Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 1761/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-
(1892/2009)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ și PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.1761
Ședința publică de la 18.12.2009.
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Andreea Doris Tomescu
JUDECĂTOR 2: Ioana Aurora Herold
JUDECĂTOR -
GREFIER -
* * * * * * * * * * *
Pe rol se află pronunțarea asupra recursului formulat de recurenții pârâți și, împotriva deciziei civile nr. 545 din 03.04.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a Va Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimata reclamantă.
are ca obiect - acțiune în revendicare.
Dezbaterile în fond și susținerile orale ale părților au avut loc la termenul de judecată din data de 16.12.2009, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta decizie, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera și pentru a da posibilitate părților să depună concluzii scrise, a amânat pronunțarea cauzei la data de 18.12.2009, când a decis următoarele:
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.8950/26.06.2008, Judecătoria sectorului 1 Bar espins cererea formulată de reclamanta împotriva pârâților și, prin care a solicitat ca aceștia să fie obligați să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr.6 din imobilul situat în B,-, etaj 2, sector 1.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că apartamentul nr.6 din imobilul situat în B,-, etaj 2, sector 1 fost cumpărat de, în timpul căsătoriei sale cu prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.4126/23.06.1957 la fostul notariat al raionului, devenind bun comun al soților. Cumpărătoarea era menționată în actele juridice și cu numele de n, n sau, potrivit declarațiilor autentificate date de - și.
Imobilul a trecut în patrimoniul statului, în conformitate cu prevederile Decretului nr.111/1951, prin sentința civilă nr.2681/13.09.1971 a Judecătoriei sectorului 1
Reclamanta, născută la 01.05.1952 este fiica lui și., decedat la data de 24.11.1978 în Israel, a fost moștenit de, în calitate de soție supraviețuitoare și de descendenții, și, conform ordinului de moștenire eliberat de 04.10.1992 de Tribunalul Regional.
Mama reclamantei a solicitat restituirea apartamentului în natură, însă cererea sa formulată în fața autorităților administrației publice locale, înainte de intrarea în vigoare a Legii nr.112/1995, a fost respinsă, astfel cum rezultă din adresa nr.195/05.02.1991 a Primăriei Municipiului Nici demersurile făcute de mama reclamantei, după intrarea în vigoare a Legii nr.112/1995 și respectiv a Legii nr.10/2001 nu s-au finalizat cu un răspuns favorabil.
Potrivit adresei nr.-/09.05.2008 emisă de Primăria Municipiului B, au formulat notificări pentru obținerea de măsuri reparatorii pentru preluarea acestui imobil de către stat, atât reclamanta și mama ei, cât și fiul lui, notificări ce nu au fost soluționate.
, decedată la data de 27.11.2005, a fost moștenită de reclamanta, în calitate de descendent de gradul I, conform certificatului de calitate de moștenitor nr.1/16.01.2006, eliberat de notarul public din
Pârâții și au cumpărat apartamentul nr.6 din imobilul situat în B,-, etaj 2, sector 1 de la Primăria municipiului B, în conformitate cu dispozițiile Legii nr.112/1995, prin contractul de vânzare-cumpărare nr.3234/27824 din 31.01.1997, după ce în prealabil, l-au ocupat din anul 1994 în temeiul contractului de închiriere nr.10304 din 28.03.1996, prelungit ulterior.
Instanța a reținut că în condițiile în care, atât reclamanta, cât și pârâții invocă existența unui titlu de proprietate cu caracter translativ, provenit de la autori diferiți, se impune compararea titlurilor de proprietate invocate, pentru a se stabili partea al cărei drept este preferabil.
A apreciat că, având în vedere situația juridică particulară a imobilului litigios, respectiv faptul că acesta se încadrează în categoria imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, titlul de proprietate al reclamantei nu este preferabil celui invocat de pârâți, pentru următoarele considerente:
Titlul de proprietate al pârâților - contractul de vânzare-cumpărare nr.3234/27824/31.01.1997 este prezumat valabil, până la proba contrarie, iar reclamanta a pierdut, prin efectul prescripției extinctive, dreptul de a mai solicita anularea sa, astfel că această nulitate nu ar mai putea fi constatată nici pe cale de excepție.
Conform art.18 lit.d din Legea nr.10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr.247/2005, este obligatorie luarea unor măsuri reparatorii prin echivalent, în beneficiul persoanelor îndreptățite, în cazul în care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale.
Prin această normă juridică, deși este recunoscută existența dreptului persoanei îndreptățite la obținerea măsurilor reparatorii pentru preluarea abuzivă a imobilului, i se închide acesteia calea obținerii unei reparații în natură, imposibil de aplicat din punct de vedere juridic, din moment ce dreptul fusese anterior înstrăinat în mod legal unui terț.
În opinia instanței, prin această dispoziție legală, având în vedere necesitatea asigurării stabilității circuitului juridic civil, se statuează obligativitatea menținerii situației juridice create în mod valabil, în aplicarea dispozițiilor Legii nr.112/1995 și se instituie indirect, un criteriu de preferință în favoarea persoanelor ce au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în temeiul art.9 din Legea nr.112/1995, criteriu aplicabil la soluționarea acțiunii în revendicare.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel.
În motivele de apel, apelanta a arătat că instanța în mod greșit a motivat soluția de respingere a cererii în revendicare pe valabilitatea titlului de proprietate al pârâților. În mod greșit, instanța de fond vorbește de valabilitatea titlului intimaților pârâți, întrucât reclamanta a sesizat instanța nu cu o acțiune în anulare, ci cu o acțiune în revendicare, în care se prezumă din valabilitatea titlurilor exhibate de părți. Pentru a stabili care titlu este preferabil, instanța trebuia să aibă în vedere alte aspecte, respectiv data înscrisurilor, dacă au fost transcrise, drepturile autorilor de la care provin cele două titluri, pentru a stabili cine a dobândit de la adevăratul proprietar.
Apelanta a mai arătat că intimații au formulat cererea de cumpărare a imobilului în litigiu în temeiul Legii nr.112/1995 la data de 01.08.1996 prin cererea nr.27824/-, în condițiile în care apelanta formulase cerere de restituire a imobilului anterior cererii intimaților și chiar înainte de apariția Legii nr.112/1995, la data de 05.02.1991 prin adresa nr.195 formulase notificări în baza Legii nr.112/1995, primite de primărie înainte de cererea intimaților de cumpărare. Astfel, autoarea apelantei a formulat la data de 16.07.1996 cererea adresată Comisiei de Aplicare a Legii nr.112/1995, iar notificarea adresată intimaților de a nu întreprinde nici un demers în a cumpăra imobilul este, de asemenea, anterioară cererii acestora de cumpărare a imobilului.
Apelanta a mai arătat că instanța a motivat hotărârea, invocând argumente din Legea nr.10/2001, deși apelanta reclamantă a formulat o acțiune pe dreptul comun, temeiul acțiunii fiind art.480 Cod civil. Instanța a încălcat principiul disponibilității procesuale, schimbând cauza acțiunii, întrucât acțiunea este una în revendicare întemeiată pe art.480 cod civil și nu o acțiune în revendicare întemeiată pe Legea nr.10/2001.
Instanța de fond, pe de o parte, respinge excepția inadmisibilității acțiunii întemeiată pe dreptul comun după apariția Legii nr.10/2001 și consideră cererea cu care a fost sesizată ca fiind o acțiune în revendicare, iar pe de altă parte, motivarea respingerii acțiunii pe fond se face invocând art.18 lit.d din Legea nr.10/2001, schimbând astfel cadrul procesual stabilit de părți.
A mai arătat că instanța a apreciat, peste limitele legii, că prin art.18 lit.d din Legea nr.10/2001 și art.9 din Legea nr.112/1005 se stabilește în mod indirect un criteriu de preferință în compararea titlurilor în favoarea chiriașilor cumpărători.
În raport de prevederile art.1898 Cod civil, nu se pot reține, sub nici o formă, efecte favorabile intimaților pârâți în baza art.9 din Legea nr.112/1995, în condițiile în care vânzătorul nu avea calitatea necesară pentru a transmite proprietatea asupra imobilului situat în B,-,.2,.6, sector 1, întrucât statul nu era proprietar, iar proprietarul adevărat depusese cerere în baza Legii nr.112/1995, prin care solicita să i se restituie proprietatea în natură, deoarece o eventuală interpretare în sensul că aceștia și-au consolidat dreptul de proprietate cu privire la imobil nu poate avea o altă consecință decât aceea a recunoașterii în mod expres a ingerinței nejustificate în dreptul apelantei.
În mod greșit și în contradicție cu prevederile CEDO, instanța a stabilit criteriu de preferință în favoarea intimaților în temeiul art.9 din Legea nr.112/1995, întrucât potrivit art.9 alin.1 din același act normativ, chiriașii titulari de contract ai apartamentelor ce nu se restituie în natură fiștilor proprietari sau moștenitorilor acestora, pot opta, după expirarea termenului prevăzut de art.14, pentru cumpărarea acestora apartamente cu plata integrală sau în rate a prețului. În speță, titlul de proprietate al pârâților provine de la un subiect de drept, Municipiul B, în patrimoniul căruia imobilul litigios a intrat fără titlu valabil, în baza dispozițiilor neconstituționale ale Decretului nr.111/1951, astfel încât el nu putea fi vândut chiriașilor în baza Legii nr.112/1995.
Prin decizia civilă nr.545/A/3.04.2009, Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a admis apelul declarat de apelanta reclamantă, a schimbat în tot sentința civilă apelată, în sensul că a admis acțiunea și a obligat pârâșii să-i lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr.6 situat în imobilul din B,-, etajul 2, sector 1, compus din 4 camere, bucătărie, baie, oficiu, wc, oficiu, vestibul, wc serviciu, oficiu, cameră serviciu, balcon, boxă subsol, împreună cu 38,35. teren și 14,20% din părțile de folosință comună; a obligat intimații la 6.000 lei cheltuieli de judecată către apelantă.
Deși nu pot fi reținute motivele privind greșita întemeiere a hotărârii apelate pe dispozițiile Legii nr.10/2001, în raport de decizia nr.33/9-06-208 pronunțată în recursul în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție și nici caracterul contradictoriu al considerentelor instanței, Tribunalul a considerat că în mod eronat instanța de fond a apreciat că titlul de proprietate al pârâților este preferabil.
În speță, se impunea compararea titlurilor de proprietate ale părților, după regulile consacrate în materie, astfel cum a fost amendate prin decizia nr.33/9.06.2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite în recursul în interesul legii.
Astfel, sub un prim aspect, Tribunalul a constatat că, provenind de la autori diferiți, criteriul consacrat de doctrină și practică pentru stabilirea preferabilității titlului este acela al puterii titlului autorului.
Din această perspectivă, dreptul reclamantului dobândit prin moștenire de la un proprietar al cărui titlu îndeplinea toate condițiile de fond și de formă pentru valabilitate și opozabilitate, este preferabil titlului pârâților, care provine de la stat, care nu îl dobândise în mod valabil, pentru considerentele avute în vedere de instanța de fond.
Deși aprecierea instanței de fond, în sensul că această regulă consacrată de doctrină și jurisprudență nu mai este suficientă pentru a conduce la constatarea preferinței titlului autorului reclamantului și la admiterea acțiunii în revendicare împotriva chiriașilor cumpărători în temeiul Legii nr.112/1995, după adoptarea deciziei nr.33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite, Tribunalul a constatat că se impunea a se examina incidența în cauză a prevederilor Legii nr.10/2001 și a modului în care aceasta determină raporturile dintre fostul proprietar și chiriașul cumpărător, conformitatea Legii nr.10/2001 cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și protocoalele adiționale și stabilirea criteriilor de preferință prin raportare la cerințele impuse de art.1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului privind actualitatea dreptului părților, precum și la criteriile reținute în jurisprudența Curții Europene privind posibilitatea reparării vătămării dreptului de proprietate al foștilor proprietari, deposedați abuziv în timpul regimului comunist, fără a fi despăgubiți și dreptul chiriașilor cumpărători de a se bucura de dreptul dobândit, fără a fi ținuți să suporte ponderea responsabilității statului pentru preluarea abuzivă a imobilelor.
Sub un prim aspect, Tribunalul a apreciat că, deși a reglementat mecanismele în modul descris mai sus, legea specială, respectiv Legea nr.10/2001 nu instituie criterii de preferință în favoarea chiriașului cumpărător, astfel cum a reținut instanța de fond.
Sub un alt aspect, Tribunalul a constatat că Legea nr.10/2001 nu putea reglementa, de principiu, obligația unității deținătoare de a restitui fostului proprietar un imobil pe care nu îl mai avea în patrimoniu întrucât îl înstrăinase, astfel încât acest mecanism detaliat de reglementare nu poate împiedica formularea unei acțiuni în revendicare, în cazul în care sunt îndeplinite și alte condiții care vor fi examinate în cele ce urmează.
Sub un ultim aspect, în mod constant, în jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis că posibilitatea obținerii de măsuri reparatorii potrivit legii speciale, din fondul special, nu reprezintă o formă de reparație eficientă, astfel încât, ingerința în dreptul de proprietate al fostului proprietar poate reprezenta o încălcare a art.1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană pentru apărarea Dreptului Omului, dacă dreptul acestuia este actual.
Tribunalul a apreciat că actualitatea dreptului apelantei reclamante a fost păstrată prin numeroasele demersuri pe care aceasta le-a făcut pentru redobândirea imobilului, începând cu anul 1993, prin cererea de restituire adresată Primăriei Municipiului B și înregistrată sub nr.3724/11.05.1993 și continuate în baza legilor speciale de reparație nr.112/1995 și nr.10/2001.
Tribunalul a apreciat că demersurile autoarei apelantei reclamante au fost eficiente, întrucât au fost făcute anterior dobândirii imobilului de către intimații pârâți a imobilului prin contractul de vânzare-cumpărare nr.3234/27824/31.01.1997 și au fost cunoscute de către părțile contractante, acestea fiind inclusiv notificate în sensul de a nu încheia contract de vânzare-cumpărare pentru acest imobil, întrucât autoarea apelantei reclamante, fostă proprietară, urmărea redobândirea în natură a imobilului, astfel cum rezultă din cuprinsul cererii de restituire formulată în temeiul Legii nr.112/1995, înregistrată sub nr.1462/16.-.
Și dacă s-ar reține că pentru notificarea adresată intimatului pârât nu s-a făcut și dovada comunicării, cum s-au apărat intimații, Tribunalul a apreciat că acest aspect este nerelevant, întrucât pe cererea de cumpărare formulată de intimați s-a făcut mențiunea că pe listele întocmite în baza Legii nr.112/1995 la nr.1480 se regăsește cererea de restituire în natură a imobilului înregistrată sub nr.1462/1996.
Chiar dacă aceste motive sunt specifice analizei într-o acțiune în constatarea nulității acțiunii și nu unei acțiuni în revendicare, în măsura în care aceste aspecte au fost examinate ca și criterii de preferință, ele se impun a fi examinate ca atare și în condițiile neformulării unei acțiuni prealabile de constatare a nulității contractului ce reprezintă titlul pârâților.
Sub un alt aspect, Tribunalul a avut în vedere că în această situație, în care părțile justifică un bun în sensul art.1 din Primul protocol Adițional la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, dovedind actualitatea dreptului lor, mai rămâne de examinat doar în ce măsură, prin pierderea imobilului ce formează obiectul litigiului, pârâții subdobânditori în temeiul legii speciale sunt ținuți să suporte ponderea responsabilității statului pentru preluarea abuzivă a imobilului în timpul regimului comunist.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâții și, criticând-o pe motive de netemeinicie și nelegalitate.
În motivare, au arătat că instanța de apel a pronunțat o soluție nelegală atunci când, deși face vorbire de Decizia nr.33/2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secțiile Unite și de prevederile legilor speciale aplicabile obligatoriu în litigiul de față, precum și de prevederile CEDO, admite apelul pe o motivare care contravine acestor dispoziții legale obligatoriu a fi respectate și aplicate, numai pentru a da putere titlului intimatei reclamante, chiar dacă s-a încălcat flagrant legea.
Instanța de apel a ignorat prevederile legale prin care se stipulează faptul că premisa inevitabilă a admiterii unei acțiuni în revendicare este constatarea prealabilă a nulității contractului de vânzare-cumpărare, dacă acest contract ar fi fost încheiat cu nerespectarea legilor în vigoare la momentul încheierii și prin prisma condițiilor prevăzute de art.948 Cod civil sau a altor prevederi legate de valabilitatea acestuia.
Jurisprudența statuează că realizarea imperativului prevăzut de art.1 din Protocolul Adițional poate fi făcută prin plata unor despăgubiri rezonabile la valoarea bunurilor de care au fost deposedați foștii proprietari, iar diminuarea vechilor încălcări ale dreptului de proprietate nu trebuie să creeze noi prejudicii disproporționate.
Nu se poate recurge la o acțiune în revendicare prin compararea titlurilor de proprietate deținute de părți și de caracterizarea unuia dintre ele ca fiind mai puternic, pentru că, așa cum s-a arătat mai sus, acțiunea în revendicare este condiționată în primul rând de constatarea pe cale judecătorească a nulității actului de înstrăinare.
De asemenea, dacă imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale, măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent.
În consecință, trebuie reținut că, de principiu și față de modificările aduse prevederilor legale aplicabile cauzelor ce au ca obiect acțiunea în revendicare, trebuie ținut seama obligatoriu ca persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr.10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art.480 Cod civil, cu atât mai mult dacă au utilizat procedura Legii nr.10/2001 nu mai pot exercita ulterior acțiuni în revendicare.
Soluția instanței de apel este greșită atunci când încearcă prin motivarea dată să ridice moralul pârâților, spunând că au dreptul prin pierderea casei, chiar dacă acest lucru este ilegal făcut de către o instanță de judecată, să obțină despăgubiri corespunzătoare pentru imobil, ignorând faptul că nu au avut nici o vină că au cumpărat un imobil în condiții perfect legale și cu respectarea cerințelor legii sub imperiul căreia au cumpărat imobilul și anume art.9 și 14 din Legea nr.112/1995, uitând că foștii proprietari puteau să redevină proprietarii casei pierdute dacă la momentul 22 decembrie 1989 locuiau în calitate de chiriași în imobil, pe de o parte, iar pe de altă parte, prevederile legale în vigoare interne și internaționale au dispoziții clare cu privire la dreptul acestora de a primi despăgubiri ce ar reprezenta contravaloarea bunului înstrăinat unui terț.
Recurenții menționează faptul că atâta vreme cât foștii proprietari nu aveau calitatea de chiriași la momentul amintit mai sus, toate demersurile acestora și ale celui de la care au cumpărat au fost făcute cu respectarea întocmai a legii, fostul proprietar neavând dreptul să ceară restituirea în natură.
Instanța de apel se "ascunde" sub această titulatură de comparare de titluri, atunci când a dat o soluție cu încălcarea flagrantă a prevederilor legilor speciale, dar și internaționale, dar le amintește fără să le aplice, creând impresia falsă că ar fi ținut cont de ele în pronunțarea soluției.
Recurenții pârâți solicită admiterea recursului, așa cum a fost formulat și motivat, desființarea deciziei apelate și menținerea soluției instanței de fond, prin care s-a respins ca nefondată acțiunea intimatei reclamante.
Examinând recursul prin prisma criticilor formulate, curtea constată că este nefondat pentru următoarele considerente.
În primul rând nu poate fi primită susținerea recurenților, în sensul că ar fi necesar, ca o chestiune prealabilă acțiunii în revendicare să fie formulată acțiunea în constatarea nulității contractului de vânzare - cumpărare încheiat în temeiul Legii nr.112/1995, întrucât nu rezultă din nici o dispoziție legală o atare conduită impusă părții reclamante. Pe de altă parte, deși în speță nu a fost formulată acțiune privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat in baza Legii nr.112/1995, acest aspect nu poate produce vreo consecință juridică ceea ce privește revendicarea imobiliară, singura consecință ce poate fi reținută fiind acea a deținerii de către intimații - pârâți a unui bun în sensul art. 1 din Primul Protocol.
În al doilea rând, în raport de faptul că intimata a efectuat toate demersurile necesare, începând chiar anterior intrării în vigoare a Legii nr.112/1995, întrucât avea informații că imobilul ar fi fost liber, astfel cum rezultă din cererile sale, în baza Legii nr.112/1995 și a Legii nr.10/2001, curtea reține, la fel cu cele statuate de tribunal că reclamanta deține un bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție.
Astfel, având in vedere faptul ca ambele părți au titluri scrise privind dreptul de proprietate asupra imobilului, iar titlurile provin de la autori diferiți, se vor compara intre ele drepturile autorilor de la care provin cele doua titluri si va avea câștig de cauza partea care a dobândit de la autorul al cărui drept este preferabil (acțiunea in revendicare se soluționează potrivit dreptului comun, iar compararea titlurilor părților in proces se face prin aplicarea criteriilor consacrate în mod unanim de doctrina și jurisprudență, respectiv acordându-se câștig de cauză părții care are titlul mai caracterizat).
In ceea ce privește Legea nr.10/2001, se constată că preferința titlului cumpărătorului de la stat in fata titlului adevăratului proprietar nu este stipulată prin actul normativ menționat.
Pe de altă parte, curtea apreciază că această interpretare este în deplin acord cu jurisprudența recentă a Curții Europene a Drepturilor Omului, dezvoltată în materia respectării dreptului de proprietate privată, consacrat de art.1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor și libertăților Fundamentale, principiile de interpretare ale Curții fiind aplicate în cauzele românești, începând cu cauza Străin contra României, continuând cu cauzele Păduraru contra României, Porțeanu contra României și toate cauzele repetitive subsecvente, în care s-a constatat încălcarea dreptului de proprietate de către statul român.
În aplicarea raționamentului conceput de Curtea Europeană, instanța națională nu poate decât să constate inaplicabilitatea 45 alin.2 din Legea nr.10/2001 în cererea în revendicare, ca efect al dispozițiilor art.1 din Protocolul nr.1 la Convenția Europeană, ce se aplică prioritar legii naționale, în temeiul art.Il alin.2 și 20 alin. 2 din Constituția României, precum și cu efect direct, conform jurisprudenței Popescu României, pentru considerentele ce urmează a fi expuse:
Astfel, întrucât părțile litigante dețin ambele un titlu de proprietate, recunoscut ca valabil și au un "bun", în sensul art.l din Protocolul nr.I adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în conflictul dintre ele, curtea a recunoscut preferabilitatea titlului înfățișat de intimata reclamantă, ca fiind cel originar și mai bine caracterizat, provenind de la proprietarii inițiali, care obținuseră bunul în condiții de perfectă legalitate, necontestat și anterior naționalizării sale.
Concluzionând, nu se poate susține, ca un contraargument valid, că intimatei reclamante nu trebuie să i se restituie imobilul în natură, întrucât acesteia îi este recunoscut dreptul la despăgubiri, consacrat de art. 18 lit. d din Legea nr.10/2001, dreptul la despăgubiri, ca drept de creanță fiind un drept distinct de însuși dreptul de proprietate, drept real ce se exercită direct asupra bunului, substituirea dreptului de proprietate cu un drept de creanță, având ca obiect o sumă de bani sau cu măsuri reparatorii, echivalând cu o expropriere de fapt, în sensul constituțional al acestei măsuri.
În aceste condiții, restituirea în natură se impune drept unică măsură reparatorie posibilă pentru privarea de proprietate suferită prin vânzarea imobilului către chiriași, constatare ce interesează cererea în revendicare, prin prisma argumentelor din prezenta hotărâre.
Aceeași Europeană a Drepturilor Omului a statuat, de asemenea că vânzarea către stat a unui bun al altuia unor terți, chiar de bună - credință, chiar și atunci când este anterioară conformării în justiție în mod definitiv al unui drept al altuia, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, constituie o privațiune contrară art. 1 al Protocolului nr. 1 (cauza Străin contra României).
Din analiza practicii CEDO nu rezultă concluzia conform căreia prin adoptarea unui anumit criteriu de preferabilitate în compararea a două titluri de proprietate s-ar încălca vreunul dintre drepturile recunoscute de Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Așa cum se arată, printre altele, în hotărârea din 16.02.2006 în cauza Porțeanu împotriva României (pct. 35) privarea de proprietate constituie o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu respectul dreptului de proprietate, atunci când este combinată cu absența totală a unei despăgubiri, recurenții având posibilitatea obținerii de despăgubiri conform Legii nr.1/2009 cum a reținut și instanța anterioară.
Tocmai pornind de la considerentele hotărârilor pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului la care curtea se va referi în continuare, va analiza buna-credință a subdobânditorilor și, în raport de probele administrate în cauză, va considera că nu se poate reține că subdobânditorii au fost de bună-credință la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare întrucât titlul statului era contestat de către reclamantă, chiar anterior datei cumpărării, era formulată în temeiul Legii nr.112/1995, cerere de restituire în natură, fuseseră notificați recurenții, astfel că la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, nu exista o eroare comună și invincibilă cu privire la calitatea de proprietar a statului, calitate care să îi conferea dreptul de a înstrăina locuințele intrate în patrimoniul său în perioada 06.03.1945 - 22.12.1999.
În raport de aceste considerente, curtea constată că hotărârea recurată este legală și temeinică și în baza art. 312 Cod procedură civilă respinge recursul ca nefondat.
În temeiul dispozițiilor art. 274 Cod procedură civilă obligă recurenții la 4000 lei cheltuieli de judecată către intimată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții pârâți și împotriva deciziei civile nr.545/A din 03.04.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimata reclamantă.
Obligă recurenții la 4.000 lei cheltuieli de judecată către intimată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 18 decembrie 2009.
PREȘEDINE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
-
GREFIER
Red.
Tehnored.
2 ex/21.01.2010
-------------------------------------------
- Secția a V-a -
-
Jud.Sector 1 - -
Președinte:Andreea Doris TomescuJudecători:Andreea Doris Tomescu, Ioana Aurora Herold
