerul Justiției și Libertăților și Ministerul Economiei și Finanțelor împotriva sentinței civile nr. 336 din 25 februarie 2008 Tribunalului Cluj pronunțată în dosar nr- pe care o va casa în întregime și va trimite cauza aceleiași instanțe pentru o nouă judecată.
Cu ocazia rejudecării, instanța de fond va analiza acțiunea și prin prisma criticilor aduse prin motivele de recurs, precum și din perspectiva deciziilor nr. 818-821/2008 și nr. 1325/4.12.2008 pronunțate de Curtea Constituțională.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursurile declarate de pârâții MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR și MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR împotriva sentinței civile nr. 336 din 25 februarie 2008 Tribunalului Cluj pronunțată în dosar nr- pe care o casează în întregime și în consecință trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședință publică, azi, 30 iunie 2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI GREFIER
- - - - -
în, semnează
Vicepreședintele instanței
- -
Red. MV dact. GC
2 ex/17.07.2009
Jud. primă instanță:,
Președinte:Marta Carmen VitosJudecători:Marta Carmen Vitos, Gabriella Purja, Laura
