Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 413/2010. Curtea de Apel Oradea
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL ORADEA
Secția Civilă mixtă
Dosar nr-
DECIZIA CIVILĂ NR. 413/2010-
Ședința publică din 25.02.2010
PREȘEDINTE: Moșincat Eugenia
JUDECĂTOR 2: Popa Aurora
JUDECĂTOR 3: Galeș Maria
Grefier: - -
Pe rol fiind pronunțarea asupra recursurilor civile formulate de recurenta reclamant, cu domiciliul procedural ales la. av. în S- județul B și de recurentul pârât MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul în B sector 5-, reprezentat de DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE B, cu sediul în O- județul B, în contradictoriu cu intimații pârâți ADMINISTRAȚIA IMOBILIARĂ O, PRIMĂRIA municipiului O - Direcția Patrimoniu, ambele cu sediul în O p-ța - nr. 1 județul B, B SA, cu sediul în O bld. - nr. 108 - județul B și cu intimații intervenienți, cu domiciliul în S- bloc 1. 23 județul B, -, cu domiciliul în S- județul B, împotriva deciziei civile nr. 137/A/2009 din 30 aprilie 2009 pronunțată de Tribunalul Bihor în dosar nr-, având ca obiect: pretenții.
La apelul nominal făcut în cauză, nu se prezintă nimeni.
Procedura de citare a părților este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei după care:
Se constată că fondul cauzei a fost dezbătut în ședința publică din data de 11.02.2010, când părțile prezente au pus concluzii consemnate în încheierea din acea dată, încheiere ce face parte integrantă din prezenta hotărâre și când s-a amânat pronunțarea cauzei pentru data de 18.02.2010, 25.02.2010, când s- pronunțat hotărârea.
CURTEA DE APEL
DELIBERÂND,
Asupra recursului civil de față, instanța constată următoarele:
Prin sent. civ. nr. 591/2008 Judec. Saa dmis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta în contradictoriu cu pârâții B, Ministerul Finanțelor Publice, Direcția Generală a Finanțelor Publice B si a fost obligat pârâtul Ministerul Finanțelor Publice să restituie reclamantei suma de 180.928 lei reprezentând valoarea imobilului situat în S,-, jud. B, respingând în rest cererea de chemare în judecată.
A fost admisa în parte cererea de intervenție în interes propriu formulată și precizată de intervenienții și si s-a dispus rezoluțiuna contractului de vânzare - cumpărare încheiat între numiții și, în calitate de cumpărători și reclamanta, în calitate de vânzător, având ca obiect imobilul situat în S,-, înscris în CF nr. 14585 S, nr. cadastral 29-30, respingând în rest cererea de intervenție.
S-a dispus compensarea cheltuielilor de judecată.
Pentru a pronunța aceasta hotărâre prima instanța a constatat că, imobilul înscris în CF nr. 14585 S, nr. top.29 și 30 proprietatea Parohiei Reformate S, a fost preluat de Statul Român și ulterior vândut numiților și, iar prin moșteniri succesive a ajuns proprietatea reclamantei, reclamanta a transmis imobilul în litigiu prin act sub semnătură privată numiților și, în prezent decedată.
Prin sentința civilă nr. 349/2004 pronunțată de Judecătoria Salonta în dosarul nr. 485/2003, menținută prin decizia civilă nr.348/2005 - R, s-a constatat că Statul român a dobândit fără titlu imobilul înscris în CF nr. 14585 S; s-a constatat nulitatea contractului de vânzare - cumpărare nr. 4/1973 încheiat între fostul B și antecesorii reclamantei si s-a dispus anularea Ordinului Prefectului nr. 67/1992 ca nelegal.
S-a reținut că prin aceste hotărâri nu s-a dispus restituirea prețului imobilului achitat de antecesorii reclamantei, pentru că nu a existat un atare capăt de cerere, dar s-a statuat în considerente că aceasta este îndreptățită, conform Legii 10/2001 și dispozițiilor art. 1345 Cod civil, să formuleze o acțiune în regres împotriva Ministerului Finanțelor pentru a solicita a-i fi restituit prețul imobilului cumpărat de antecesorii săi, inclusiv a eventualelor investiții efectuate în cauză
Expertiza tehnică judiciară în construcții efectuata in cauza a stabilit că valoarea totală a imobilului, anexelor și a terenului este de 180.928 lei.
La pronunțarea hotărârii instanța a avut în vedere și decizia CEDO pronunțată în cauza Raicu contra României prin care Curtea a decis că diminuarea vechilor atingeri nu trebuie să creeze noi prejudicii dispropoționate. În acest sens, legislația ar trebui să permită să se ia în considerare circumstanțele speciale ale fiecărei spețe, astfel încât persoanele care și-au dobândit bunurile de bună credință să nu fie aduse în situația de a suporta ponderea responsabilității Statului care a confiscat în trecut aceste bunuri.
Referitor la cererea de intervenție s-a reținut că prin sentința civilă nr. 678/2006 pronunțată de Judecătoria Salonta în dosar nr. 515/2006 a fost admisă acțiunea formulată de reclamanții și împotriva pârâtei și în consecință: a fost rezoluționat antecontractul de vânzare cumpărare încheiat în 23.04.1996 între părți, având ca obiect imobilul situat în S-, înscris în CF nr.14585 nr. top. 29-30 și a fost obligată pârâta sa restituie avansul de preț plătit reactualizat cu indicele inflației.
Sentința menționată a fost schimbată insa în totalitate prin decizia civilă nr.717/R/2007 pronunțată de Tribunalul Bihor cu motivarea că procesul civil este guvernat de principiul disponibilității, potrivit căruia reclamantul este cel care stabilește cadrul procesual, inclusiv obiectul cererii deduse judecății și instanța de fond a greșit când a reținut că se subînțelege că reclamanții au solicitat și rezoluțiuna contractului de vânzare - cumpărare, cu atât mai mult această cerere a fost formulată după închiderea dezbaterilor asupra fondului cauzei, astfel că instanța nu trebuia să se pronunțe asupra acestuia deoarece nu era investită cu acest capăt de cerere.
În aceste condiții s-a apreciat că nu există autoritate de lucru judecat în ceea ce privește cererea de intervenție prin care se solicită instanței să dispună rezoluțiunea contractului de vânzare - cumpărare provizoriu încheiat la data de 23.04.1996, pentru neîndeplinirea obligației.
A constatat instanța de fond că la data încheierii antecontractului de vânzare - cumpărare reclamanta era proprietara imobilului vândut; ulterior prin sentința civilă nr. 349/2004 pronunțată de Judecătoria Salontas -a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare - cumpărare încheiat de antecesorii reclamantei cu Statul român, astfel încât reclamanta nu mai este în măsură a-și îndeplini obligația de a transmite dreptul de proprietate asupra imobilului înscris în CF nr. 14585
Chiar dacă în cauză s-a făcut dovada achitării avansului de preț de către intervenient și antecesoarea intervenienților reclamantei, lucru ce nu a fost contestat nici de către reclamantă, instanța a constatat că prin cererea de intervenție s-a solicitat obligarea pârâtelor la restituirea prețului, insă avansul de preț a fost achitat de numiții și reclamantei și nu pârâtelor, între intervenienți și pârâte neexistând un raport juridic.
In ce privește excepțiile invocate în cauză instanța s-a pronunțat asupra lor prin încheierea din 13.05.2008, după cum urmează: a respins cererea de conexare a cauzei înregistrată sub nr- la prezenta cauză, a respins excepția de litispendență, a respins excepția lipsei de interes a intervenienților, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a paratei Primăria O si a pârâtei SC B, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor și excepția autorității lucrului judecat.
Împotriva acestei hotărâri au formulat recurs pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice B si intervenientii și.
Prin decizia civilă nr. 137/A din data de 30.04.2009, pronunțată în dosar nr-, Tribunalul Bihor a admis ca fondate apelurile civile formulate de apelanții STATUL ROMÂN REPREZENTAT PRIN MINISTERULUI ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR PRIN DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE cu sediul în O, str. - nr. 2 - 4, jud. B și și -, ambii. în,-, jud. B, în contradictoriu cu intimații,. în loc. S,-, jud. B, PRIMĂRIA O- DIRECȚIA PATRIMONIU ȘI SC B, cu sediul în O,-, -N 6, jud. B și împotriva sentinței civile nr.591 din 15 sept.2008, pronunțată de Judecătoria Salonta, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că:
A obligat pârâtul STATUL ROMÂN REPREZENTAT PRIN MINISTERULUI ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR PRIN DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE B să restituie reclamantei, suma de 130.000 lei.
A ddmis cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenienții și - și-n consecință:
A obligat reclamanta, la plata în favoarea intervenienților a sumei de 4000 lei reactualizată cu indicele de inflație la nivelul lunii aprilie 1996 și până la plata integrală a sumei.
A menținut restul dispozițiilor.
Nu s-au acordat cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente:
Conform copiei colii nr. 14585 S imobilul cu nr. top. 29 si 30 in natura casa, curte si gradina in intravilan in supraf. de 1061 mp. a constituit proprietatea Parohiei Reformate S si fost a trecut în proprietatea Statului Român, în baza Decretului nr. 176/1948.
In temeiul Legii nr. 3/1973, Statul R, prin unitatea specializata Oaî ncheiat cu numiții si, chiriași ai imobilului, contractul de vânzare cumpărare nr. 4/1973 având ca obiect casa de locuit compusa din 3 camere, hol, bucătărie, cămara, antreu, terasa închisa și anexe gospodărești, in schimbul prețului de 51. 418 lei pentru locuința si 9.524 lei pentru anexe.
In baza Deciziei nr. 109/1975 a Comitetului Executiv al Consiliului Popular S s-a atribuit in folosința proprietarilor construcției suprafața de 215 mp. teren aferent. Iar prin Ordinul Prefectului nr. 67/1992 s-a atribuit in proprietate întreaga suprafață de 1061 mp. teren.
Conform certificatului de moștenitor nr. 1912/1995 reclamanta este unica moștenitoare legala acceptanta după def., care la rândul sau este moștenitor al def..
Prin sentința civilă nr. 349/2004 pronunțată de Judecătoria Salonta în dosar nr. 485/2003, menținută de Curtea de Apel Oradea prin decizia civilă nr. 348/2005 - R, s-a admis acțiunea formulata de reclamanta S, s-a constatat că Statul Român a dobândit fără titlu imobilul înscris în CF nr. 14585 S; s-a constatat nulitatea contractului de vânzare - cumpărare nr. 4/1973 încheiat între fostul B și antecesorii intimatei si s-a dispus anularea Ordinului Prefectului nr. 67/1992 ca nelegal. A fost admisa cererea de chemare in garanție formulata de paratul B împotriva Ministerului Finanțelor si a DGFP
Conform disp. art. 1201. civ. este autoritate de lucru judecat atunci când a doua cerere in judecata are același obiect, este întemeiata pe aceeași cauza si este intre aceleași parti, făcută de ele si in contra lor in aceeași calitate.
Așadar există autoritate de lucru judecat, atunci când al doilea proces este intre aceleași părti, are același obiect si este întemeiat pe aceeași cauza.
In ceea ce privește părtile se are in vedere identitatea juridica a lor, nefiind obligatoriu ca o parte să aibă in ambele procese calitatea de reclamant, iar cealaltă parte calitatea de pârât. Obiectul reprezintă atât pretenția formulată prin cerere cât si dreptul subiectiv invocat, existând autoritate de lucru judecat si atunci când scopul final urmărit este același in ambele cereri. Referitor la cauză aceasta este fundamentul raportului juridic dedus judecații, temeiul juridic al cererii.
Așa cum se poate observa intre prezentul dosar si dosarul nr. 485/2003 al Judecătoriei Salonta nu există tripla identitate de obiect si cauză (in dosarul nr. 485/2003 numita a avut calitatea de pârâta si nu a formulat nici o cerere in despăgubiri împotriva Ministerului Finanțelor), corect apreciind prima instanța că nu există deci autoritate de lucru judecat.
Referitor la excepția lipsei calității procesual pasive a pâratului Ministerul Finanțelor instanța de recurs retine că in mod întemeiat a fost respinsa. Astfel sub aspect procesual in cazul înstrăinării imobilelor proprietate de stat sau a unitatilor administrativ teritoriale prin unitățile specializate, calitate procesuala pasivă are nu persoana mandatată să acționeze in numele statului sau a unitatii administrativ teritoriale, ci statul însuși in calitate de vânzător, care va fi reprezentat de Ministerul Economiei si Finanțelor. legale, stabilite de exemplu prin Legea nr. 4/1973, Legea nr. 112/1995, Legea nr. 85/1992 sunt mandate speciale având ca obiect vânzarea anumitor imobile proprietate de stat nu si reprezentarea judiciara in procesele legate de asemenea vânzări si răspunderea pentru evicțiune, astfel incit rămân aplicabile dispozițiile generale cuprinse in art. 25 din Decretul nr. 21/1954 care consacră capacitatea (vocația) generală a Ministerului Finanțelor de reprezentant material si procesual al Statului
Așadar in speța are calitatea de vânzător Statul R care in baza art. 25 din Decretul nr. 21/1954 este reprezentat de Ministerul Economiei si Finanțelor.
Conform disp. art. 1337. civ. vânzătorul este de drept obligat să-l garanteze pe comparator de evicțiune totala sau parțială a lucrului vândut, obligația de garanție contra evicțiunii fiind aplicabila in orice vânzare.
Daca tulburarea provine din partea unei terțe persoane, vânzătorul este obligat sa-l apere pe comparator, iar daca nu reușește sa-l apere va fi obligat sa suporte consecințele evicțiunii.
In caz de evicțiune din partea unui terț obligația de garanție a vânzătorului exista daca sunt îndeplinite următoarele condiții: să fie vorba despre o tulburare de drept, cauza evicțiunii sa fie anterioară vânzării si cauza evicțiunii sa nu fie cunoscuta de comparator.
Instanța de apel a apreciat că in speța sunt îndeplinite aceste condiții, terțul evingator invocând dreptul de proprietate asupra imobilului, cauza evicțiunii fiind anterioara vânzării si nu s-a făcut dovada cunoașterii cauzei evicțiunii de către comparator (respectiv că acesta ar fi știut ca imobilul a fost preluat fara titlu de statul R).
In aceste condiții, in temeiul disp. art. 1341-1345. civ vânzătorul este obligat sa restituie comparatorului nu numai integral prețul primit ci si diferența intre preț si sporul de valoare dobândit de lucru intre momentul încheierii contractului si data producerii evicțiunii, indiferent de cauza care a produs excedentul de valoare (art. 1344. civ.).
Așadar in mod corect s-a avut in vedere la pronunțarea hotărârii valorii de circulație a casei de locuit.
Prima instanța nu a observat insa că obiectul contractului de vânzare cumpărare nr. 4/1973 l-a format numai casa de locuit cu anexe gospodărești, valoarea de circulația a acestora fiind de 130.00 lei. Terenul aferent a fost atribuit prin Ordinul Prefectului nr. 67/1992 si nu a făcut obiectul contractului de vânzare cumpărare, astfel ca vânzătorul nu poate fi obligat la restituirea prețului acestuia, si numai sub acest aspect apelul paratului Ministerul Finanțelor este întemeiat
Rezulta deci că in speța nu sunt aplicabile disp. art. 50 din Legea nr. 10/2001 care se refera la cererile sau acțiunile in justiție privind restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive si irevocabile, întrucât contractul de vânzare cumpărare nr. 3/1973 nu a fost încheiat in temeiul Legii nr. 112/1995, aceasta situație fiind vizată de dispozițiile Legii nr. 10/2001.
In cauză răspunderea vânzătorului este angajată in condițiile dreptului comun, respectiv ale art. 1337-1345. civ.
Referitor la apelul declarat de apelantii- intervenienti instanța retine că la data de 23.04.1996 reclamanta -intimată s-a obligat prin actul sub semnătură privată intitulat "contract de vânzare cumpărare provizoriu" să vândă apelantului si soției acestuia imobilul in litigiu, în schimbul prețului de 46.000 ROL, din care s-a achitat la data încheierii actului suma de 40.000 lei, urmând ca diferența de 6.000 lei să se achite la data transcrierii imobilului pe numele comparatorilor.
Actul sub semnătură privată încheiat între aceste părti reprezintă un antecontract, o promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare, ambele părți obligându-se să încheie în viitor, la prețul stabilit, contractul de vânzare-cumpărare.
Întrucât s-a dispus restabilirea situației anterioare de CF prin hotărâre irevocabila, reclamanta nu își mai poate îndeplini obligația de a încheia contractul vânzare cumpărare in forma autentică.
Susținerile reclamantei-intimata in sensul că recurenții intervenienti sunt in culpă pentru că nu au achitat diferența de preț până la data de 15.08.1996, sunt nefondate, întrucât potrivit clauzelor actului sub semnătura privata aceștia aveau obligația de a achita diferența de preț la data de transcrierii imobilului pe numele lor si nu la data la care intervenientii au intrat in posesia imobilului. Reclamanta nu a făcut dovada că i-ar fi notificat pe intervenienti sa se prezinte la notar in vederea încheierii contractului in forma autentică, pentru a fi in măsura sa invoce faptul ca intervenientii nu i-au achitat diferența de preț.
În mod corect s-a dispus așadar rezoluțiunea contractului de vânzare - cumpărare pentru neexecutarea obligației stabilita prin contractul sinalagmatic de către promitenta-vânzătoare.
Ca efect al rezolutiunii contractului părtile trebuie repuse in situația anterioară încheierii contractului, restituindu-si una alteia tot ce si-au prestat in temeiul contractului desființat.
In consecință, având in vedere că un asemenea capăt de cerere a fost formulat de către intervenienti se impunea a fi obligata reclamanta să restituie intervenientilor suma de 4.000 lei reactualizata cu indicele de inflație de la nivelul lunii aprilie 1996 si pana la data plătii.
Întrucât calea de atac in cauza a fost recalificata din recurs in apel nu se mai pune problema nulității pentru nemotivarea caii de atac, in baza art. 292 alin. 2. pr. civ. in cazul nemotivării apelului, instanța de apel pronunțându-se in fond pe baza celor invocate la prima instanța.
de cele de mai sus, în baza art. 296. pr. civ. au fost admise ca fondate apelurile declarate si a fost schimbată în parte hotatarea atacata. S-a constatat ca nu s-au solicitat cheltuieli de judecată de către apelanti.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs recurenta reclamantă și recurentul pârât Ministerul Finanțelor Publice reprezentat prin Direcția Generală a Finanțelor Publice
Recurenta reclamantă a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei în sensul respingerii cererii de intervenție formulate de apelanții intervenienți și.
În motivarea cererii de recurs, recurenta reclamantă invocă următoarele motive:
- pretențiile intervenienților intimați sunt neîntemeiate, astfel, aceștia au solicitat rezoluționarea contractului de vânzare provizorie având ca obiect promisiunea transferării dreptului de proprietate asupra imobilului situat în S,-, încheiat la 23.04.1006, pentru neîndeplinirea obligațiilor, ori, aceștia nu numai că nu i-au achitat recurentei diferența de bani, dar s-au mutat cu forța în casă determinând-o cu amenințări și violențe să părăsească imobilul în octombrie 1996, fără ca ei să-l fi plătit, ca atare în temeiul excepției neexecutării contractului recurentei nu i s-a cerut și nici nu ar fi fost de acord să încheie un contract de vânzare cumpărare în formă autentică, mai ales că intervenienții nu vroiau să-i plătească diferența de preț, fiind astfel îndeplinite condițiile invocării excepției invocate, prin urmare, este cât se poate de logic că intervenienții intimați nu-i puteau pretinde recurentei încheierea actului autentic fără plata integrală a prețului;
- intervenienții nu pot invoca propria culpă în ceea ce privește neexecutarea contractului, cererea lor fiind neîntemeiată în condițiile în care pârâții din cauză sunt terți față de antecontractul de vânzare cumpărare încheiat de recurenta reclamantă cu intervenienții, nu există un raport juridic direct între pârâți si intervenienți, ca atare nici temei legal pentru cererea lor;
- instanța a acordat mai mult decât s-a cerut, astfel, a dispus obligarea recurentei la plata sumei de 4.000 lei reactualizată cu indicele de inflație, în condițiile în care intervenienții au formulat o precizare de acțiune în sensul că au indicat valoarea pretențiilor ca fiind suma de 36.910 lei ( fila 123);
- instanța a acordat ceea ce nu s-a cerut astfel, a dispus obligarea recurentei la plata sumei de 4.000 lei în condițiile în care prin cerere de intervenție s-a solicitat obligarea pârâtelor la plata sumei achitate, interesant fiind că nicăieri instanța de apel nu motivează de ce a dispus în acest fel, nici de ce a dispus obligarea recurentei la plata sumei de 4.000 lei reactualizată când s-a solicitat suma de 36.910 lei și nici de ce a obligat-o pe recurentă la plata sumei când de fapt s-a cerut obligarea pârâților la plata acestora;
- în speță sunt îndeplinite condițiile autorității lucrului judecat în ceea ce privește cel de-al doi-lea capăt de cerere, astfel Tribunalul Bihor, ca instanță de recurs, prin decizia civilă nr. 717/R/2007 a respins acțiunea formulată, hotărârea fiind definitivă și irevocabilă;
- cererea de intervenție este lipsită de interes în ceea ce privește primul capăt de cerere având în vedere că cu privire la cel de-al doi-lea capăt există autoritate de lucru judecat, astfel, dacă intervenienții nu pot cere restituirea sumei plătite în baza contractului provizoriu, acest capăt de cerere este fără consecințe juridice practice, intervenienții practic neputând justifica nici un interes;
- intervenienții nu au dovedit valoarea pretențiilor, astfel, este adevărat că ei i-au dat recurentei suma de 40.000.000 lei, dar instanța nu a ținut cont de faptul că de la data încheierii antecontractului și până la data constatării nulității titlului de dobândire a imobilului din litigiu, intervenienții au locuit în imobil chiar fără acordul recurentei, ei nu au plătit chirie, deci îmbogățirea recurentei și însărăcirea lor corelativă nu consta în valoarea reactualizată a sumei achitată de ei cu titlu de avans, ci trebuia să se scadă valoarea pierderii suferite de recurentă prin faptul că nu și-a putut administra imobilul.
În drept invocă prevederile art. 304 pct. 6, 7, 8, 9 Cod procedură civilă.
II. Recurentul Ministerul Finanțelor Publice reprezentat prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Bas olicitat admiterea recursului, modificarea în totalitate a deciziei în sensul admiterii în totalitate a apelului acestuia, cu consecința respingerii acțiunii.
În motivarea cererii de recurs, recurentul învederează următoarele:
- în mod greșit a fost respinsă excepția privind netimbrarea cererii de chemare în judecată, invocată de recurent prin notele de ședință depuse în ședința de judecată din 24.06.2008, având în vedere faptul că reclamanta a înțeles să-ți întemeieze acțiunea pe prevederile dreptului comun;
- conform Legii nr. 146/1997 coroborată cu Legea nr. 10/2001 se impunea timbrarea cererii la valoarea reprezentând diferența dintre valoarea menționată în raportul de expertiză și cea a prețului actualizat achitat cu ocazia încheierii contractului de vânzare cumpărare;
- ambele instanțe, în mod greșit au respins excepția autorității de lucru judecat, având în vedere sentința civilă nr. 349/2004 a Judecătoriei Salonta prin care s-a admis acțiunea formulată de împotriva pârâților Statul Român, B, Prefectura B și chematele în garanție Ministerul Finanțelor Publice și DGFP B, iar în baza sentinței amintite, conform art. 50 din Legea nr. 10/2001 modificată, recurenta putea solicita restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare cumpărare, încheiate cu eludarea dis. Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri definitive și irevocabile, fiind evident că reclamanta nu urmat procedura legală;
- recurentul nu are calitate procesuală pasivă în prezenta cauză, nefiind aplicabil în speță art. 50 indice 1 din legea nr. 10/2001, deoarece conform sentinței civile menționate mai sus s-a constatat că, la încheierea contractului de vânzare cumpărare încheiat între și și, nu s-au respectat prevederile Legii nr. 4/1973, astfel că, necunoașterea legii nu poate fi o dovadă a bunei credințe a cumpărătorilor ci acest fapt scoate în evidență reaua credință a cumpărătorilor, situație în care în prezenta cauză nu se poate vorbi de acordarea despăgubirilor în cuantumul stabilit de textul menționat, câtă vreme Legea nr. 112/1995 nu a fost respectată;
- în prezenta cauză despăgubirile ce se pot acorda sunt cele stabilite de art. 50 din legea nr. 10/2001, adică restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare cumpărare au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, iar acordarea unor despăgubiri la prețul de piață al imobilelor ar însemna încălcarea principiilor stabilite de Codul civil cu privire la îmbogățirea fără just temei;
- referitor la sumele stabilite de expertiză, aceasta a fost efectuată anterior Legii nr. 1/2009, fiind evident că acest calcul s-a făcut fără respectarea standardelor internaționale de evaluare.
În drept sunt invocate disp. art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.
Prin actul înregistrat la instanță în ziua de 12.11.2009, intimatul a arătat că pe perioada celor aproape 4 ani de procese a obținut rezilierea contractului provizoriu de vânzare cumpărare încheiat cu reclamanta din cauză, imobil revendicat de și obținut de aceasta, reclamanta recunoscând că a primit de la intimat suma de 40.000.000 lei în aprilie 2006, sumă care este pretinsă la valoarea reactualizată până în prezent de către intimatul intervenient.
Examinând hotârea recurată prin prisma motivelor invocate cât și din oficiu, instanța reține următoarele:
Recursul reclamantei este nefondat, în considerarea celor ce succed:
În primul rând, referitor la excepțiile invocate de recurenta reclamantă, acestea sunt găsite de instanța de recurs ca fiind neîntemeiate, astfel, cererea de intervenție a fost timbrată cu taxa judiciară de timbru corespunzătoare valorii pretențiilor formulate de părțile intimate interveniente.
Astfel, prin cererea de intervenție înregistrată la judecătorie la data de 24 septembrie 2007 ( fila 94), pretenția intervenienților a constat în obligarea pârâtelor la plata sumei achitate, reactualizată cu indicele de inflație de la nivelul lunii aprilie 1996 și până la plata integrală sumei. Suma achitată de intervenienți, potrivit contractului de la fila 96, se cifrează la 40.000.000 lei, iar taxa judiciară de timbru achitată de aceștia însumează 500 lei + 254 lei + 220 lei ( filele 166, 172 și 173 din dosarul de fond).
Nu pot fi acceptate nici argumentele aduse în susținerea excepției privind autoritatea de lucru judecat, astfel, este de subliniat că, în dosarul nr-, soluționat în recurs de Tribunalul Bihor ( filele 118 - 199), instanța respins acțiunea având ca obiect plata sumei de 40 milioane lei reactualizată, ca o consecință neinvestirii instanței cu cerere de rezoluțiune contractului de vânzare cumpărare, omisiune suplinită în prezentul proces, unde se solicită inclusiv rezoluțiunea contractului.
Este de observat că, în primul proces, fondul raporturilor juridice dintre părțile semnatare ale contractului încheiat la data de 23 aprilie 1996 nu fost soluționat, prin urmare nu poate fi reținută autoritatea de lucru judecat într-o nouă acțiune, câtă vreme, cu ocazia judecării primei acțiuni, cererea lor în pretenții a fost respinsă pentru că nu au solicitat rezoluțiunea contractului, fără fi analizată pe fond, ei fiind astfel îndrituiți să reitereze acel capăt de cerere în cadrul unei noi acțiuni, fără a i se putea opune puterea lucrului judecat.
Pentru motivele anterior detaliate, nu pot fi primite nici susținerile conform cărora cererea de intervenție ar fi lipsită de interes în ce privește primul capăt de cerere.
Și excepția privind prescripția dreptului la acțiune apare ca fiind lipsită de temei, pentru că dreptul la acțiune nu s- născut la data încheierii contractului ( în anul 1996), ci mult mai târziu, atunci când obligația asumată de reclamanta, în calitatea sa de promitent vânzător, a devenit imposibil de realizat, în condițiile în care imobilul ce-a făcut obiectul contractului a revenit în patrimoniul Parohiei S, odată cu finalizarea procesului în cadrul căruia s- dispus desființarea contractului de vânzare cumpărare nr. 4/1973 încheiat între B și antecesorii lui, proces finalizat prin decizia civilă nr. 348/2005-R pronunțată la data de 10 mai 2005 de Curtea de Apel Oradea, dată în raport de care cererea de intervenție înregistrată la data de 24.09.2007 apare ca fiind introdusă înăuntrul termenului de trei ani prevăzut de Decretul nr. 167/1960.
Nici excepția litispendenței nu este fondată, având în vedere etapele procesuale distincte în care se află litigiul de față, respectiv cel înregistrat în dosarul nr- al Judecătoriei Salonta, cărui judecare este suspendată în prezent.
Cât privește fondul cererii de intervenție, este de subliniat că, potrivit conținutului actului intitulat "Contract de vânzare-cumpărare provizoriu" încheiat la data de 23 aprilie 1996, s- obligat să vândă lui și soția imobilul situat în S,-, pentru prețul de 46.000.000 lei, din care, la data încheierii actului, s- plătit suma de 40.000.000 lei, urmând ca diferența, de 6.000.000 lei, să fie achitată "în ziua transcrierii". Prin același act, vânzătoarea s-a obligat a preda cumpărătorilor posesia imobilului la data de 15 august 1996, iar aceștia din urmă să achite impozitele și diferitele taxe.
Este de observat că diferența de preț la plata căreia s-a obligat familia urma fi achitată la data transcrierii, operațiune care nu a mai avut loc și care operațiune îi incumba recurentei reclamante, prin urmare excepția de neexecutare contractului invocată de aceasta este neavenită. În condițiile în care reclamanta este cea care nu și-a îndeplinit obligația asumată prin contract, instanțele anterioare au făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 1020 - 1021 din Codul civil, context în care se cuvine a se face precizarea că greșeala instanței de fond care a respins pretenția intervenienților privind restituirea sumei de 40 milioane lei achitată reclamantei, a fost remediată în apel, soluție judicioasă, ce se impunea ca urmare rezoluțiunii contractului. Este adevărat că inițial pretenția de restituire prețului fost formulată de intervenienți în raport de părțile pârâte, dar ulterior s-a făcut precizarea că pretenția respectivă o vizează pe reclamanta din cauză, cum era și firesc și în consonanță cu probatoriul administrat în cauză.
Susținerile recurentei reclamante în sensul că din valoarea sumei de 40.000.000 lei se impunea fi scăzută valoarea pierderii suferite de ea prin faptul că nu a putut închiria imobilul, nu pot fi acceptate câtă vreme o cerere în sensul acoperirii eventualului prejudiciu încercat de reclamantă nu fost formulată în cauză, pentru se discuta o eventuală compensațiune judiciară.
II. Recursul pârâtului Ministerul Finanțelor Publice este, de asemenea, neîntemeiat, având în vedere că pretențiile reclamantei din cauză vizează un imobil retrocedat, într-un litigiu anterior, fostului proprietar, bun care a făcut obiectul Legii nr. 10/2001, prin urmare, cererea dedusă judecății era scutită de taxa de timbru, în condițiile disp. art. 50 alineatul 1 din lege.
Atât excepția privind netimbrarea acțiunii cât și excepția privind autoritatea de lucru judecat, ambele invocate de recurentul pârât, sunt nefondate, iar cu privire la această din urmă excepție, este de subliniat că, potrivit art. 1201 din Codul civil, elementele autorității de lucru judecat sunt părțile, obiectul și cauza, care trebuie să fie aceleași în ambele cereri. În speță, acțiunea din dosarul Judecătoriei Salonta nr. 485/2003 a avut ca obiect constatarea că Statul Român dobândit fără titlu imobilul înscris în CF nr. 8778 S și respectiv constatarea nulității contractului de vânzare cumpărare nr. 4/1973 încheiat între B și pârâta cu anularea Ordinului Prefectului nr. 67/1992, și revenirea la situația anterioară de CF, cereri care sunt distincte de acțiunea din procesul de față în care, în calitate de reclamantă, formulează pretenții, ca o consecință a desființării contractului său de vânzare cumpărare, față de Ministerul Finanțelor Publice, acesta din urmă având calitate procesuală pasivă în condițiile dispozițiilor art. 25 din Decretul nr. 31/1954, în reprezentarea Statului Român.
Cât privește suma stabilită în cadrul lucrării de specialitate ca reprezentând valoarea de circulație a imobilului, este de reținut că recurentul pârât nu solicitat o expertiză contrarie în condițiile disp. art. 212 din Codul d e procedură civilă, iar în situația în care contractul desființat de instanță în litigiul anterior nu fost încheiat în baza Legii nr. 112/1995, este evident că nu-și găsește incidența dispoziția înscrisă în art. 50 alin. 2 și 3 din Legea nr. 10/2001, ci prevederile dreptului comun, răspunderea vânzătorului fiind angajată în condițiile disp. art. 1341 - 1345 din Codul civil, dispoziții legale care și-au găsit o corectă aplicare în speță.
Față de considerentele ce preced, instanța în baza dispozițiilor art. 312 alin. 1 din Codul d e procedură civilă, va respinge ca nefondate ambele recursuri, decizia fiind păstrată în totul, constatându-se totodată că intimații intervenienți nu au solicitat a se face aplicarea prevederilor art. 274 cod procedură civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
RESPINGE ca nefondate recursurile civile formulate de recurenta reclamant, cu domiciliul procedural ales la. av. în S- județul B și de recurentul pârât MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul în B sector 5-, reprezentat de DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE B, cu sediul în O- județul B, în contradictoriu cu intimații pârâți ADMINISTRAȚIA IMOBILIARĂ O, PRIMĂRIA municipiului O - Direcția Patrimoniu, ambele cu sediul în O p-ța - nr. 1 județul B, B SA, cu sediul în O bld. - nr. 108 - județul B și cu intimații intervenienți, cu domiciliul în S- bloc 1. 23 județul B, -, cu domiciliul în S- județul B, împotriva deciziei civile nr. 137/A/2009 din 30 aprilie 2009 pronunțată de Tribunalul Bihor, pe care o menține în întregime.
Fără cheltuieli de judecată.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședința publică din 25.02.2010.
Președinte Judecător Judecător Grefier
- - - - - - - -
- redactat hotărâre în concept - judecător - - - - 11.03.2010
- judecători fond - -
- judecători apel -,
- dact. gref. - - - 11.03.2010 - 10 ex.
- emis 8 com. - 11.03.2010 -, MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE B, ADMINISTRAȚIA IMOBILIARĂ O, PRIMĂRIA mun. O - Direcția Patrimoniu, B SA, -
Președinte:Moșincat EugeniaJudecători:Moșincat Eugenia, Popa Aurora, Galeș Maria
