Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 333/2008. Curtea de Apel Craiova
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA CIVILĂ
DECIZIE Nr. 333
Ședința publică de la 10 Aprilie 2008
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Gabriela Ionescu
JUDECĂTOR 2: Tania Țăpurin
JUDECĂTOR 3: Paula Păun
Grefier - -
Pe rol, judecarea recursurilor declarate de pârâții, împotriva deciziei civile nr. 437 din 9 octombrie 2007, pronunțată de Tribunalul Dolj în dosar nr-, și a sentinței civile nr. 9893 din 24 noiembrie 2006, pronunțată de Judecătoria Craiova în dosar nr. -/C/2006, în contradictoriu cu reclamanții, având ca obiect revendicare imobiliară.
La apelul nominal, făcut în ședința publică, au răspuns avocat, reprezentând recurentele pârâte, intimații pârâți, asistați de avocat, același avocat reprezentând și intimații pârâți,.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, învederându-se că recursul declarat de pârâții și nu a fost legal timbrat.
Instanța, constatând cauza în stare de soluționare, a acordat cuvântul asupra recursurilor, punând în discuție și excepția netimbrării recursului declarat de pârâții și.
Avocat, pentru recurentele pârâte, și, a susținut oral motivele de recurs formulate în scris, arătând că nu există identitate între cele două imobile, construcțiile noi fiind ridicate cu bună-credință, ca urmare a cutremurului din 1977. pus concluzii de admitere a recursului și admiterea excepției de netimbrare a recursului declarat de și.
Avocat, pentru intimații reclamanți, a arătat că actele de vânzare-cumpărare au fost încheiate în perioada în care era interzisă vânzarea locuințelor ce nu erau construite din fondurile Statului. Totodată, imobilul ce a fost preluat mamei reclamanților există în aceeași formă ca în momentul preluării, A solicitat respingerea recursului declarat de pârâții, și admiterea excepției de netimbrare a recursului declarat de pârâții,.
CURTEA
Asupra recursurilor civile de față:
La data de 5 august 2003, reclamanții, și au chemat în judecată pe pîrîții, -, și, solicitînd ca instanța să dispună evacuarea pârâților din locuințele ocupate în imobilul situat în C,-, (fost nr. 6) jud. D, cu obligarea acestora la plata chiriei legale începînd cu data de 28 mai 2002.
In motivarea cererii lor au arătat că sunt proprietarii imobilului arătat mai sus, în calitate de moștenitori ai autoarei lor, conform nr. 7346/01.06.1998 a Judecătoriei Craiova, definitivă și irevocabilă, prin care DGFP D, Primăria C și C au fost obligate să restituie reclamanților imobilul.
La 30 oct. 2003, reclamanții au modificat obiectul acțiunii, solicitând obligarea pârâților să le lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie spațiile ocupate din imobil.
și au formulat cerere reconvențională, solicitând obligarea reclamanților la plata contravalorii îmbunătățirilor aduse imobilului și instituirea unui drept de retenție asupra imobilului în litigiu până la plata sumelor datorate și au formulat cerere de chemare în garanție a Statului Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice.
Pârâtele, și au formulat cerere reconvențională, invocând uzucapiunea scurtă de 10-20 ani.
Prin nr. 2749 pronunțată la 18 martie 2004, Judecătoria Craiovaa declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dolj, în raport de valoarea imobilului ce face obiectul revendicării și dispozițiilor art. 2 pct. b civ.
Prin nr. 359 pronunțată la 6 oct. 2004, Tribunalul Dolja respins acțiunea în revendicare imobiliară formulată de reclamanții, și și a dispus disjungerea cererilor reconvenționale și a cererilor de chemare în garanție.
Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții arătând că instanța de fond a examinat acțiunea prin prisma prevederilor Legii 10/2001, fiind o veritabilă acțiune în revendicare și că în mod greșit nu s-a procedat la compararea titlurilor părților pentru a se constata care este mai bine caracterizat.
Prin nr. 3000 pronunțată la 28 noiembrie 2005, Curtea de Apel Craiovaa admis apelul reclamanților, a casat sentința și a trimis cauza pentru rejudecare la aceeași instanță, reținând că în speță reclamanții, și au investit instanța cu o veritabilă acțiune în revendicare imobiliară.
Cauza a fost reînregistrată pe rolul Judecătoriei Craiova și prin sentința civilă nr. 9893 din 24 noiembrie 2006, pronunțată de Judecătoria Craiova, în dosarul nr. 11350/C/RJ/2006, s-a admis acțiunea modificată, formulată de reclamanții (continuată de moștenitorii acestuia, și ), și, împotriva pârâților, -, și .
Au fost obligați pârâții, -, și, să lase reclamanților, în deplină proprietate și liniștită posesie, imobilul din C,- (fost nr. 6), jud.
Au fost obligați pârâții, în solidar, către reclamanți la plata sumei de 600 RON, cheltuieli de judecată.
Pentru dispune astfel, prima instanță a reținut, pe baza analizei comparative a titlurilor pe care părțile și le opun, că imobilul în litigiu a fost proprietatea autoarei reclamanților și că a fost preluat de stat în baza Decretului 92/1950, în mod abuziv, fără titlu valabil, astfel încît Statul nu a devenit niciodată proprietar, iar autoarea reclamanților nu a pierdut proprietatea ci doar posesia acestui imobil.
În ceea ce privește titlurile pârâților, s-a reținut că acestea constau în contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu fostul, ca reprezentant al statului ori cu persoane devenite proprietari de aceeași manieră, condiții în care s-a apreciat că pârâții, cumpărând de la un "non-dominus", nu pot opune reclamanților cu eficiență juridică drepturile astfel dobândite.
Totodată, s-a apreciat că pârâții și au fost de rea credință la momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare pe care le opun reclamanților, întrucât au cumpărat imobilele ulterior pronunțării sentinței civile nr. 7346/01.06.1998 a Judecătoriei Craiova și în ciuda modificărilor și somațiilor comunicare acestora.
Împotriva sentinței civile nr. 9893/24.11.2006 a Judecătoriei Craiova, au declarat apel pârâții, -, și, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Prin decizia civilă nr.473 din 09 octombrie 2007, pronunțată în dosarul nr-, Tribunalul Dolja respins apelurile declarate de apelanții pîrîți, -, și, împotriva sentinței civile nr. 9893 din 24 noiembrie 2006, pronunțată de Judecătoria Craiova, în dosarul nr. 11350/C/2006, în contradictoriu cu intimații reclamanți și, și -.
A obligat apelanții la plata, în solidar, către intimați, a sumei de 1.000 lei, cheltuieli de judecată.
Pentru a se pronunța astfel, Tribunalul a avut în vedere că prima instanță s-a pronunțat asupra tuturor cererilor cu a căror soluționare a fost investită, cererile reconvenționale formulate de pârâți formând obiectul unui alt dosar, în urma disjungerii acestora prin sentința civilă nr. 359/06.10.2004 a Tribunalului Dolj.
Deși sentința a fost desființată prin decizia civilă nr. 3000/28.11.2005 a Curții de Apel Craiova, ca urmare a apelului reclamanților, se reține că aceștia nu au invocat critici sub aspectul măsurii disjungerii dispuse de instanță, iar Curtea de Apel Craiova, examinând cauza, în limitele aspectelor criticate în apel, a dispus desființarea sentinței tribunalului pe considerente legate de modul de soluționare a acțiunii principale în revendicare.
Cât privește susținerea apelantelor în sensul că prima instanță nu ar fi examinat o apărare de fond, respectiv aceea că ar fi operat uzucapiunea în favoarea pârâtelor, ca urmare a unei posesii utile de peste 30 ani, tribunalul a apreciat că au fost comparate titlurile invocate de părți în dovedirea drepturilor lor de proprietate. potrivit celor dispuse prin decizia de casare.
Făcând această analiză și stabilind superioritatea forței probante a titlului reclamanților, prima instanță s-a pronunțat implicit și asupra intervenției prescripției achizitive în favoarea apelantelor pârâte. Împrejurarea că instanța nu a analizat caracterul posesiei pârâților din perspectiva dispozițiilor art. 1847 și următ. cod civil, nu echivalează cu o nemotivare.
In raport de dispozițiile art. 1837 cod civil, prescripția achizitivă sau uzucapiunea reprezintă un mijloc de dobândire a dreptului de proprietate dar și o sancțiune aplicabilă proprietarului, care printr-o atitudine pasivă, a lăsat să treacă o perioadă lungă de timp fără a exercita acte de posesie asupra bunului său, ceea ce nu este aplicabil în speță.
În contextul analizei comparative a titlurilor invocate de părți, buna-credință la momentul dobândirii imobilului nu prezintă relevanță. In cauză nu s-a contestat valabilitatea titlurilor părților pe considerentul lipsei bunei-credințe, ci s-a procedat la compararea titlurilor, iar instanța a apreciat că titlul reclamanților este mai bine caracterizat, pentru considerentul că acesta provine de la adevăratul proprietar, fiind dobândit de la acesta prin moștenire legală, spre deosebire de titlurile pârâților, care au cumpărat de la un "non dominus".
Valabilitatea titlului statului de dobândire a imobilului a făcut obiectul unei analize anterioare în cadrul dosarului nr. 9150/1998 al Judecătoriei Craiova, stabilindu-se cu autoritate de lucru judecat că, preluarea imobilului de la autoarea reclamanților s-a făcut cu încălcarea prevederilor Decretului nr. 92/1980, întrucât aceasta făcea parte din categoria persoanelor exceptate de la naționalizare conform art. II din decret, astfel că acest act normativ nu putea constitui pentru stat un titlu valabil. Autoarea reclamantelor nu a pierdut niciodată proprietatea bunului, s-a transmis reclamanților prin efectul moștenirii legale, în timp ce pârâților nu le putea fi transmis de către stat un bun pe care acesta nu l-a dobândit în mod valabil.
Aspectele invocate de pârâte în sensul că nu există identitate între imobile reprezintă împrejurări de fapt anterioare promovării de către reclamanți a acțiunii în revendicare împotriva statului și care au putut fi constatate de către expert, cu ocazia efectuării expertizei în dosarul nr. 451/1999 al Tribunalului Dolj (filele 38-42).
Or, având în vedere buletinul clădirii din anul 1948 și configurația actuală a imobilului, inclusiv pagubele suferite în urma cutremurului din 1977, expertul a concluzionat că imobilul actual revendicat este același cu cel care a aparținut autoarei reclamanților.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâții.
Recursul promovat de recurenții pârâți și nu a fost legal timbrat, deși recurenții au fost citați la adresa indicată prin cererea de recurs ( fila 7 dosar) cu mențiunea de a achita taxe judiciară de timbru.
Potrivit art. 20 din legea 146/1997, taxele de timbru se plătesc cu anticipație, iar alineatul 3 al aceluiași articol sancționează cu anularea cererii ca netimbrată neachitarea taxei de timbru corespunzătoare.
Potrivit art. 11 din legea 146/1997, recurenții pârâți aveau obligația de a achita taxa de timbru, acțiunea în revendicare promovată de reclamanți nefiind scutită de la plata taxelor judiciare de timbru. Art. 15 lit. r din legea 146/1997, stabilește că sunt scutite de plata taxelor de timbru cererile introduse de proprietari sau de succesorii acestora pentru restituirea imobilelor preluate de stat sau de alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și cererile accesorii și incidente. Așadar, legea nu se referă și la acțiunile în revendicare introduse împotriva unor persoane fizice iar dispozițiile arătate nu pot fi aplicate prin analogie. O astfel de acțiune în revendicare nu constituie accesoriu al acțiunii introduse împotriva statului, ci o acțiune principală, în care se pun în discuție alte raporturi juridice și temeinicia susținerilor părților se analizează diferit.
Cum recursul promovat de acești pârâți nu a fost legal, timbrat, în temeiul art. 20 alin 3 din legea 146/1997, se va anula ca netimbrat.
În motivarea recursului declarat de recurenții pârâți, s-a arătat că tribunalul s-a raportat numai la compararea titlurilor de proprietate, fără a analiza posesia cea mai caracterizată, prin compararea posesiei anterioare a reclamantului cu posesia actuală.
S-a susținut că prin această comparare trebuia să se aibă în vedere caracterul neviciat al posesiei, buna credință a pârâților, întemeierea posesiei pe just titlu. Pârâții recurenți au arătat că nu le este opozabilă sentința ce are ca părți pe reclamanți și stat și că nu există identitate între imobilul revendicat și cel deținut de pârâți, aspect care putea fi lămurit prin dispunerea efectuării unei expertize.
Pârâții recurenți și au susținut în motivarea recursului că instanțele de fond aveau obligația de a analiza toate cererile părților, inclusiv cererea reconvențională, care privea instituirea unui drept de retenție. S-a criticat modul de soluționare a cererii privind dobândirea proprietății prin uzucapiune, arătându-se că tribunalul nu putea face pentru prima oară în apel cercetarea acestei apărări, lipsind părțile de un grad de jurisdicție, iar concluzia instanței asupra caracterului util al posesiei este greșită.
S-a făcut referire la lipsa de identitate dintre imobilul stăpânit de pârâți și cel revendicat de reclamanți și la caracterul inopozabil al hotărârii ce a fost soluționată în dosarul 451/1999.
La data de 18 ian. 2008 reclamanții intimați au formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului.
Recursurile nu sunt fondate pentru următoarele considerente.
Instanțele de fond au stabilit corect cadrul procesual sub aspectul obiectului cererilor formulate de părți și au soluționat litigiul în limitele investirii, cu respectarea dispoz. art. 129
Astfel, în primul ciclu procesual, prin sentința civilă 359/6.10.2004, Tribunalul Dolja soluționat pe fond acțiunea în revendicare și a disjuns soluționarea cererilor reconvenționale și a cererii de chemare în garanție. Obiectul apelului declarat de reclamanți împotriva acestei sentințe nu l-a constituit și disjungerea cererilor reconvenționale, ci doar modul de soluționare a acțiunii în revendicare, astfel că, fiind supus devoluțiunii în apel numai ceea ce este apelat, sentința 359/2004 a devenit irevocabilă în ce privește disjungerea cererilor reconvenționale. Aceasta rezultă și din motivarea deciziei civile 3000/28.11.2005 a Curții de Apel Craiova, care a avut în vedere doar acțiunea în revendicare, nu și cererea reconvențională.
În urma disjungerii stabilite de tribunal, cu privire la cererile reconvenționale și la cererea de chemare în garanție se formează un dosar separat, având un obiect evaluabil în bani, care se supune regulilor de competență și procedură prevăzute pentru acest tip de acțiuni de art. 1 și 2
Instanța apreciază ca nefiind fondată critica privind modul se soluționare apărării pârâților referitoare la dobândirea proprietății prin uzucapiune.
În sistemul codului d e procedură civilă, atât judecătoria cât și tribunalul sunt instanțe de fond, care au competența de a analiza și stabili situația de fapt. Această calificare a instanțelor duce la aplicarea prevederilor art. 297 alin 1 într-un sens restrictiv, tribunalul având posibilitatea de a desființa sentința judecătoriei și a trimite cauza spre rejudecare numai în ipoteza în care părțile nu au fost legal citate sau când cauza a fost soluționată în temeiul unei excepții, care a făcut inutilă analiza fondului.
În speță, judecătoria a soluționat acțiunea în revendicare pe fond, analizând comparativ titlurile părților. Chiar dacă nu s-a făcut referire expresă la dobândirea proprietății prin uzucapiune, tribunalul nu avea posibilitatea de a desființa sentința, nefiind incidente cele două situații prevăzute de art. 297 alin 1 Mai mult, fondul cauzei l-a constituit acțiunea în revendicarea, iar excepția invocată de pârâți constituie o simplă apărare. Acest mod de soluționare a cererii nu duce la concluzia că părțile au fost lipsite de un grad de jurisdicție, cât timp dispozițiile imperative ale legii au fost respectate iar o analiză apărării pârâților s-a făcut de una din instanțele de fond.
Tribunalul a reținut corect că, analizând titlurile părților, judecătoria s-a pronunțat implicit asupra intervenției prescripției achizitive în favoarea pârâților, iar prin faptul că a dat preferință titlului reclamanților a respins argumentele pârâților privind dobândirea proprietății prin uzucapiune.
Potrivit art. 1846, 1847 și 1895 civ. dreptul de proprietate se poate dobândi prin uzucapiune dacă asupra unui bun imobil se exercită o posesie utilă tip de 10 sau 20 ani, în temeiul unui just titlu. Posesia nu este considerată a fi utilă dacă este fondată pe acte de violență, potrivit art. 1851 civ.
Întrucât imobilul a fost preluat abuziv de la autorii reclamanților, posesia începută de stat asupra imobilului și continuată de pârâți este o posesie viciată, care nu poate fi temei al prescripției achizitive. Pe de altă parte, pârâții nu pot opune reclamanților acest mod de dobândire a proprietății cât timp foștii proprietari nu au stat în pasivitate, ci au fost împiedicați de actele normative în vigoare la data respectivă să acționeze pentru recuperarea proprietății lor.
Reclamanții au redobândit proprietatea asupra imobilului prin sentința civilă 7346/1.06.1998, soluționată în contradictoriu cu reprezentanții statului. Chiar dacă această hotărâre produce efecte doar față de părțile litigante, în sensul că naște doar în patrimoniul acestora drepturi sau obligații, potrivit art. 1200 alin 4 civ. ea se bucură de prezumția legală a autorității de lucru judecat, prezumție care, fiind folosită de reclamanți în procesul de față, nu poate fi ignorată de pârâți.
Forța probantă a unei astfel de hotărâri este astfel opusă pârâților și nu a fost înlăturată. Hotărârea judecătorească respectivă constituie titlul de proprietate al reclamanților, face dovada caracterului abuziv al preluării imobilului de către stat și dovada dreptului de proprietate al reclamanților și al autorilor acestora asupra imobilului.
Din cuprinsul acesteia rezultă și identitatea între imobilul existent la data trecerii în proprietatea de stat conform Decretului 92/1950 și cel actual. Imobilul a fost supus unor expertize tehnice de specialitate în dosarul 451/1999 al Tribunalului Dolj, în urma cărora s-a stabilit că este identitate între imobilul ocupat de pârâți și cel preluat de la reclamanți, așa cum a fost descris în buletinul clădirii din anul 1948. Reparațiile făcute la imobil în special după anul 1977 nu au schimbat configurația acestuia, nu l-au transformat într-un nou imobil, astfel că în urma soluționării acțiunii în revendicare promovată împotriva reprezentanților statului s-a dispus restituirea tuturor corpurilor de clădire către reclamanți.
Susținerile pârâților referitoare la lipsa de identitate dintre imobile nu au fost argumentate juridic și nici nu au suport probator, cât timp prezumția de adevăr a sentinței civile 7346/1998 nu a fost răsturnată. În atare condiții, efectuarea unei noi expertize devenea inutilă, proba încălcând cerințele art. 167 Un argument în plus îl constituie decizia civilă 2311/7 iulie 2004 Curții de Apel Craiova prin care s-a dispus evacuarea pârâților, din imobilul situat în- și care face dovada că imobilul ocupat de acești pârâți este cel asupra căruia reclamanții exhibă un titlu juridic.
Comparând titlurile de proprietate ale părților, instanțele au reținut corect că titlul de proprietate al reclamanților este mai bine caracterizat. În timp ce reclamanții sunt moștenitorii persoanelor de la care imobilul a fost preluat fără titlu valabil de către stat, valabilitate a titlului ce a fost analizată cu putere de lucru judecat prin sentința civilă 7346/1998, pârâții au dobândit imobilele de la un neproprietar, care nu putea transmite mai multe drepturi decât avea în patrimoniu. În atare situație, instanța nu are obligația de a analiza valabilitatea titlurilor pârâților prin raportare la buna lor credință existentă la data cumpărării, pentru că buna credință nu poate duce la dobândirea proprietății în aceste condiții.
Când vânzătorul nu este proprietarul bunului vândut, legile române nu sancționează explicit vânzarea bunului altuia, însă această vânzare nu poate priva adevăratul proprietar de dreptul său, întrucât contractul nu îi este opozabil iar bunul nu este scos din patrimoniul său.
Adevăratul proprietar nu poate cere anularea contractului, deoarece nu este parte la contract, însă el are posibilitatea de a-și apăra dreptul de proprietate pe calea unei acțiuni în revendicare, dacă bunul se află în posesia cumpărătorului
Una din regulile de analiză a acțiunii în revendicare atunci când ambele părți prezintă titluri de proprietate este compararea titlurilor autorilor de care aceștia au dobândit, ori autorul pârâților, statul, nu a avut niciodată în patrimoniu imobilul, cât timp preluarea de la autorii reclamanților s-a făcut cu încălcarea actelor normative în vigoare la data preluării.
Instanța reține și incidența în materie a unor hotărâri ale Curții Europene a Drepturilor Omului, apreciind că reclamanții pot invoca o încălcare a dreptului lor de proprietate protejat de art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la CEDO.
Acest text obligă la respectarea proprietății și supune privarea de proprietate anumitor condiții, recunoscând dreptul statelor, printre altele, de a reglementa utilizarea bunurilor conform interesului general ( cauza Părureanu contra României, Hotărârea din 1 decembrie 2005 și cauza James și alții împotriva Marii Britanii, Hotărârea din 21 februarie 1986).
Curtea a constatat că "statul nu și-a îndeplinit obligația sa pozitivă de a reacționa în timp util și cu coerență în fața chestiunii de interes general pe care o constituie restituirea sau vânzarea imobilelor intrate în posesia sa în virtutea decretelor de naționalizare", concluzionând că reclamantul, s-a văzut în imposibilitatea de a-și recupera bunul atunci când dispunea de o hotărâre definitivă ce obliga statul să i-l restituie. ( cauza Pădureanu).
Curtea a statuat, de asemenea, că " vânzarea de către stat unor terți de bună-credință a bunului altuia, chiar dacă anterioară confirmării definitive în instanță a dreptului de proprietate al reclamantului, combinată cu lipsa totală a oricărei despăgubiri, reprezintă o privare de proprietate contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție " ( cauza Porțeanu contra României, Hotărârea din 16 februarie 2006 și cauza Străin contra României).
Prin urmare, o acțiune în revendicare câștigată de reclamanți împotriva statului ar fi lipsită de efecte juridice dacă reclamanții nu ar putea intra în posesia bunului lor, și ar încălca "justul echilibru" ce trebuie să existe între cerințele interesului public și imperativele protejării dreptului celui interesat la respectarea bunurilor sale.
Concluzia care se impun este aceea că instanțele au soluționat acțiunea cu respectarea dispozițiilor art 480 civ. și că nu este incident în cauză niciunul dintre motivele de casare sau de modificare a acțiunii prevăzute de art 304
În temeiul art 312 recursurile pârâților și vor fi respinse ca nefondate.
În temeiul art 174 c recurenții vor fi obligați către intimații reclamanți la plata cheltuielilor de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de, împotriva deciziei civile nr. 437 din 9 octombrie 2007, pronunțată de Tribunalul Dolj în dosar nr-, și a sentinței civile nr. 9893 din 24 noiembrie 2006, pronunțată de Judecătoria Craiova în dosar nr. -/C/2006, în contradictoriu cu intimații reclamanți,.
Anulează ca netimbrat recursul declarat de intimații și, împotriva acelorași hotărâri.
Obligă recurenții către intimați la 1000 lei cheltuieli de judecată.
Decizie irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 10 Aprilie 2008.
Președinte, - - | Judecător, - - | Judecător, - - |
Grefier, - - |
Red.jud.-
Tehn.MC/2 ex./17.04.2008
Președinte:Gabriela IonescuJudecători:Gabriela Ionescu, Tania Țăpurin, Paula Păun
