Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 456/2009. Curtea de Apel Ploiesti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PLOIEȘTI
-Secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie-
Dosar nr-
DECIZIA NR. 456
Ședința publică din data de 21 mai 2009
PREȘEDINTE: Mioara Iolanda Grecu
JUDECĂTORI: Mioara Iolanda Grecu, Elena Staicu Marilena
- -
Grefier -
Pe rol fiind judecarea recursului formulat de reclamantul, domiciliat în B,-, - 44,.1,.4,.15, cod poștal - și cu domiciliul ales pentru comunicarea actelor de procedură în B,-, sector 1, cod poștal -, la Cabinetul de Avocatură " ", împotriva deciziei civile nr.411 pronunțată la 10 septembrie 2008 de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu pârâta SC --MA FARM SRL, cu sediul în P,-, cod poștal -, județul
Recurs timbrat cu 0,15 lei timbru judiciar și cu 4 lei taxă judiciară de timbru, conform chitanței nr.-, care au fost anulate la dosar.
La apelul nominal făcut în ședință publică au răspuns recurentul-reclamant asistat de avocat din Baroul București și intimata-pârâtă SC --MA FARM SRL P reprezentată de avocat din Baroul Prahova și de avocat din Baroul Prahova.
Procedură îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Avocat, pentru intimata-pârâtă, depune la dosar practică judiciară și notă de cheltuieli și arată că alte cereri nu mai are de formulat.
Avocat, având cuvântul pentru recurent, arată că alte cereri nu mai are de administrat.
Curtea, ia act că nu mai sunt cereri de formulat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbateri.
Avocat, având cuvântul pentru recurent, arată că, în cauză, nu există tripla identitate de părți, obiect și cauză prevăzută de art. 1202 Cod civil, relația dintre vechiul dosar și cel prezent, rezumându-se doar la părți și obiect, cauza fiind diferită.
Cererile anterioare nu au fost formulate în temeiul Legii nr. 247/2005, care modifică fundamental Legea nr. 10/2001, în sensul că se prevede că Decretul nr. 92/1950 reprezintă un act abuziv de preluare.
Decretul nr.92/1950 era considerat titlul valabil al statului, însă, după apariția Legii nr.247/2005, s-a schimbat fundamental situația de drept, astfel că, reclamantul era îndreptățit să formuleze o nouă acțiune.
Susținerile intimatei-pârâte că există o hotărâre definitivă și irevocabilă cu privire la preluarea abuzivă a bunului de către stat și la valabilitatea recunoscută a titlului statului, nu pot fi primite întrucât instanțele s-au pronunțat valorizând o legislație diferită de cea pe care a invocat-o reclamantul în prezenta acțiune.
Solicită admiterea recursului, modificarea celor două hotărâri, în sensul să se respingă excepția autorității de lucru judecat și să se trimită cauza la instanța de fond, pentru rejudecare.
Avocat, având cuvântul pentru intimata-pârâtă SC --MA FARM SRL, arată că în mod corect cele două instanțe au considerat că sunt incidente dispozițiile art. 1201 cod civil și operează autoritatea de lucru judecat, întrucât există tripla identitate de obiect, părți și cauză.
Mai arată că atât cererea formulată în cursul anului 2001, cât și cea din prezent, vizează revendicarea imobilului situat în P,-, litigiul putându-se între aceleași părți.
Cauza juridică nu se reduce la temeiul de drept, ci reprezintă situația de fapt calificată juridic,
Scopul final urmărit de reclamant prin promovarea celor două acțiuni, este acela de a dobândi posesia asupra imobilului situat în P,-, deci, în cauză, operează autoritatea de lucru judecat.
Se susține că în primul litigiu s-a invocat Legea nr. 10/2001, iar în al doilea litigiu se invocă Legea nr. 247/2005, însă ambele acțiuni au fost formulate în baza art. 480 Cod civil și s-a tins a se demonstra nevalabilitatea titlului statului.
Reclamantul mai pretinde că prin Legea nr. 247/2005 s-a declarat neconstituționalitatea Decretului nr. 92/1950, dar imobilul nu a fost preluat de stat în baza acestui act normativ, ci în baza Decretului nr. 134/1949.
Solicită respingerea recursului ca nefondat.
Cu cheltuieli de judecată.
Avocat, având cuvântul pentru intimata-pârâtă SC --MA FARM SRL, arată că prima acțiune a fost întemeiată tot pe dispozițiile art. 480 Cod civil și Legea nr. 10/2001, reclamantul solicitând anularea contractului de vânzare-cumpărare nr. 944/1999 și obligarea pârâților să-i lase, în deplină proprietate și posesie, imobilul situat în P,-.
Capătul de cerere privind anularea contractului de vânzare-cumpărare a farmaciei, în temeiul Legii 10/2001, a fost disjuns de instanță.
Acțiunea privind constatarea nulității absolute contractului de vânzare-cumpărare nr. 944/1999 a fost respinsă ca nefondată, iar acțiunea în revendicare prin compararea titlului reclamantului cu cel deținut de pârâtă, fost respinsă ca inadmisibilă.
Mai arată că reclamantul nu a contestat Dispoziția nr.470/2003, conform Legii nr. 10/2001.
Solicită respingerea recursului ca nefondat.
Cu cheltuieli de judecată.
Avocat, având cuvântul în replică, arată că reclamantul a respectat atât procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, cât și cea prevăzută de Legea nr. 112/1995.
Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că nu se poate îngrădi accesul la justiție, numai pentru că autoritatea căreia i-a fost adresată notificarea procedează abuziv și nu răspunde la notificări.
Mai arată că și în situația în care imobilul nu ar fi fost preluat în baza Decretului nr.92/1059, cum susțin intimații, în Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005, la art. 2, se arată că prin imobile preluate abuziv se înțelege orice alte imobile preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data preluării, precum și cele preluate fără temei legal prin acte de dispoziție ale organelor locale ale puterii sau ale administrației de stat.
CURTEA:
Deliberând asupra recursului civil de față:
Prin acțiunea înregistrată inițial pe rolul Tribunalului Prahova sub nr-, reclamantul chemat în judecată pe pârâta SC --MA FARM SRL, solicitând să se dispună obligarea acesteia să-i lase în, deplină proprietate și liniștită posesie, imobilul situat în P,-, ocupat de farmacie, respectiv parterul acestuia și o parte din subsol, precum și mobilele devenite imobile prin incorporarea în construcții și utilaje, instalațiile și dotările care existau la data naționalizării.
În motivarea acțiunii, reclamantul arătat că este unicul moștenitor al lui, fiind desemnat legatar universal al acestuia, potrivit testamentului autentificat sub nr. 2760/18.12.2001.
S-a mai precizat că autorul său era proprietarul terenului situat în P,- conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1170/19166 transcris sub nr. 2186/21.03.1916, pe care edificat ulterior și o construcție compusă din subsol, parter, etajul 1 și 2 plus mansardă, conform permisiunii Primăriei cu nr. 17151 și nr.20685/17.08.1945.
mai arătat reclamantul că din acest spațiu de locuit afectat patru camere la parter în vederea funcționării unei farmacii, ce s- constituit în asociație de familie între farmacistul și autorul său.
În continuare, reclamantul a precizat că prin Decretul nr. 134/02.04.1979 pentru naționalizarea unităților sanitare, farmacia a intrat în mod abuziv în proprietatea statului, devenind unitate de stat în administrarea SC SA P, societate cu capital de stat.
Reclamantul a mai arătat că în anul 1991 societatea respectivă fost înmatriculată la ORC sub denumirea de SC --MA Farm SRL, având doi asociați, și, spațiul și datoriile fiind folosite în baza unui contract de gestiune.
S-a mai precizat că în cadrul procesului de privatizare FPS prin intermediul SA a procedat la înstrăinarea către pârâtă părții din imobil despre care se face vorbire, cât și a dotărilor aferente acesteia, prin act autentic în fața notarului public, și nicidecum prin vânzarea de părți sociale sau acțiuni.
De asemenea, reclamantul precizat că în prezenta acțiune în revendicare în urma comparării titlurilor de proprietate ale ambelor părți urmează a se acorda preferință titlului său, deoarece este un act de donație, transcris și opozabil terților, consolidat și recunoscut prin sentința nr. 11306/30.11.1998 pronunțată în dosarul nr. 1615/1998, prin care au fost retrocedate etajul 1 și 2 plus mansarda acestui imobil, care fuseseră naționalizate în baza Decretului nr.92/1950 în mod nelegal.
Pârâta formulat întâmpinare prin care a invocat excepția de necompetență materială a instanței, având în vedere că valoarea de piață a imobilului în litigiu, potrivit unui raport de expertiză extrajudiciară, este de 130.000 lei, situație în care competența de soluționare în primă instanță aparține judecătoriei, potrivit art.2 pct.1 lit. Cod pr.civilă.
De asemenea, pârâta a mai invocat excepția autorității de lucru judecat, deoarece a mai fost formulată o cerere de chemare în judecată, cu același conținut, în contradictoriu cu pârâta, soluționată definitiv și irevocabil.
Astfel, arată pârâta, prin sentința nr. 1011/02.10.2003 pronunțată de Tribunalul Prahova, rămasă definitivă prin decizia nr. 212/16.07.2004 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, acțiune în revendicare formulată de reclamant prin compararea titlurilor, fost respinsă ca fiind inadmisibilă.
De asemenea, mai arătat pârâta că există identitate de părți, având în vedere că reclamantul - este legatar universal al lui, în prezent decedat.
Totodată, pârâta invocat excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 și art. 481 Cod civil, deoarece Legea nr. 247/2005 nu face decât să completeze prevederile Legii nr.10/200, cu privire la alte aspecte privind modalitatea de restituire în natură sau prin echivalent, iar o acțiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun, nu mai poate fi primită după apariția unei legi speciale reparatorii.
Pe fondul cauzei, pârâta a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, deoarece trecerea imobilului în patrimoniul statului s-a făcut în mod legal, în baza Decretului nr.134/1949, iar autorul reclamantului, -, a fost despăgubit pentru pierderea proprietății sale.
De asemenea, pârâta a mai precizat că aceasta deține imobilul în baza unui contract de vânzare-cumpărare ce a făcut deja obiectul controlului judiciar, în dosarul nr. 9741/2001 al Tribunalului Prahova, care a pronunțat sentința nr. 2477/2002, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 1067/2003 pronunțată de Curtea de APEL PLOIEȘTI, astfel că, titlul său de proprietate îndeplinește toate condițiile de valabilitate prevăzute de lege.
Tribunalul Prahova, prin sentința nr. 1411/20.11.2006, a admis excepția de necompetență materială și s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Ploiești.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Ploiești sub nr-.
La termenul de judecată din data de 25.05.2007, instanța, în conformitate cu prevederile art. 137 alin. cod pr. Civilă, pus în discuție excepția autorității de lucru judecat, invocată de pârâtă și a rămas în pronunțare asupra sa.
Prin sentința nr.5922/15.06.2007, Judecătoria Ploieștia admis excepția autorității de lucru judecat, respingând acțiunea ca având autoritate de lucru judecat și a obligat reclamantul să plătească pârâtei suma de 1785 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut că acțiunea formulată inițial de reclamant a fost respinsă ca inadmisibilă, pe motiv că după intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001 acțiune în revendicare imobiliară pe dreptul comun (art. 480 cod civil) nu mai poate fi promovată.
S-a apreciat că noile modificări legislative aduse de Legea nr. 247/2005, vizează probleme referitoare la modalitatea de restituire a imobilelor în echivalent sau în natură și, în consecință, există în cauză tripla identitate între cele două litigii, referitoare la părți, obiect și cauză, fiind îndeplinite condițiile prev. de art. 1201 Cod civil.
Împotriva sentinței a declarat apel reclamantul, care a arătat că în mod greșit instanța de fond apreciat că în cauză există tripla identitate reglementată de art. 1201 Cod civil, în condițiile în care, în realitate, între cele două cauze soluționate, identitatea se rezumă doar la părți și obiect, cauza fiind diferită, întrucât trebuie să se aibă în vedere temeiul juridic al pretențiilor deduse judecății, care în primul caz a fost Legea nr. 10/2001, iar în cel de-al doilea Legea nr. 247/2005, care modifică fundamental actul normativ anterior menționat.
O altă critică a vizat greșita apreciere a instanței de fond în ceea ce privește inadmisibilitatea acțiunii, fără a fi avut în vedere conținutul deciziei Curții Constituționale nr. 145/25.03.2004, care a stabilit în mod explicit faptul că legea specială (Legea 10/2001), nu reprezintă un impediment pentru operațiunea juridică de comparare a titlurilor.
Mai susține reclamantul că trebuia făcută compararea celor două titluri sub aspectul provenienței, legalității modului de obținere și vechimii titlurilor pentru ca, în final, să se ajungă preferabilitatea unuia dintre ele.
Prin decizia nr.411 pronunțată la 10 septembrie 2008, Tribunalul Prahovaa respins apelul ca nefondat, reținând că, prin cererea formulată, numitul a investit instanța cu o cerere prin care solicitat compararea titlurilor de proprietate și obligarea societății de a- lăsa în deplină proprietate și pașnică posesie imobilul situat în P,-, respectiv parterul acestuia și o parte din subsol, precum și bunuri mobile, devenite imobile prin incorporarea în construcții și utilaje, instalațiile și dotările care existau la data naționalizării farmaciei și care există și în prezent.
S-a mai reținut că anterior prezentului litigiu, prin acțiunea înregistrată la Tribunalul Prahova sub nr.6430/2001, autorul reclamantului din prezentul litigiu, chemat în judecată pe SC SA, solicitând instanței să constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 944/1999, prin care au devenit proprietari asupra imobilului din litigiu, precum și obligarea de a-i lăsa în deplină proprietate și pașnică posesie, imobilul situat în P,-, ocupat de farmacie și compus din parter și o parte din subsol.
Acțiunea privind constatarea nulității absolute contractului de vânzare-cumpărare nr. 944/1999 a fost respinsă prin sentința nr. 2477/2002 pronunțată de Tribunalul Prahova, rămasă definitivă și irevocabilă prin decizia nr. 1067/13.03.2003 pronunțată de Curtea de APEL PLOIEȘTI.
De asemenea, instanța de apel a reținut că și acțiunea în revendicare prin compararea titlului reclamantului cu cel deținut de pârâtă, fost respinsă prin sentința nr.1011/02.10.2003 pronunțată de Tribunalul Prahova, rămasă definitivă prin decizia nr. 2121/16.07.2004 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești și irevocabilă prin respingerea recursului de către Înalta Curte de Casație și Justiție.
În al doilea rând, s-a apreciat că sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 1201 Cod civil, pentru a opera autoritatea de lucru judecat, întrucât există tripla identitate de obiect, părți și cauză. Astfel, atât cererea formulată în cursul anului 2001, cât și cea din prezent, vizează revendicarea imobilului situat în P,-, format din parter, parte din subsol și bunurile mobile devenite imobile prin incorporare, ceea ce conduce la concluzia că există identitate de obiect.
În prezenta cerere, reclamantul a arătat chiar în petit că solicită revendicarea prin compararea titlurilor, însă și în acțiunea anterioară, în motivare, precizează expres că problemele esențiale în cazul revendicării imobiliare reprezintă compararea titlului reclamantului cu cel al pârâtului. Mai mult, există și identitate de părți, deoarece prima acțiune a fost inițiată de către, care a decedat, procesul fiind continuat de către, reclamantul din prezenta cauză, în calitate de legatar universal.
S-a arătat că, după cum se precizează în literatura de specialitate, moștenitorii universali sau cu titlu universal care preiau patrimoniul defunctului sau fracțiune din acesta, nu mai pot repune în discuție printr-o altă acțiune, un drept care fost recunoscut sau care nu mai există în patrimoniul antecesorului lor, ei fiind obligați să respecte o atare hotărâre.
Tribunalul a apreciat că există și identitate de cauză. Astfel, cauza acțiunii civile este scopul urmărit de reclamant prin promovarea acțiunii, iar cauza cererii de chemare în judecată este temeiul juridic al cererii, fundamentul raportului litigios. În al doilea rând, cauza juridică nu se reduce la temeiul de drept ce reprezintă situația de fapt calificată juridic.
Scopul final urmărit de reclamant prin promovarea celor două acțiuni, este acela de a dobândi posesia asupra bunurilor în litigiu, respectiv a imobilului situat în P,-, respectiv parterul acestuia și o parte din subsol, precum și mobilele devenite imobile prin incorporare în construcții și utilaje, instalațiile și dotările care existau la data naționalizării farmaciei și care există și în prezent.
Cauza unei cereri de chemare în judecată ce vizează revendicarea unui imobil, este titlul reclamantului care poate fi un contract, o uzucapiune, o succesiune etc. Dacă prima cerere de chemare în judecată întemeiată pe actul de proprietate a lui și testamentul lăsat de acesta lui, a fost respinsă irevocabil, o nouă cerere de chemare în judecata întemeiată pe aceleași acte de proprietate, nu mai poate fi primită, întrucât încalcă autoritatea de lucru judecat.
tribunalul că, și sub acest aspect, al titlurilor de proprietate invocate, există identitate de cauză.
Împotriva deciziei Tribunalului Prahovaa formulat recurs reclamantul pentru următoarele motive:
Solicită admiterea recursului, modificarea în tot a hotărârilor instanțelor de apel și fond și respingerea excepțiilor autorității de lucru judecat și a inadmisibilității cu trimiterea cauzei la instanța de fond pentru rejudecare.
Recurenta apreciază că este incident motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.9 cod pr.civilă în sensul că hotărârea de apel a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, întrucât în cauză nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru a exista autoritate de lucru judecat, având în vedere că pentru a exista autoritate de lucru judecat trebuie să există tripla identitate de părți, obiect și cauză.
În dezvoltarea motivului de recurs recurentul precizează că a existat pe rolul instanțelor dosarul nr.6430/2001, având ca obiect revendicarea aceluiași imobil ca și în prezenta cauză, iar prin decizia nr.2121/2007 a Curții de APEL PLOIEȘTIs -a respins ca inadmisibilă acțiunea în revendicare, ca urmare a respingerii acțiunii având ca obiect constatarea nulității absolute a actului de vânzare cumpărare nr.944/1999, însă relația dintre prezentul dosar și cel indicat anterior se rezumă doar la părți și obiect, ceea ce diferă este cauza.
Susține recurentul, că unul din temeiul juridic al acțiunilor este Legea 247/2005 care modifică fundamental Legea 10/2001 care se referă, între altele și la un aspect deosebit de important și anume deținerea abuzivă a bunului de către stat, lege care prevede că Decretul 92/1950 reprezintă un act abuziv de preluare.
Se mai arată de recurent, că în contractul de vânzare cumpărare ce reprezintă titlul pârâtului apare precizarea că imobilul este proprietatea absolută și exclusivă a vânzătoarei SC SA și a fost dobândit de către aceasta prin naționalizare, în baza Decretului 92/1950, astfel că ceea ce s- dobândit abuziv nu poate da naștere unei transmiteri valide, iar titlul obținut de la un neproprietar, chiar dacă nu este anulat nu poate rezista la comparația cu un titlu dobândit legal.
Se arată de recurent că nu a primit niciun fel de despăgubiri pentru imobilul în litigiu nici la momentul preluării sale și nici ulterior acelui moment, astfel că se află în ipoteza prevăzută de art.2 alin.1, lit.h din Legea 10/2001 modificată.
Apreciază recurentul, că susținerile intimatei pârâte, potrivit cărora că ar exista hotărâre definitivă și irevocabilă cu privire la preluarea abuzivă a bunului de către stat și la valabilitatea recunoscută a titlului statului, nu pot fi primit întrucât instanțele s-au pronunțat valorizând o legislație diferită de cea pe care o invocă și potrivit căreia actele de preluare reprezenta titlul valabil al statului, fapt ce nu mai corespunde noii realități juridice aduse de Legea 247/2005.
În ceea ce privește excepția inadmisibilității, recurentul solicită respingerea acesteia având în vedere decizia Curții Constituționale nr.145/2004 care, analizând prevederile art.46 din Legea 10/2001 în forma sa inițială face un raționament care lămurește pe deplin această chestiune, stabilind că legea specială nu reprezintă un impediment pentru operațiunea juridică a comparării de titluri.
Recurentul arată, că acțiunea sa nu vizează restituirea în natură a imobilului în baza Legii 10/2001 modificate, ci acțiunea formulată presupune compararea titlurilor de proprietate prezentate de părți, iar referirea la Legea 247/2005 a fost făcută pentru calificarea titlului statului și al pârâtului.
Precizează recurentul, că titlul autorului său este un act de donație transcris la Grefa Tribunalului Prahova sub nr. 3225/1945 și opozabil terților, dreptul autorului său asupra imobilului în litigiu nu a fost niciodată desființat, dimpotrivă a fost consolidat și recunoscut de instanță prin sentința civilă nr.11306/1998 pronunțată de Judecătoria Ploiești, hotărâre prin care au fost retrocedate etajele 1,2 și mansarda acestui imobil naționalizate prin Decretul 92/1950.
Recurentul invocă aplicabilitatea în speță a disp.art.2 al.1 litera a și litera din Decretul 92/1950 ca dovadă a abuzului și nelegalității titlului statului.
Se invocă art.6 alin.1 din Legea 213/1998 potrivit căruia preluarea trebuia să fie făcută cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România este parte și a legilor în vigoare la data preluării de către stat, astfel că nici Decretul 92/19950 și nici Decretul 134/1949 nu pot fi considerate titluri valabile ale statului câtă vreme erau într-o flagrantă contradicție cu toate actele specificate de art.6 al.1 din leg.213/1998.
Consideră recurentul că s-a încercat să se acrediteze ideea bunei credințe cu care intimata a dobândit imobilul, însă în materia comparării titlurilor buna credință nu prezintă relevanță, aceasta nici nu poate fi reținută, întrucât la dosar sunt notificările prin care autorul apelantului reclamant avertiza intimata pârâtă să nu cumpere acest imobil.
recurentul că titlul său este determinat, provine de la un autor al cărui drept este preferabil autorului intimatei pârâte, că dreptul de proprietate s-a transmis către el de la un autor necontestat.
La data de 1.04.2009 intimata SC --MA FARM SRL a formulat întâmpinare, susținând că prin acțiunea înregistrată la Tribunalul Prahova sub nr. 6430/2001 autorul reclamantului din prezentul litigiu i-a chemat în judecată solicitând instanței să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare nr.944/1999 prin care au devenit proprietari asupra imobilului în litigiu, precum și obligarea lor de a-i lăsa în deplină proprietate și pașnică posesie imobilul.
Se arată că prin încheierea de ședință din 10.02.2001 a fost disjuns capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare, iar pentru celălalt capăt de cerere din acțiune instanța a dispus suspendarea judecății până la soluționarea irevocabilă a primului capăt de cerere. Acțiunea privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare nr.944/1999 a fost respinsă prin sentința civilă nr.2477/2002 a Tribunalului Prahova irevocabilă prin decizia nr.1067/2003 a Curții de APEL PLOIEȘTI.
După soluționarea acestei acțiuni de nulitate absolută a contractului de vânzare cumpărare, a fost repus pe rol dosarul nr.6430/2001și întrucât reclamantul a decedat în timpul procesului, acesta a fost continuat de reclamantul din prezenta cauză, iar acțiunea în revendicare a fost respinsă prin sentința civilă nr.1011/2003 a Tribunalului Prahova definitivă prin decizia nr.2121/2004 a Curții de APEL PLOIEȘTI, irevocabilă prin respingerea recursului de către Înalta Curte de Casație și Justiție.
Arată intimata că ulterior recurentul a investit din nou instanța, respectiv Tribunalul Prahova, cu prezenta acțiune în revendicare, iar ca urmare a admiterii excepției de necompetență materială a Tribunalului Prahova, cauza a fost înregistrată la Judecătoria Ploiești care prin sentința civilă nr.5922/2007 a constatat că sunt incidente dispozițiile art.1201 cod civil, soluție conformată și de Tribunalul Prahova prin decizia nr.411/2008, iar împotriva acestei decizii s-a formulat prezentul recurs.
Apreciază intimata că există identitate de obiect, de părți și de cauză, iar motivarea căii de atac vizează, în principal, faptul că nu ar exista identitate de cauză, deși instanțele anterioare au sesizat că și această cerință reglementată de art.1201 cod civil este îndeplinită.
Cu privire la cauză, intimata arată că reclamantul face o teorie a temeiului de drept, susținând că noua acțiune are un alt temei juridic, respectiv Legea 247/2005 care prevede că Decretul nr.92/1950 reprezintă un act abuziv de preluare și mai mult această susținere nu are relevanță întrucât chiar din cuprinsul cererii de chemare în judecată rezultă că farmacia a intrat abuziv în posesia statului prin Decretul 134/1949.
Susține intimata că, în al doilea rând, cauza juridică nu se reduce la temeiul de drept ci reprezintă situația de fapt calificată juridic, scopul final urmărit de reclamant este acela de a dobândi posesia asupra bunurilor în litigiu.
În ceea ce privește celelalte critici din cererea de recurs, acestea nu pot fi avute în vedere, întrucât vizează fondul dedus judecății, iar instanțele s-au pronunțat doar pe excepția autorității lucrului judecat.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, a actelor și lucrărilor dosarului, a dispozițiilor legale incident, Curtea va reține că recursul este nefondat potrivit considerentelor ce se vor arăta în continuare:
Este nefondată critica întemeiată pe dispozițiile art.304 pct.9 cod pr.civilă în sensul că hotărârile date de instanțele anterioare au fost pronunțate cu încălcarea și aplicarea greșită a legii pe motiv că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru a exista autoritate de lucru judecat, mai precis nu există tripla identitate de părți, obiect și cauză întrucât obiectul acțiunii de față este acțiune în revendicare prin compararea titlurilor de proprietate, cum de altfel a și precizat recurentul în motivarea recursului, acțiune în revendicarea ce a fost soluționată irevocabilă prin decizia nr.1457/2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Susținerea recurentului, că între cele două dosare care au avut ca obiect revendicarea imobilului în litigiu există diferență în ceea ce privește cauza, mai precis faptul că în acțiunea de față unul din temeiurile juridice ale acțiunii este Legea 247/2005 care modifică Legea 10/2001, este nefondată, întrucât acțiunea în revendicare nu poate fi întemeiată pe dispozițiile celor două legi mai sus menționate.
Trebuie avut în vedere faptul că dispozițiile legii 10/2001 ce a fost modificată și completată prin Legea 247/2005 se aplică în situația în care petentul a formulat o contestație împotriva dispoziției emisă de unitatea deținătoare a imobilului, ori în cauza de față recurentul nu a formulat contestație împotriva Dispoziției nr.470/2003, astfel cum reiese și din decizia nr.1457/2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Rezultă că recurentul combină dispozițiile legii speciale 10/2001 cu cele ale dreptului comun pentru a justifica că imobilul a fost preluat în mod abuziv, dar așa cum s-a mai arătat recurentul putea să invoce preluarea abuzivă de către stat a imobilului în baza Decretului 92/1950 numai în cadrul contestației ce o putea forma împotriva Dispoziției nr.470/2003, contestație pe care acesta nu a formulat-
Întrucât în ambele acțiuni în revendicare, respectiv în acțiunea în revendicare soluționată irevocabil prin decizia nr.1457/2006 a ÎCCJ, precum și în prezenta acțiune în revendicare se urmărește revendicarea aceluiași imobil, Curtea conchide că în mod corect instanțele de fond și de apel au apreciat că sunt îndeplinit dispozițiile art.1201 cod civil, respectiv că în prezenta cauză există autoritate de lucru judecat.
Deoarece prin sentința nr.247/2002 a Tribunalului Prahovas -a respins acțiunea privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare nr.944/1999 rămasă irevocabilă prin decizia 1067/2003 a Curții de APEL PLOIEȘTI, nu mai poate fi reținută susținerea recurentului că instanțele s-au pronunțat, valorizând o legislație diferită de cea pe care o invocă și potrivit căreia actele de preluare reprezenta titlul valabil al statului pe motiv că nu mai corespunde noii realități juridice aduse de Legea 247/2005, având în vedere și faptul că acțiunea în revendicare nu poate fi întemeiată pe dispozițiile Legii 247/2005.
În ceea ce privește raportul dintre legea specială care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de referință, Legea nr.10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării și anume Codul civil, nu decizia Curții Constituționale nr.145/2004 rezolvă această problemă ci decizia nr.33/09.06.2008 a Înaltei curți de Casație și Justiție, care precizează că în situația concursului dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale conform principiului specialia generalibus derogant.
Această regulă se aplică în situația în care revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6.03.1945 - 22 12.1989 este formulată după intrarea în vigoare a dispozițiilor Legii 10/2001.
În cauza de față, prima acțiune în revendicare a fost formulată la data de 29.06.2001, deci după intrarea în vigoare a Legii 10/2001, care a intrat în vigoare la 14 februarie 2001, situație în care acțiunea în revendicare este inadmisibilă astfel cum a și statuat Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr.1457/2006.
Susținerile recurentului în ceea ce privește titlul autorului său, sunt critici în ceea ce privește fondul cauzei ce nu puteau fi invocate, atât timp cât acțiunea a fost respinsă pentru autoritate de lucru judecat.
Așa cum s-a mai arătat recurentul putea să invoce aplicabilitatea Decretului 92/1950 numai în cadrul contestației formulată în baza Legii 10/2001 și nu în cadrul acțiunii în revendicare.
art.6 alin.1 din Legea 213/1998 putea fi invocată numai dacă se analiza recursul pe fond și nu în cauza de față când acțiunea a fost respinsă pentru autoritate de lucru judecat și mai mult față de dispozițiile deciziei nr.33/2008 ale Înaltei curți de Casație și Justiție, acțiunea în revendicare formulată după intrarea în vigoare a Legii 10/2001, cum este în cauza de față, este inadmisibilă.
Criticile recurentului referitoare la faptul că s-a încercat acreditarea bunei credințe cu care intimata a dobândit imobilul și faptul că titlul său este determinat, provine de la un autor al cărui drept este preferabil autorului intimatei pârâte, vizează de asemenea, fondul cauzei care nu poate fi analizat din moment ce a fost admisă excepția autorității de lucru judecat, mai ales că așa cum s-a arătat acțiunea sa în revendicare este inadmisibilă, fiind formulată după intrarea în vigoare a Legii 10/2001.
Față de toate aceste considerente, Curtea în baza dispozițiilor art.312 al.1 cod pr.civilă va respinge recursul ca nefondat.
În baza dispozițiilor art.274 cod pr.civilă va fi obligat recurentul către intimată la plata sumei de 4523 lei reprezentând onorarii de avocat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE
DECIDE:
Respinge recursul de reclamantul, domiciliat în B,-, - 44,.1,.4,.15, cod poștal - și cu domiciliul ales pentru comunicarea actelor de procedură în B,-, sector 1, cod poștal -, la Cabinetul de Avocatură " ", împotriva deciziei civile nr.411 pronunțată la 10 septembrie 2008 de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu pârâta SC --MA FARM SRL, cu sediul în P,-, cod poștal -, județul P, ca nefondat.
Obligă recurentul către intimată la plata sumei de 4523 lei cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 21 mai 2009.
Președinte, JUDECĂTORI: Mioara Iolanda Grecu, Elena Staicu Marilena
- - - - - -
Grefier,
Operator date cu caracter personal
Notificare nr.3120
Red.tehnored.ES/CC
2.ex. 25.05.2009
16842/2006 Jud.
16842/2006 Trib.
apel.,
Președinte:Mioara Iolanda GrecuJudecători:Mioara Iolanda Grecu, Elena Staicu Marilena
