Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 1701/2009. Curtea de Apel Tg Mures
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TÂRGU MUREȘ
SECȚIA CIVILĂ, DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE, PENTRU MINORI ȘI FAMILIE
Dosar nr-
Decizie nr. 1701/
Ședința publică din 10 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Nemenționat
Judecător:
Judecător:
Grefier:
Pe rol pronunțarea asupra recursurilor declarate de reclamanții și, ambii cu domiciliul în mun. S, str. 1 -,.12,. A,.9, jud. S și pârâta ( ), cu domiciliul în mun. S,-,.1,. A,.4, jud. S, împotriva deciziei civile nr. 400 din 18.12.2008 pronunțată de Tribunalul Mureș în dosarul nr-.
În lipsa părților.
dezbaterilor și susținerile pe fond ale părților au fost consemnate în încheierea de ședință din 3 2009, când instanța a dispus amânarea pronunțării pentru astăzi, 10 2009, încheiere care face parte integrantă din prezenta decizie.
CURTEA,
Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:
Prin decizia civilă nr.400 din 18.12.2008 a Tribunalului Mureș, pronunțată în dosarul nr- s-a admis apelul formulat de pârâta () împotriva sentinței civile nr.5288 din 05 decembrie 2002 pronunțată de Judecătoria Suceava în dosarul nr.1077/2002 și, în consecință, s-a schimbat în parte sentința atacată, în sensul obligării pârâtei-reclamante la plata către reclamanții pârâți și a sumei de 60360 lei, reprezentând contravaloarea lucrărilor de îmbunătățire efectuate la apartamentul situat în S, str. 1 - 2.. 12,. A,. 9, jud.
Pentru a pronunța această hotărâre instanța de apel a reținut că în ceea ce privește critica vizând greșita soluționare a excepției prescripției extinctive, se observă că prin decizia nr.3057 din 21 2003 Curtea de Apel Suceavaa lămurit această chestiune de drept statuând că prescripția a început să curgă nu la data primei opoziții a apelantei la realizarea lucrărilor, nici la data rămânerii definitive a hotărârii prin care Judecătoria Suceavaa respins cererea intimaților având ca obiect constatarea vânzării, ci la data formulării de către apelantă a cererii de evacuare a intimaților, în luna mai 1999. Instanța de recurs a arătat că acesta este momentul în care, indiferent de susținerile reclamanților privind existența unei promisiuni de vânzare-cumpărare, pârâta le-a contestat energic orice drept asupra apartamentului, putându-se stabili, în același timp, obligația de restituire, sub dubla sa limită, conform îmbogățirii fără justă cauză. În această situație, problema excepției prescripției, invocată în apel, nu mai poate fi ridicată în rejudecarea apelului, cât timp aceasta a fost lămurită de instanța de recurs, dezlegarea chestiunilor de drept dată de aceasta fiind obligatorie pentru judecătorii fondului, potrivit art.315 alin.1 Cod procedură civilă.
În legătură cu statutul reclamanților intimați, tribunalul a apreciat că aceștia au calitatea de constructori de bună-credință. Din coroborarea probelor administrate s-a constatat că reclamanții au intrat în posesia apartamentului, în baza unei înțelegeri, pe care au avut-o cu pârâta, în sensul că urma să se încheie un contract de vânzare-cumpărare cu privire la acesta, chiar dacă reclamanții nu au reușit ulterior, să dovedească printr-un înscris, încheierea unui antecontract de vânzare-cumpărare, astfel că acțiunea lor a fost respinsă de instanță. Susținerea apelantei, potrivit căreia intimații-reclamanți au intrat în posesia apartamentului fiind angajați de aceasta să monteze parchetul, a fost înlăturată de instanța de apel, fiind contrazisă de probele testimoniale administrate. Înțelegerea invocată de intimați s- întemeiat pe relațiile de afaceri și de prietenie existente între părți, la data respectivă pârâta-apelantă nefiind proprietară a apartamentului.
Referitor la valoarea lucrărilor de îmbunătățire efectuate la apartament,Tribunalul a apreciat că raportul de expertiză întocmit de inginerul este mai complet, prin acesta stabilindu-se că valoarea lucrărilor, fără uzură, este de 71.508 lei și a lucrărilor de instalații este de 7.480 lei, totalul fiind de 78.988 lei, iar în urma aplicării coeficientului de uzură corespunzător vechimii de 9-12 ani rezultă suma de 60.360 lei.
Cu privire la acțiunea reconvențională exercitată de pârâta apelantă, tribunalul a considerat că aceasta a fost corect soluționată. Reclamanta reconvențională nu a adus suficiente probe pentru a convinge instanțele că în apartament au rămas bunurile a căror contravaloare a solicitat-o: faianță, gresie, parchet, obiecte sanitare, tâmplărie. De asemenea s-a apreciat ca nefondată și cererea acesteia de obligare a pârâților-reconvenționali la plata de despăgubiri pentru deteriorările aduse de aceștia apartamentului.
Împotriva acestei hotărâri atât reclamanții cât și pârâta au declarat recurs.
Reclamanții-pârâți și au solicitat modificarea în parte a deciziei atacate, în sensul acordării contravalorii lucrărilor de îmbunătățire conform raportului de expertiză întocmit de, respectiv acordarea sumei de 97.237 lei, în loc de 60.360 lei, precum și obligarea pârâtei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea recursului, reclamanții-pârâți au arătat că în mod nelegal instanța de apel a apreciat că raportul de expertiză al ing. este mai complet, întrucât acesta a omis evaluarea unor lucrări, cum sunt: gletul suport la elementele vopsite cu var lavabil; căptușelile și pervazurile; sticla sablată și pictată manual; feroneria; șapele turnate în camere; lucrările de tencuieli interioare întrucât apartamentul se află în stare semifinisată, lucrări care se regăsesc evaluate în raportul de expertiză întocmit de ing..
De asemenea, raportul de expertiză al expertului a fost întocmit pe baza unor devize de evaluare și nu pe baza unor devize de lucrări încadrate în indicatoarele de norme de deviz pentru construcții, reparații și instalații cunoscute sub numele de indicatoare C, I, S, etc. care stau la baza întocmirii tuturor devizelor de lucrări în construcții.
S-a reținut că expertiza domnului are la bază un "buletin de prețuri în construcție și reparații în construcție" care este un buletin informativ elaborat pentru uzul populației și nu poate fi folosit de experții care întocmesc expertize ca probe în instanță, încadrările de lucrări și prețuri folosite nefiind norme de deviz legal aprobate și au numai caracter orientativ.
S-a mai arătat că raportul de expertiză al expertului a fost realizat în 20 august 2007, ceea ce înseamnă că lucrările executate în apartament nu au o vechime mai mare de 9 ani (deci coeficientul de uzură aplicat este greșit, fiind mai mic); cel mult se încadrează în perioada de uzură 6-9 ani( lucrările au fost executate în octombrie- 1998).
Calculul uzurii s-a făcut în mod subiectiv după un normativ din 1977, fără să se facă o analiză asupra modului de exploatare și a modului de întreținere a locuinței și a calității superioare a materialelor folosite.
În drept, recurenții reclamanți au invocat dispozițiile art. 304 pct. 9 din Codul d e procedură civilă.
Pârâta-reclamantă a criticat decizia nr.400/2008 a Tribunalului Mureș sub aspectul constatării calității de constructori de bună credință a reclamanților-pârâți, arătând că, în realitate, aceștia sunt detentori precari, calitate stabilită prin sentința civilă nr.960/2000 a Judecătoriei Suceava, întrucât pretinsa convenție invocată de aceștia nu putea produce efectele bunei credințe, din moment ce pârâta nu era proprietara apartamentului.
Pârâta reclamanta a mai arătat că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a legii atunci când a hotărât că reclamanților li se cuvine contravaloarea îmbunătățirilor din momentul judecării cauzei 60.360 lei, și nu din momentul executării acestora, de 11.708 lei, indiferent de buna sau reaua-credință a acestora. În acest sens, recurenta a arătat că prețul materialelor și al manoperei ce urmează a se plăti de bună-credință trebuie să fie acela din momentul facerii lucrărilor respective, iar urcarea valorii survenită pe parcursul timpului se cuvine proprietarului fondului, conform principiului accesiunii.
Recurenta a mai arătat că în mod nelegal instanța de apel a respins cererea care vizează majorarea pretențiilor pârâtei întemeiate pe lipsa de folosință a apartamentului, pentru perioada cuprinsă între data soluționării cauzei la instanța de fond și data soluționării apelului, precum și cererea de actualizare a despăgubirilor calculate de instanța de fond pentru lipsa de folosință a apartamentului.
În drept, recurenta pârâtă a invocat dispozițiile art. 304 pct. 9 din Codul d e procedură civilă.
Pârâta-reclamantă a formulat întâmpinare la recursul declarat de reclamanții-pârâți, prin care a solicitat respingerea acestuia ca nefondat, arătând că motivul de recurs invocat nu se încadrează în dispozițiile art.304 pct.9 din Codul d e procedură civilă. De asemenea, a mai arătat că instanța în mod întemeiat a înlăturat raportul de expertiză efectuat de expertul, întrucât acesta cuprindea lucrări care nu au fost efectuate în realitate.
Reclamanții-pârâți au formulat întâmpinare la recursul promovat de pârâta-reclamantă, prin care au solicitat respingerea acestuia ca nefondat, arătând că sub aspectul stabilirii calității de constructori de bună-credință, a momentului la care trebuie apreciată contravaloarea îmbunătățirilor, precum și respingerii cererii de majorare a pretențiilor ca fiind tardiv formulată în apel, decizia supusă controlului judiciar este ferită de orice critică.
Examinând decizia atacată din perspectiva motivelor invocate, instanța de control judiciar constată următoarele:
Prin cererea formulată și înregistrată pe rolul Judecătoriei Suceava la data de 11.02.2002, reclamanții și au solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 90.960 lei, reprezentând contravaloarea lucrărilor de îmbunătățirile efectuate la apartamentul situat în S, str.1 - 2..12,.A,.9 și stabilirea unui drept de retenție asupra acestui imobil până la plata sumei datorate.
Pârâta a formulat cerere reconvențională, prin care a solicitat obligarea reclamanților la ridicarea pretinselor îmbunătățiri efectuate la imobilul proprietatea acesteia, obligarea lor la plata daunelor provocate, în valoare de 67200 lei, obligarea reclamanților la plata sumei de 8366,8 lei reprezentând lipsa de folosință a spațiului pe o perioadă de 26 de luni.
Prin sentința civilă nr.5288 din 05.12.2002 a Judecătoriei Suceavas -a admis acțiunea reclamanților și s-a admis în parte acțiunea reconvențională, reclamanții fiind obligați să plătească pârâtei reclamante suma de 20.824,65 lei, reprezentând despăgubiri pentru lipsa de folosință a imobilului.
Prin decizia nr.736 din 22.04.2003 a Tribunalului Suceavas -a respins ca nefondat apelul declarat de pârâta-reclamantă împotriva acestei hotărâri, iar prin decizia nr.3057 din 21.11.2003 a Curții de Apel Suceavas -a casat decizia recurată și s-a dispus rejudecarea apelului. În această din urmă decizie, Curtea de Apel Suceavaa reținut că prescripția a început să curgă la data formulării de către pârâtă a cererii de evacuare a reclamanților, în luna mai 1999, acesta fiind momentul în care pârâta a contestat orice drept al reclamanților asupra apartamentului.
Față de cele reținute anterior, Curtea constată că în mod legal instanța de apel a înlăturat argumentele apelantei cu privire la excepția prescripției extinctive, întrucât prin decizia civilă nr.3057 din 21.11.2003 Curtea de Apel Suceavaa lămurit această chestiune de drept, astfel cum am arătat anterior.
Din această perspectivă, chestiunea excepției prescripției dreptului material la acțiune nu mai putea fi analizată cu ocazia rejudecării apelului, întrucât fusese lămurită de instanța de recurs, iar potrivit art.315 alin.1 din Codul d e procedură civilă dezlegarea dată chestiunilor de drept este obligatorie pentru judecătorii fondului.
În rejudecarea apelului, s-a dispus efectuarea unei expertize tehnice de specialitate, pentru stabilirea și evaluarea lucrărilor de îmbunătățiri efectuate la apartamentul în litigiu, întocmindu-se raportul de expertiză de către expertul (filele 61-75), iar prin încheierea din data de 23 ianuarie 2007 Tribunalul Suceavaa respins obiecțiunile și cererea pentru efectuarea unei noi expertize formulată de pârâta-reclamantă și a admis obiecțiunile formulate de reclamanții-pârâți, astfel că s-a efectuat un supliment al raportului de expertiză (filele 106-113).
Pârâta a depus un raport de expertiză tehnică extrajudiciară întocmit de expertul - (filele 96-101). Ulterior, instanța de apel a dispus efectuarea unui noi raport de expertiză, care a fost întocmit de expertul (filele 259-268), iar expertul asistent desemnat de reclamanți a întocmit un coraport de expertiză aflat la filele 375-382.
Prin încheierea nr.1636 din 11.03.2008 a Înaltei Curții de Casație și Justiție s-a dispus strămutarea cauzei la Tribunalul Mureș, instanța supremă dispunând și păstrarea actelor îndeplinite de instanță înainte de strămutare.
La termenul din 4 decembrie 2008, apelanta a depus la dosarul cauzei un memoriu prin care a solicitat actualizarea sumei stabilite de prima instanță, pentru lipsa de folosință a imobilului, precum și obligarea intimaților la plata despăgubirilor, pentru perioada cuprinsă între data pronunțării hotărârii de prima instanță și data soluționării apelului.
Cu referire la criticile formulate de pârâta recurentă față de neluarea în considerare de către instanța de apel a memoriului depus la data de 04.12.2008, prin care a solicitat actualizarea sumei stabilite de prima instanță pentru lipsa de folosință a imobilului, precum și obligarea intimaților la plata despăgubirilor pentru perioada ulterioară datei pronunțării, Curtea constată că sunt nefondate. Astfel, cum în mod legal a constatat instanța de apel, în raport de dispozițiile art.294 alin.2 din Codul d e procedură civilă asemenea cerere poate fi formulată până la prima zi de înfățișare, or apelanta formulase această cerere cu depășirea acestui termen, intervenind decăderea din dreptul de a mai solicita aceste despăgubiri în apel.
În consecință, Curtea va înlătura criticile formulate de recurenta-pârâtă pe acest aspect.
În ceea ce privește criticile referitoare la calitatea reclamanților de constructori de bună-credință, Curtea constată că din probele testimoniale administrate rezultă că reclamanții-pârâți au intrat în posesia apartamentului în baza unei înțelegeri, pe care au avut-o cu pârâta-reclamantă, în sensul că, între părți urma să se încheie un contract de vânzare-cumpărare cu privire la acest imobil. Chiar dacă la acel moment pârâta nu era proprietarul apartamentului, aceasta s-a obligat să dobândească acest drept și să-l transmită ulterior reclamanților, iar convenția părților s-a baza pe relațiile de prietenie și de afaceri care existau la acest moment între aceștia, astfel că nu s-a făcut în formă scrisă.
Susținerile recurentei în sensul că reclamanții - pârâți ar fi intrat în posesia apartamentului numai pentru că au fost angajați de aceasta să monteze parchetul nu poate fi primită, întrucât este contrazisă de declarațiile martorilor audiați în fața primei instanțe. Astfel, martorul (fila 31), a declarat că în timp ce efectua lucrări la apartamentul în discuție, nu a primit niciodată indicații de la pârâtă, deși aceasta a trecut pe acolo, iar reclamanții se comportau ca proprietari ai acestui imobil.
Declarația acestui martor se coroborează cu cea a martorilor (fila 32) și (fila 33).
B-credință este prezumată, pârâta-reclamantă fiind cea care avea sarcina probei contrare, însă nu a administrat nicio dovadă de natură a răsturna prezumția menționată. Mai mult, reclamanții-pârâți au fost cei care cu probele anterior menționate au întărit prezumția de bună-credință în favoarea lor.
Împrejurarea că reclamanții-pârâți nu au fost în măsură să probeze existența unei convenții translative de proprietate cu privire la apartamentul ce face obiectul litigiului, iar prin sentința nr.960/2000 s-a respins cererea acestora nu este de natură a dovedi reaua-credință a reclamanților-pârâți.
Astfel, chiar dacă reclamanții-pârâți știau la momentul încheierii convenției că pârâta-reclamantă nu era încă proprietarul apartamentului, rezultă că aceasta a promis vânzarea unui bun, cu privire la care urma să facă demersuri pentru a obține dreptul de proprietate, ceea ce s-a și întâmplat. Acest aspect coroborat cu faptul că pârâta-reclamantă a fost în măsură să predea reclamanților posesia bunului, cunoscând împrejurarea că aceștia efectuau lucrări de îmbunătățire și permițându-le să le facă, aspect confirmat de probele testimoniale administrate, duce la concluzia evidentă că reclamanții-pârâți au fost de bună-credință. Mai mult, chiar și o eventuală rea-credință a este anihilată atunci când a fost încurajat în efectuarea lucrărilor prin atitudinea de toleranță și pasivitate a proprietarului. În același context nu se poate discuta nici de o detenție precară a reclamanților-pârâți asupra apartamentului.
Față de cele reținute mai sus, Curtea constată că în mod legal instanța de apel a constatat că reclamanții-pârâți au fost de bună-credință, urmând a înlătura argumentele recurentei pe acest aspect.
În ceea ce privește recursul reclamanților-pârâți, Curtea constată aceștia au criticat decizia pronunțată în apel sub aspectul acordării contravalorii îmbunătățirilor conform raportului de expertiză întocmit de expertul.
În primul rând, Curtea constată că acest motiv de recurs se încadrează în motivul de nelegalitate prevăzut de art.304 pct.9 din Codul d e procedură civilă, în sensul că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a legii, urmând a înlătura apărările pârâtei-reclamante pe acest aspect.
În al doilea rând, Curtea constată că în mod întemeiat instanța de apel a înlăturat raportul de expertiză extrajudiciară întocmit de expertul, precum și coraportul întocmit de expertul asistent al reclamanților,.
În ceea ce privește cele două rapoarte de expertiză efectuate în cauză, respectiv cel întocmit de expertul și de expertul, Curtea constată că în mod nelegal instanța de apel a reținut că este preferabil raportul de expertiză întocmit de, întrucât ar fi mai complet.
În acest sens, Curtea constată că așa cum rezultă din raportul de expertiză efectuat de acesta din urmă, expertul a plecat de la premisa că la data preluării apartamentului de către reclamanți, acesta avea lucrările de tencuieli executate (fila 263), astfel că nu a inclus în evaluările efectuate contravaloarea lucrărilor de tencuieli, care au făcut obiectul cererii de chemare în judecată.
de la care a pornit expertul este greșită, pe de o parte, pentru că expertul nu s-a bazat pe nicio dovadă atunci când a apreciat astfel, iar pe de altă parte, întrucât este contrazisă de probele testimoniale administrate în fața primei instanțe, din care rezultă că imobilul a fost preluat în formă semifinisată.
Astfel, martorul (fila 32), a declarat că a fost angajat de reclamanți să efectueze lucrări de tencuială la apartamentul în litigiu, astfel că, printre altele, a tencuit și a îndreptat pereții.
Din acest motiv, Curtea constată că raportul de expertiză întocmit de expertul este incomplet, întrucât nu cuprinde lucrările de tencuieli, șapele turnate, gletul folosit ca suport pentru elementele vopsite cu vopsea lavabilă, deși în cauză s-au administrat probe din care rezultă că aceste lucrări s-au efectuat și au fost evaluate de expertul.
În plus, raportul de expertiză întocmit de expertul se impune a fi înlăturat și pentru că a avut la bază un deviz cu prețuri orientative, iar nu un deviz de lucrări întocmit pe baza și de Norme de, conform Buletinelor de expertiză tehnică elaborate periodic de Corpul Tehnici din România (fila 51), care cuprind consumurile de materiale, manoperă, utilaj, materiale auxiliare pentru fiecare articol de lucrare.
În același context sunt întemeiate și criticile recurenților în sensul că instanța de apel nu a avut în vedere, atunci când a stabilit care raport de expertiză va fi avut în vedere la pronunțarea hotărârii, faptul că în expertiza efectuată de expertul nu s-au aplicat coeficienții de uzură prevăzuți de Decretul-lege nr.61/1990, ci coeficienți prevăzuți în Decretul nr. 93/1997.
Față de cele reținute mai sus, Curtea constată că raportul de expertiză întocmit de expertul, astfel cum a fost completat cu suplimentul efectuat ulterior, este complet, este încheiat în baza actelor normative corespunzătoare, și reflectă în mod corect îmbunătățirile efectuate de reclamanți la apartamentul în discuție, instanța reținând acest aspect și din perspectiva faptului că se coroborează cu probele testimoniale administrate în fața primei instanțe.
Curtea va avea însă în vedere că, deși acest raport de expertiză stabilește valoarea îmbunătățirilor efectuate de reclamanți la suma de 97.237 lei, aceștia au solicitat prin cererea de chemare în judecată suma de 90.960 lei, care le-a fost acordată de prima instanță, sumă care nu putea fi majorată în căile de atac în raport de expertizele efectuate în apel.
Din această perspectivă, Curtea urmează a constata că reclamanților recurenți li se poate acorda numai suma pe care au cerut-o, respectiv 90.960 lei.
În aceeași ordine de idei, cu privire la argumentele pârâtei-recurente, în sensul că valoarea îmbunătățirilor ce se cuvine reclamanților nu poate fi decât cea din momentul executării acestor lucrări, iar nu valoarea de la momentul judecării cauzei, Curtea reține că tratamentul juridic al de bună-credință, în cazul accesiunii imobiliare artificiale, potrivit art. 494 alin.3 din Codul civil, presupune despăgubirea în temeiul îmbogățirii fără just temei, proprietarul având la îndemână două soluții posibile, respectiv fie să-l indemnizeze pe constructor cu o sumă de bani egală cu valoarea materialelor și prețul muncii, fie să-i plătească o sumă de bani reprezentând sporul de valoare a bunului ca urmare a efectuării lucrării.
Pentru stabilirea întinderii dreptului de creanță al, atunci când despăgubirea constă în prețul materialelor și al muncii, orientarea fostului Tribunal Suprem este criticabilă și nu mai poate fi reținută în contextul actual. Fiind vorba de o aplicație practică a principiului îmbogățirii fără justă cauză, întinderea despăgubirilor datorate de proprietarul imobilului trebuie stabilită în funcție de valoarea materialelor și prețul muncii din momentul pronunțării hotărârii. Numai astfel este posibilă restituirea valorii însărăcirii în limita îmbogățirii proprietarului. Curtea reține în acest context și faptul că acesta a fost și motivul pentru care expertul trebuia să aplice coeficienții de uzură corespunzători. Un argument în plus pentru cele arătate este acela că în situația în care între timp lucrările efectuate ar fi fost distruse din cauză de forță majoră, constructorul nu ar mai fi avut dreptul la despăgubiri, deoarece proprietarul imobilului nu s-ar fi îmbogățit.
Prin urmare, Curtea va înlătura și acest motiv de recurs formulat de pârâta-reclamantă.
Având în vedere aceste considerente, constatând că este incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct.9 din Codul d e procedură civilă, în temeiul prevederilor art.312 alin.3 din Codul d e procedură civilă, Curtea va admite recursul promovat de reclamanții-pârâți și împotriva deciziei civile nr.400 din 18.12.2008 pronunțată în dosarul nr- al Tribunalului Mureș și, în consecință, va modifica decizia atacată în sensul că va respinge ca nefondat apelul declarat de pârâta-reclamantă împotriva sentinței civile nr. 5288 din 05.12.2002 pronunțată de Judecătoria Suceava în dosarul nr. 1077/2002, pe care o va menține ca legală și temeinică.
Curtea va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta-reclamantă împotriva aceleiași decizii, constatând că motivele de nelegalitate invocate sunt neîntemeiate, astfel cum am arătat anterior.
Fiind în culpă procesuală, pârâta (în raport de respingerea apelului promovat împotriva sentinței civile nr. 5288 din 05.12.2002 pronunțată de Judecătoria Suceava ) urmează a fi obligată, în temeiul dispozițiilor art. 274 din Codul d e procedură civilă, la plata către recurenții reclamanți și, a sumei de 1700 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, reprezentând 1200 lei contravaloarea onorariului expertului, conform chitanțelor nr.-/1 și nr.- (filele 44, 49 în dosarul Tribunalului Suceava ), precum și 500 lei onorariu avocațial, conform chitanței nr.379 din 13.11.2003 (fila 23 în dosarul nr. 1844/2003 al Curții de Apel Suceava ), urmând a înlătura dispozițiile din decizia nr. 400/2008 a Tribunalului Mureș privind obligarea reclamanților-pârâți la plata către pârâta reclamantă apelantă a sumei de 4500 lei reprezentând cheltuieli de judecată în apel.
De asemenea, în temeiul aceluiași text legal menționat anterior, fiind în culpă procesuală, intimata urmează a fi obligată la plata către recurenții și a sumei de 978 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând 973 lei taxă judiciară de timbru, conform chitanței nr. - (fila 30) și 5 lei timbru judiciar.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamanții și, ambii cu domiciliul în S, str.1 - 2..12,.A,.9, județul S, împotriva deciziei nr.400 din 18 decembrie 2008 pronunțată de Tribunalul Mureș, în dosarul nr-.
Modifică decizia atacată, în sensul că respinge ca nefondat apelul declarat de pârâta, domiciliată în S,-,.1,.A,.4, județul S, împotriva sentinței civile nr.5288 din 5 decembrie 2002 pronunțată de Judecătoria Suceava în dosarul nr.1077/2002.
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta, împotriva aceleiași decizii.
Obligă intimata la plata către recurenții reclamanți și, a sumei de 978 lei, reprezentând cheltuieli de judecată în recurs și 1700 lei cheltuieli de judecată în apel.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică azi, 10 2009.
PRESEDINTE JUDECĂTORI
GREFIER
Red.
Tehnored.
5 exp.
24.11.2009
Jud.fond:
Jud.apel:-
Președinte:NemenționatJudecători:Nemenționat
