Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 270/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-
(693/2009)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECTIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.270
Ședința publică de la 30 aprilie 2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Cristian Olteanu
JUDECĂTOR 2: Rodica Susanu
GREFIER - - -
* * * * * * * * * *
Pe rol se află soluționarea cererii de apel formulată de apelanții reclamanți, (), și, împotriva sentinței civile nr. 1658 din 03.11.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a Va Civilă în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații pârâți MUNICIPIUL B PRIN PRIMARUL GENERAL și STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR.
are ca obiect - revendicare imobiliară.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă avocatul, în calitate de reprezentant al apelanților reclamanți, (), și, în baza împuternicirii avocațiale nr.- din 20.04.2009, eliberată de Baroul București și consilierul juridic, în calitate de reprezentant al intimatului pârât Municipiul B, prin Primarul General, în baza delegației pe care o depune la dosar, lipsă fiind Statul Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, după care
Părțile prin reprezentanți, având pe rând cuvântul, declară că nu mai au cereri de formulat și probe de solicitat.
Curtea, având în vedere că nu mai sunt cereri prealabile de formulat și probe de solicitat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea apelului.
Apărătorul apelanților reclamanți solicită admiterea apelului, desființarea sentinței civile atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare, fără cheltuieli de judecată.
Menționează că nici o dispoziție a Legii nr.10/2001 nu prevede că se interzice acțiunea în revendicare, reglementată de art.480 și urm. din Codul civil și constată că instanța de fond în mod greșit a apreciat că prezentei acțiuni nu îi sunt aplicabile dispozițiile Legii nr.10/2001, întrucât intrarea în vigoare a acestei legi a permis proprietarilor ale căror imobile au fost preluate de către stat în mod abuziv să solicite retrocedarea în natură a imobilelor.
Susține că inadmisibilitatea acțiunii este o acțiune de drept care trebuie soluționată într-un cadru strict în conformitate cu art.1 alin.2 din Codul d e procedură civilă și se dă în afara celor prevăzute de lege.
Mai arată că, nici o dispoziție din Legea nr.10/2001 nu prevede că se interzice orice altă cale de a recupera bunul în litigiu, iar acțiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun, nu poate să devină inadmisibilă prin apariția unei legi speciale de reparație.
De asemenea arată că în anul 1940, în momentul regionalismului nu a existat nici un act normativ de înstrăinare a imobilului în litigiu, iar la data de 18.05.1994 asupra imobilelor preluate abuziv de statul comunist, nimeni în afara vechiului proprietar nu avea un titlu de proprietate legal, viabil și valabil și acest act este valabil și în prezent deoarece nu a fost desființat.
Reprezentantul intimatului pârât Municipiul B, prin Primarul General, solicită respingerea apelului ca nefondat și menținerea sentinței civile atacate ca legală și temeinică prin care s-a respins ca inadmisibilă acțiunea în revendicare, având în vedere că art.480 din Codul civil nu este un temei de drept al acțiunii în revendicare și o creație a doctrinei și a practicii judiciare.
În ceea ce privește inadmisibilitatea acțiunii arată că aceasta a fost prevăzută printr-o lege generală Legea nr.213/1998 art.6 alin.3 printr-o lege edictată de Parlamentul României care nu a fost abrogată până în prezent și care face trimitere la o lege specială de reparație Legea nr.10/2001.
Mai arată că există 2 decizii ale Înaltei Curți de Casație și Justiție Secțiile Unite, recurs în interesul legii, respectiv Decizia nr.53/2007 care face vorbire despre exproprieri și Decizia nr.33/2008 la care face referire și instanța de fond, care în mod corect a invocat principiul de drept al derogării de la legea generală.
CURTEA
Asupra apelului civil de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.1658/03.11.2008, Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a respins, ca inadmisibilă, acțiunea formulată de reclamanții, (), și, în contradictoriu cu pârâții MUNICIPIUL B prin PRIMAR GENERAL și STATUL ROMÂN prin MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR.
Obiectul cererii de chemare în judecată l-a constituit solicitarea de a li se lăsa în deplină proprietate și liniștită posesie, reclamanților, imobilul situat in B,- (fosta stradă -. -, nr.9, fost str. -.- nr.7), sector 3, compus din teren în suprafață de 522,461 mp și clădiri.
Reclamanții au precizat că imobilul în litigiu a aparținut autoarelor lor, și, conform actului de moștenire din 25.02.1920 și fișelor de impozit pe clădiri-matricola nr.2, fiind moștenit de la tatăl lor -în baza actului autentic de vânzare-cumpărare transcris sub nr.3555/21.02.1890.
S-a susținut în expunerea de motive că Decretul nr. 111/1951 era contrar Codului Civil, întrucât dreptul de proprietate este un drept perpetuu care nu se putea pierde prin neuz.
Acțiunea dedusă judecății a fost fundamentată pe dispozițiile art.6 alin.2 din Legea nr. 213/1998, pe art.2 alin.2 din Legea nr. 10/2001, dispoziții legale care oferă reclamanților cadrul procesual pentru promovarea unei acțiuni în revendicare de drept comun-art.480 Cod Civil.
Acțiunea în revendicare de drept comun nu poate fi condiționată de îndeplinirea procedurii prealabile a notificării conform Legii nr.10/2001.
La data promovării acțiunii în revendicare, bunul se află în proprietatea Municipiului B, așa cum rezultă din adresele nr. 5814 din 21.03.2008, nr.1188/07.05.2008, nr.1383/15.04.2008-o suprafață de 35,74 mp teren a fost cumpărată în baza Legii nr. 112/1995 de către și, conform contractului de vânzare-cumpărare nr.84 din 08.11.1996.
Prin întâmpinarea formulată la data de 19.09.2008, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor, a invocat în apărare excepția lipsei calității procesuale pasive, în raport de înscrisurile existente la dosarul cauzei care probează faptul posesiei bunului de către Municipiul B, și excepția inadmisibilității acțiunii, dat fiind că situația de fapt a dosarului relevă cu evidență incidența Legii nr. 10/2001-lege specială de reparație civilă.
Analizând actele și lucrările dosarului, tribunalul a reținut că imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr.111/1951, conform deciziei nr.563/1966 emisă de fostul S Popular al Municipiului
În raport de situația juridică a imobilului, tribunalul a apreciat că imobilul în litigiu reprezintă un imobil preluat abuziv, ceea ce înseamnă incidența dispozițiilor Legii nr.10/2001.
Totodată, tribunalul a reținut că reclamanții nu au formulat notificare în baza legii civile susmenționate.
Concluzia finala a tribunalului a fost în sensul că acțiunea reclamanților este inadmisibilă, întrucât încalcă principiul general de drept specialia generalibus derogant.
Faptul că Legea nr.10/2001 nu a interzis în mod expres acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile Codului civil nu este de natură să înlăture aplicabilitatea principiului de drept sus menționat.
În sensul soluției adoptate au fost reținute și dispozițiile art.2 alin.2 din Legea nr.10/2001 și dispozițiile art.6 din Legea nr.213/1998.
Legea nr.10/2001 este o lege specială de reparație, care prevede procedurile concrete ce trebuie urmate, chiar și pentru ipoteza imobilelor înstrăinate către chiriași, respectiv pentru imobilele ce încă se află în posesia statului.
S-a apreciat că nu se încalcă accesul liber la justiție sau dreptul la un proces echitabil, câtă vreme legea prevede un control judiciar al acestor proceduri.
Împotriva sentinței primei instanțe au formulat cerere de apel la data de 14.01.2008 reclamanții, (), și, prin care au criticat-o pentru nelegalitate și netemeinicie sub următoarele aspecte:
Nicio dispoziție din Legea nr.10/2001 nu prevede că se interzice acțiunea în revendicare reglementată de art.480 și următoarele Cod civil.
Legea recunoaște supraviețuirea dreptului de proprietate al fostului proprietar prin dispozițiile exprese ale art.2 alin.2 din Legea nr.10/2001.
Drept consecință, persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil, nu și-au pierdut calitatea de proprietari, fiind afectat doar exercițiul unora din prerogativele care decurg din această calitate, iar apărarea dreptului de proprietate se concretizează prin posibilitatea exercitării acțiunii în revendicare.
Acțiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun - art.480 și următoarele cod civil - nu poate să devină inadmisibilă prin apariția unei legi speciale de reparație.
În drept, au fost invocate și dispozițiile art.11 și art.20 din Constituția României, respectiv dispozițiile art.1 din Primul Protocol al Convenției Europene a Drepturilor Omului.
Principiul specialia generalibus derogant, ca suport al aplicării Legii nr.10/2001 în fața dreptului comun, adică a unei legi care aduce atingere dreptului de proprietate sau dezmembrămintelor sale, nu poate paraliza acțiunea în revendicare bazată pe dispozițiile art.480 - 481 Cod civil, întrucât România nu poate să emită acte normative care să aducă atingere dreptului de proprietate.
România s-a angajat prin dispozițiile exprese ale Legii nr.30/1994 să respecte proprietatea privată, indiferent de proprietarul ei, ceea ce înseamnă în fapt că România nu poate adopta legi sau decrete prin care să se aducă atingere dreptului de proprietate.
La data adoptării acestei legi nicio altă persoană în afara vechiului proprietar nu avea un titlu de proprietate legal, viabil și valabil asupra imobilului în litigiu.
Dreptul de proprietate al foștilor proprietari dobândit în condițiile art.644, 645 Cod civil nu putea fi desființat decât pe cale judecătorească, fie printr-o acțiune de drept comun, fie pe calea unei legi speciale.
Cum titlul reclamanților de proprietate nu a fost desființat, dreptul de proprietate este imprescriptibil conform art.480 Cod civil și nu poate fi luat din mâinile proprietarului de drept decât pentru cauză de utilitate publică numai cu dreaptă și prealabilă despăgubire, conform art.481 Cod civil.
Statul nu a devenit niciodată proprietar adevărat asupra imobilului în litigiu întrucât mijloacele folosite pentru intrarea în stăpânirea imobilelor au fost nelegale.
Statul de drept democratic de după 1989 nu numai că nu și-a legalizat posesia abuzivă asupra acestui gen de imobile, dar și-a permis să facă ceea ce n-a făcut statul comunist, anume să înstrăineze proprietățile altor persoane.
Statul de drept din România și-a permit să emită acte normative după semnarea Convenției Europene a Drepturilor Omului care încălcau și încalcă flagrant dispozițiile tratatelor internaționale, inclusiv dispozițiile constituționale.
Instanțele de judecată nu au voie să aplice o legislație internă contrară Convenției Europene a Drepturilor Omului, astfel că trebuie să constate că toate vânzările făcute de statul neproprietar după anul 1994 sunt lovite de nulitate absolută pentru că încalcă dreptul de proprietate privată al vechilor proprietari, drept care nu s-a stins niciodată.
Magistrații în activitatea de înfăptuire a justiției nu trebuie să țină cont de interesele și ingerințele politice ale parlamentarilor și oficialilor români, pentru că puterea judecătorească, într-un stat de drept democratic, trebuie să fie independentă, liberă, necenzurabilă, responsabilă pentru toate soluțiile date în aplicarea corectă a Constituției României, a legislației CEDO.
În drept, s-a susținut aplicabilitatea dispozițiilor din cauza Păduraru împotriva României, respectiv dispozițiile OG nr.137/2000 privind prevenirea și sancționarea formelor de discriminarea.
Apelul este întemeiat pentru considerentele ce urmează;
Prima instanța a reținut că imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr.111/1951, conform deciziei nr.563/1966 emisă de fostul S Popular al Municipiului B, a apreciat totodată că imobilul în litigiu face parte din categoria imobilelor preluate abuziv, consecinta directa a acestei situatii fiind incidenta dispozițiilor Legii nr.10/2001.
Legea nr.10/2001 a fost apreciata ca o lege specială de reparație civila, care prevede in continutul ei procedurile concrete ce trebuie urmate, atat pentru ipoteza imobilelor înstrăinate către chiriași, cat si pentru imobilele ce inca se mai află în stapanirea statului.
A reținut, ca aspect relevant pentru cauza, si faptul că reclamanții nu au formulat notificare în baza legii civile susmenționate.
Concluzia finala a tribunalului a fost în sensul că acțiunea reclamanților este inadmisibilă, întrucât încalcă principiul general de drept specialia generalibus derogant.
S-a apreciat, totodata, că nu se încalcă accesul liber la justiție sau dreptul la un proces echitabil, câtă vreme legea prevede un control judiciar al acestor proceduri.
Curtea nu poate valida un asemenea punct de vedere, cat timp acesta nu se fundamenteaza pe considerente de fapt si de drept in masura sa sustina exigentele dispozitiilor de drept intern si international relative la apararea concreta si efectiva a dreptului de proprietate.
Circumstantele particulare ale cauzei, necontestate, releva ca demersul judiciar concret al reclamantilor, s-a configurat prin promovarea si sustinerea unei actiuni in revendicare de drept comun-art.480 si 481 din Codul Civil-in scopul declarat al obtinerii, in deplină proprietate și liniștită posesie, a imobilului situat in B,- (fosta stradă -. -, nr.9, fost str. -.- nr.7), sector 3, compus din teren în suprafață de 522,461 mp și clădiri.
Actiunea in revendicare este o acțiune reală, de drept comun, ale cărei caracteristici, stabilite de o îndelungată și constantă jurisprudență naționala, sunt acelea că ea însoțește, apără și se întemeiază pe însuși dreptul de proprietate.
Din aceasta persectiva si retinand consideratiile primei instante de judecata, Curtea a analizat in concret in ce masura aplicarea principiului general de drept specialia generalibus derogant, a raspuns exigentelor sistemului de garantii instituit prin art.6 paragraful 1 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului, atunci cand a analizat pretenția reclamanților referitoare la un pretins drept de proprietate.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cuprinsul mai multor decizii- Cauza Lupaș împotriva României, Cauza Beian, împotriva României, Cauza Lungoci impotriva Romaniei, Cauza Caracas impotriva Romaniei etc.-a statuat cu valoare de principiu căart.6 paragraful 1 din Conventie garantează fiecărei persoane, dreptul ca o instanță de judecată să cunoască orice contestație referitoare la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil, respectiv că restricțiile aplicate sa nu restranga accesul deschis acestei persoane, în așa fel încât sau până la punctul ca dreptul să fie atins în substanța sa intrinseca.
În același sens, s-a statuat cărestricțiile nu se armonizează cu art.6 alin.1,decât dacă urmăresc un scop legitim și dacă există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat.
Pentru a raspunde unor astfel de exigente, Curtea Europeana a Drepturilor Omului s-a preocupat sa verifice, "in lumina ansamblului circumstantelor cauzei", daca gradul de acces oferit de legislatia nationala din Romania, este suficient pentru a asigura persoanei in cauza "dreptul la un tribunal, avand in vedere principiul suprematiei dreptului intr-o societate democratica".
A constatat ca accesul la un tribunal, dar numai pentru a se declara inadmisibila procedura judiciara initiata de reclamant, prin jocul dispozitiilor legale care au reglementat o anumita institutie de drept-autoritatea de lucru judecat, inadmisibilitatea etc. ori au schimbat competentei instantelor de judecata in timpul derularii procesului, ori au generat incertitudine jurisprudentiala etc. nu este de natura sa respecte imperativelor art.6 paragraful 1 din Convenție( Cauza Lungoci, Cauza Caracaș, Cauza Ionescu și, Cauza Zamfirescu, Cauza Crisan, Cauza Beian).
În cazul acestor reclamanți s-a reținut că au fost lipsiți de posibilitatea clară și concretă de a avea acces la o instanță care să statueze asupra contestației lor referitoare la drepturi și obligații cu caracter civil.
În Cauza Canciovici împotriva României s-a reținut explicit că refuzul curții de apel respective de a se pronunța asupra temeiniciei cererii reclamantului-in această cauză, procedura in fata ultimei instante nu a implicat o apreciere directa si integrala asupra drepturilor cu caracter civil- este contrar dreptului de acces la instanță, astfel cum acesta este garantat de art.21 din Constituție, art.3 din Codul Civil, art.6 alin.1 din Convenție.
Legea nr. 10/2001, în accepțiunea de lege specială care are ca obiect de reglementare regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pentru a răspunde exigentelor principiilor enumerate in paragrafele anterioare, din perspectiva unei reglementari distincte care sa înlocuiască acțiunea in revendicare de drept comun, trebuie să respecte implicit condiția ca dispozițiile sale sa fie clare, precise, previzibile, accesibile, atat sub aspectul dispozițiilor de procedura-care confera si dreptul de acces la instanța de judecata, cat si sub aspectul dispozitiilor de fond(de drept substanțial).
Aplicarea in practica a dispozițiilor legii speciale a generat o jurisprudenta neunitara la nivelul instantelor de judecata, situatie constatata chiar si de instanta de contencios european, atunci cand a avut de analizat situatii concrete de incalcare a dreptului de acces la instanta (cauzele prezentate anterior), respectiv, de incalcare a dreptului de proprietate, in mai multe cauze similare sau identice cauzei pendinte (Cauzele, Păduraru, etc).
Aceasta situație de fapt a obligat instanța suprema sa intervină printr-o decizie pronuntata intr-un recurs in interesul legii-decizia nr.33 din 09.06.2008-asupra chestiunii admisibilitatii actiunii in revendicare avand ca obiect imobilele preluate in mod abuziv in perioada 06.03.1945-22.12.1989, actuni formulate dupa intrarea invigoare a Legii nr.10/2001, stabilind, in principiu, ca nu poate exista optiune intre aplicarea legii speciale si aplicarea dreptului comun in materia revendicarii, in considerarea regulii de drept specialia generalibus derogant, cu mentiunea explicita facuta in cuprinsul motivarii deciziei susmentionate ca "adoptarea unei reglementari speciale, derogatorii de la dreptul comun cu consecinta imposibilitatii utilizarii unei reglementari anterioare, nuincalca art.6 din Conventie in situaia in care calea oferita de legea speciala pentru valorificarea dreptului dedus pretins este efectiva; faptul ca aceasta cale speciala este sau nu una efectiva poate fi constatat printr-o analiza in concet a fiecarei cauze"
Aceasta statuare a instantei supreme este in acord cu exigentele art.6 alin.1 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului, respectiv jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului redate in paragrafele anterioare, care consacra ideea analizarii oricarei pretentii relative la drepturile sau libertatile fundamentale ale omului, din perspectiva unor drepturi concrete si efective,nu teoetice si iluzorii.
În aceste condiții, a restricționa sau chiar a bloca definitiv accesul la justiție al unor persoane fizice care invocă si sustin, pentru consideratiile expuse in cuprisul cererii de chemare in judecata un pretins drept de proprietate, parte a patrimoniului lor, înseamnă o nesocotire a principiilor fundamentale ale Convenției Europeană a Drepturilor Omului, principiul preempțiunii dreptului într-un stat de drept, principiul legalității, principiul nediscriminării, principiul așteptării legitime etc. respectiv o încălcare serioasă a angajamentului statelor semnatare de a conferii conținut real și concret exercițiului dreptului de acces la un tribunal.
Din această perspectivă, aprecierea Curții este în sensul că, a admite excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare de drept comun, ar însemna ca reclamantilor să li se nesocotească dreptul concret și efectiv de a se adresa instanței de judecată pentru soluționarea litigiului pendinte.
Curtea concluzionează, drept urmare, în sensul că reclamantii trebuie să beneficieze de dreptul de acces la judecată, situație care nu poate fi conciliată, pentru considerentele deja arătate, cu admiterea excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare de drept comun.
Acestea sunt considerentele de fapt si de drept pentru care, in conformitate cu dispozițiile art.297 alin.1 din Codul d e procedura civila, Cutea va admite apelul formulat de apelanții - reclamanți, (), și, va desființa sentința primei instanțe și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite apelul formulat de apelanții - reclamanți, (), și, toți cu domiciliul ales în B,-, sector 1, împotriva sentinței civile nr.1658/03.11.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu pârâții MUNICIPIUL B prin PRIMAR GENERAL, cu sediul în B,-, sector 5 și STATUL ROMÂN prin MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR, cu sediul în B,-, sector 5.
Desființează sentința primei instanțe și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.
Cu recurs.
Pronunțată în ședință publică, azi 30.04.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
- - - -
GREFIER
- -
Red.
./
10 ex./29.06.2009
TB-5 -
Președinte:Cristian OlteanuJudecători:Cristian Olteanu, Rodica Susanu
