Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 544/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-
(1607/2009)
ROMANIA
CURTEA DE APEL B
SECTIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILA NR. 544
Ședința publică de la 2 noiembrie 2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Mariana Haralambe
JUDECĂTOR 2: Fănica Pena
GREFIER - - -
* * * * * * * * * * *
Pe rol se află soluționarea cererii de apel formulate de apelantul-pârât MUNICIPIUL B PRIN PRIMARUL GENERAL, împotriva sentinței civile nr.473 din 03.04.2009, pronunțate de Tribunalul București - Secția a Va Civilă în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații-reclamanți și.
are ca obiect - revendicare imobiliară.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă intimații-reclamanți, personal și asistat de avocatul, în baza împuternicirii avocațiale nr.327 din 01.09.2009, eliberate de Baroul București, reprezentată de același avocat, lipsind apelantul-pârât Municipiul B prin Primarul General.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, după care:
Intimatul-reclamant se legitimează cu CI seria - nr. - eliberat de SPCEP S2 birou nr.3 la 08.06.2006.
Părțile prin reprezentanți, având pe rând cuvântul, declară că nu mai au cereri de formulat sau probe de solicitat.
Curtea având în vedere că nu mai sunt cereri de formulat sau probe de solicitat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea apelului.
Avocatul intimaților-reclamanți solicită respingerea apelului ca nefondat și menținerea sentinței apelate ca legală și temeinică, pentru motivele invocate prin întâmpinare, fără cheltuieli de judecată.
Menționează că temeiul acțiunii la instanța de fond, a fost precizat ca fiind acela al dispozițiilor Legii nr.10/2001, iar Înalta Curte de Casație și Justiție, în primul ciclu procesual, a pronunțat decizia tot în raport de dispozițiile Legii nr.10/2001.
De asemenea, arată că s-au avut în vedere dispozițiile deciziei date în recursul în interesul legii, în sensul soluționării pe fond a notificării, dat fiind refuzul apelantului-pârât de a soluționa notificarea.
CURTEA
Asupra apelului din prezenta cauză:
Examinând actele și lucrările cauzei, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 13 ianuarie 2004, sub nr. 58/2004, reclamanții, au chemat în judecată pe pârâtul Municipiul B prin Primar General, solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța, să fie obligat pârâtul a-i lăsa în deplină proprietate și liniștită posesie, imobilul situat în B,-, sector 2, cu excepția apartamentelor care au făcut obiectul Legii nr. 112/1995.
În motivarea cererii, reclamanții au arătat că imobilul a aparținut numiților și în cote egale, aceștia dobândind imobilul în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 8367 din 27 martie 1942, pentru cota de proprietate ce a aparținut lui fiind formulată notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 ce nu a fost soluționată.
În susținerea cererii întemeiate pe dispozițiile art. 480, 481 Cod civil, reclamanții au depus la dosar un set de înscrisuri.
Prin sentința civilă nr. 116 din 11 februarie 2004, cererea reclamanților a fost respinsă ca inadmisibilă, sentință ce a fost anulată prin decizia nr. 203 Curții de Apel București, pronunțată în dosarul nr. 1786/2004, iar urmare judecării pe fond a pricinii, s-a admis excepția de inadmisibilitate respingându-se acțiunea ca inadmisibilă, față de faptul că acțiunea are ca obiect, revendicarea cotei de din imobil, cotă ce nu a fost determinată printr-un partaj, astfel că nu este îndeplinită cerința unanimității în formularea cererii.
Împotriva acestei sentințe, au declarat recurs reclamanții, recurs admis prin decizia nr. 3284 din 23 mai 2008 Înaltei Curți de Casație și Justiție, cu motivarea că nu poate fi sancționat un coproprietar pentru pasivitatea celorlalți, nici o dispoziție din Legea nr. 10/2001 neimpunând regula unanimității, partajul putând fi promovat după recunoașterea calității de coproprietar.
Analizând actele și lucrările dosarului, tribunalul a reținut că imobilul din B,- sector 2, fostă-, a fost dobândit de către și prin contractul de vânzare-cumpărare din 27 martie 1942, dreptul de proprietate fiind înscris în Cartea Funciară nr. 11203/1940 în cote de pentru fiecare dintre coproprietari, imobilul fiind compus din 940 mp. teren rămas după expropriere și construcție - trei corpuri.
Imobilul a făcut obiectul decretului de naționalizare, așa cum rezultă din adresa emisă de SC SA, sub nr. 3146 din 20 septembrie 2005, parte din acest imobil fiind înstrăinat în temeiul Legii nr. 112/1995.
Sub aspectul legitimării procesuale active, reclamanții sunt unicii moștenitori ai defunctului, așa cum rezultă din certificatul de moștenitor nr. 42/2001, emis de Biroul Notarului Public " și ", respectiv certificatul de moștenitor nr. 217/1997 emis de Biroul Notarului Public " ".
Imobilul a fost individualizat prin raportul de expertiză întocmit de expert, în sensul că suprafața de teren construită și neconstruită rămasă după aplicarea Legii nr. 112/1995, este de 693,2 mp. din care teren liber suprafața de 430,85 mp. iar suprafața construită de 262,35 mp.
Titlul statului asupra imobilului s-a constituit în baza Decretului nr. 92/1950, măsura naționalizării fiind considerată abuzivă în raport de prevederile art. 2 din Legea nr. 10/2001, abuzul necreând drept, astfel că singurul titlu valabil constituit este cel al autorului reclamanților, reprezentat de contractul de vânzare - cumpărare din 27 martie 1942. În aceste condiții, practic autorul reclamanților nu a pierdut niciodată în mod valabil dreptul de proprietate asupra imobilului, statul la rândul său nedobândind niciodată în mod valabil dreptul de proprietate.
Având în vedere cele reținute, tribunalul a constatat existența titlului reclamanților și inexistența titlului pârâtului. Or, având în vedere dispozițiile art. 480 - 481 Cod civil, potrivit cu care proprietarul se poate bucura de prerogativele dreptului său de proprietate, tribunalul a admis acțiunea în revendicare, a obligat pârâtul să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie cota de din imobilul situat în B,-, sector 2, reprezentat de suprafața construită și neconstruită de 693,2 mp. (care nu a făcut obiectul Legii nr. 112/1995), astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiza întocmit de expert, prin sentința civilă nr. 473 din 03 aprilie 2009 Secției a Va Civilă.
Împotriva acestei hotărâri judecătorești, în termen legal, pârâtul Municipiul Baf ormulat apel, criticând-o sub aspectul nelegalității, pentru următoarele considerente:
În mod greșit, s-a apreciat că acțiunea este admisibilă, atât timp cât există procedura specială a Legii nr. 10/2001, pe care de altfel, intimații-reclamanți au și urmat- În cadrul procedurii speciale, notificarea acestora care va fi emisă, va putea fi contestată în instanță. Această procedură specială, prin derogare de la dispozițiile dreptului comun, permite redobândirea posesiei bunului (art. 2 pct. 2 din lege).
Raportat și la prevederile art. 109 alin. 2 Cod procedură civilă, conform cărora "În cazurile anume prevăzute de lege, sesizarea instanței competente se poate face numai după îndeplinirea unei proceduri prealabile, în condițiile stabilite de acea lege. Dovada îndeplinirii procedurii prealabile se va anexa la cererea de chemare în judecată", apelantul a apreciat că excepția inadmisibilității acțiunii este fondată, nefiind încălcat în acest sens, nici accesul liber la justiție al reclamanților, deoarece legea specială are o procedură aparte și o cale judecătorească superioară, respectiv la Tribunalul București.
Aceeași prevalență a legii speciale, a fost recunoscută și prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție, nr. 33 din 09 iunie 2008: "concursul dintre legea specială și cea generală se rezolvă în favoarea legii speciale".
Totodată, nu pot fi reținute în cauză, nici prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și jurisprudența Curții Europene, pentru a determina temeinicia acțiunii în revendicare prezente, având în vedere că reclamanții nu au justificat existența unui bun actual, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție pentru a pune problema vreunei atingeri aduse acestuia, care să atragă incidența textului din Convenție, menționat.
A solicitat în consecință, admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinței apelate și respingerea acțiunii ca neîntemeiate.
Și-a întemeiat apelul, pe dispozițiile art. 281 - 298 Cod de procedură civilă.
Apelul este scutit de plata taxei judiciare de timbru, potrivit art.50 din Legea 10/2001.
Intimații - reclamanți și au depus întâmpinare, potrivit art.289 alin.2 Cod procedură civilă, solicitând respingerea apelului, ca nefondat, având în vedere că în cadrul cererii precizatoare, au arătat că temeiul acțiunii îl reprezintă și dispozițiile Legii nr. 10/2001, față de nesoluționarea în termen de 60 zile, a notificării formulate. Au invocat și decizia în interesul legii, pronunțată în materia absenței soluționării notificării.
Au arătat de asemenea, că sunt moștenitorii coproprietarului asupra imobilului, care și-a justificat calitatea sa de proprietar în baza contractului de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. 8367/1942 de către Tribunalul Ilfov.
Și-au întemeiat întâmpinarea, pe prevederile art. 115 Cod de procedură civilă.
În apel, nu au fost administrate probe noi, potrivit art. 292 alin. 2 și art. 295 alin. 2 Cod de procedură civilă.
Curtea de Apel București s-a constatat legal sesizată și competentă material să soluționeze prezentul apel, date fiind prevederile art. 3 Cod de procedură civilă și art. 282 și urm. Cod de procedură civilă.
Verificând decizia apelată, prin prisma criticilor invocate, în limitele cererii de apel, conform prevederilor art. 295 Cod de procedură civilă, Curtea apreciază că apelul prezent este nefondat, pentru următoarele considerente:
Sub un prim aspect, Curtea constată cu titlu preliminar, faptul căprezenta cerere dedusă judecății, este fundamentată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, așa cum rezultă din cererea precizatoare a acțiunii de la fila 22 dosar nr. 1786/2004 al Curții de Apel București - Secția a IV a Civilă, așa cum se deduce și din cuprinsul cererii înseși de chemare în judecată, din care rezultă că nesoluționarea notificării i-a determinat pe reclamanți să acționeze în judecată, din precizările formulate la data de 06 martie 2006 (filele 71, 72 dosar nr. 1786/2004 al Curții de Apel București - Secția a IV a Civilă), precum și astfel cum rezultă în mod indubitabil, din cuprinsul deciziei civile nr. 3284 din 23 mai 2008 Înaltei Curți de Casație și Justiție, care a statuat irevocabil, prin considerentele deciziei sale, asupra temeiului juridic al acțiunii - Legea nr. 10/2001, din chiar prima parte a motivării sale: "impunerea, în restituirea în temeiul Legii nr. 10/2001," (fila 16 - dosar Înalta Curte de Casație și Justiție).
Conform art. 315 Cod de procedură civilă, "În caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului".
Așadar, întrucât această problemă de drept, a temeiului juridic al acțiunii, a fost dezlegată în mod definitiv și obligatoriu de instanța de recurs, prezenta instanță de apel este ținută de el, așa cum de altfel, a procedat și tribunalulcăruiacererea i-a fost trimisă spre rejudecare, în baza aceluiași temei juridic special, de Înalta Curte de Casație și Justiție, care a aplicat în cadrul silogismului său judiciar, și prevederile acestei legi speciale (a se vederea referirea la aprecierea nevalabilității titlului statului, prin prisma art.2 din Legea nr. 10/2001).
Realizând această constatare cu caracter preliminar, Curtea apreciază în continuare,sub un al doilea aspect, că excepția inadmisibilității acțiuniiprezente, cu ansamblul criticilor circumscrise,este nefondată.
În primul rând, Curtea constată împrejurarea că inadmisibilitatea invocată reprezintă mai degrabă, efectul sau sancțiunea nerespectării condițiilor privind exercițiul dreptului la acțiune în prezenta cauză, în sensul alegerii unei greșite căi procesuale, pentru protejarea drepturilor și pretențiilor reclamanților.
Întradevăr, Curtea observă că în general, se îmbrățișează opinia majoritară conform căreia nu se acceptă inadmisibilitățile, ca și mijloace de apărare, situate distinct între excepțiile de procedură și cele de fond, ci doar ca efecte ale invocării unora dintre aceste două categorii prevăzute legal, prin dispozițiile art. 137 Cod de procedură civilă (a se vedea în acest sens, "Probleme privind excepțiile procesuale", în Dreptul nr. 9 - 12/1990, pag. 147 - 155).
Astfel, Curtea apreciază că soluția inadmisibilității acțiunii invocată, vizează de fapt, exercițiul dreptului la acțiune, prin invocata greșită cale procesuală aleasă de reclamanți: calea acțiunii în revendicare de drept comun, față de procedura specială a Legii nr. 10/2001, acțiunea astfel formulată contravenind în opinia apelantei, cerințelor art. 109 alin. 2 Cod de procedură civilă, dar și Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție, în interesul legii, nr. 33 din 09 iunie 2008, fiind inadmisibilă. Această carență invocată vizează așadar exercițiul dreptului la acțiune, reprezentând deci, o excepție de fond.
În al doilea rând, indiferent că am admite teza existenței inadmisibilităților, ca mijloace de apărare, situate ca și categorie, între excepțiile de procedură și cele de fond sau că nu am admite această teză și că am califica această excepție ca fiind de fapt, o excepție întemeiată pe prevederile art. 109 alin. 2 Cod de procedură civilă, Curtea constată din cuprinsul cererii de chemare în judecată și al cererii precizatoare (fila 22 dosar 1786/2004 al Curții de Apel B Sectia a IV a Civilă ), că motivul pentru care s-a formulat prezenta acțiune, îl reprezintă nesoluționarea notificării depuse în temeiul Legii nr. 10/2001, deși termenul legal de soluționare, expirase de mult timp.
Conform deciziei nr. XX/2007, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, în interesul legii, s-a impus în mod obligatoriu pentru instanțe, conform art. 329 Cod procedură civilă: "În același timp, în cazul când unitatea deținătoare sau unitatea învestită cu soluționarea notificării nu respectă obligația instituită prin art. 25 și 26 din Legea nr. 10/2001, de a se pronunța asupra cererii de restituire în natură ori să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, se impune, de asemenea, ca instanța învestită să evoce fondul în condițiile prevăzute în art. 297 alin. 1 din Codul d e procedură civilă și să constate, pe baza materialului probator administrat, dacă este sau nu întemeiată cererea de restituire în natură.
Într-un astfel de caz, lipsa răspunsului unității deținătoare, respectiv al entității învestite cu soluționarea notificării, echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nici o dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptățit de a se adresa instanței competente, ci, dimpotrivă, însăși Constituția prevede, la art. 21 alin.(2), că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiției pentru apărarea intereselor sale legitime".
Așadar, nesoluționarea în termen a notificării administrative, permite persoanelor îndreptățite să se adreseze instanței judecătorești, pentru a statua asupra fondului pretențiilor lor, ceea ce în cauză, s-a și întâmplat.
Cum această decizie în interesul legii a evaluat tocmai situația existenței acestei proceduri administrative prealabile, a Legii nr. 10/2001, ca și un eventual fine de neprimire, în sensul art. 109 alin. 2 Cod procedură civilă, al acțiunii formulate în instanță, decizând în sensul evocat anterior, Curtea constată că argumentul dedus din acest ultim text legal, nu subzistă criticii, față de soluția la care instanța supremă a ajuns în cadrul recursului în interesul legii.
Nici argumentul vizând invocarea principiuluispecialia generalibus derogant,nu poate fi reținut în cauză, deoarece așa cum am evidențiat, prezenta acțiunea este fundamentată și pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, nefiind o acțiune în revendicare pură și simplă, de drept comun. Ca atare, nu pot fi puse în balanță, pentru a se aprecia conform principiului evocat, cele două căi procesuale. Așa cum am arătat deja, fundamentarea acțiunii pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, a determinat instanța de recurs să trimită cauza spre rejudecare, în fond, tribunalului și nu altei instanțe, ca instanță competentă să soluționeze o astfel de acțiune, conform deciziei în interesul legii enunțate.
Extrasul din Decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, nu este relevant în speță. Această concluzie se impune deoarece prezenta acțiune nu reprezintă așa cum am arătat, o acțiune în revendicare de drept comun, necircumstanțiată de Legea nr. 10/2001, situație permisă pe care se grefează decizia în interesul legii.
Sub un al treilea aspect, Curtea constată faptul că apelantul contestă existența unui bun actual în sensul Articolului 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției europene, al reclamanților.
Apărarea este nefondată. Pe de o parte, temeiul juridic al prezentei acțiunii, este dat și de Legea nr. 10/2001, ceea ce determină aprecierea atât a calității de persoană îndreptățită, cât și a dovezii dreptului de proprietate, prin prisma acestor prevederi speciale.
Or, conform art. 23 și 24 din Legea nr. 10/20021: " Art. 23)Actele doveditoare ale dreptului de proprietate ori, după caz, ale calității de asociat sau acționar al persoanei juridice, precum și, în cazul moștenitorilor, cele care atestă această calitate și, după caz, înscrisurile care descriu construcția demolată și orice alte înscrisuri necesare evaluării pretențiilor de restituire decurgând din prezenta lege, pot fi depuse până la data soluționării notificării.
Art. 24(1) În absența unor probe contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive.
(2) În aplicarea prevederilor alin. (1) și în absența unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deține imobilul sub nume de proprietar".
Potrivit art. 23 din HG nr. 250 din 7 martie 2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989: "Prin acte doveditoare se înțelege:
a) orice acte juridice translative de proprietate, care atestă deținerea proprietății de către o persoană fizică sau juridică (act de vânzare-cumpărare, tranzacție, donație, extras carte funciară, act sub semnătură privată încheiat înainte de intrarea în vigoare a Decretului nr. 221/1950 privitor la împărțeala sau înstrăinarea terenurilor cu sau fără construcțiuni și la interzicerea construirii fără autorizare și în măsura în care acesta se coroborează cu alte înscrisuri și altele asemenea);
b) actele juridice care atestă calitatea de moștenitor (certificat de moștenitor sau de calitate de moștenitor, acte de stare civilă care atestă rudenia sau filiația cu titularul inițial al dreptului de proprietate, testament însoțit de certificat de moștenitor sau de calitate de moștenitor);
c) orice acte juridice sau susțineri care permit încadrarea preluării ca fiind abuzivă [cazurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din lege]; în cazul exproprierii prevăzute la art. 11 din lege, sunt suficiente prezentarea actului de expropriere și, după caz, prezentarea procesului-verbal încheiat cu această ocazie ori a acordului la expropriere;
d) orice acte juridice care atestă deținerea proprietății de către persoana îndreptățită sau ascendentul/testatorul acesteia la data preluării abuzive (extras carte funciară, istoric de rol fiscal, proces-verbal întocmit cu ocazia preluării, orice act emanând de la o autoritate din perioada respectivă, care atestă direct sau indirect faptul că bunul respectiv aparținea persoanei respective; pentru mediul rural - extras de pe registrul agricol);
e) în cazul în care construcția a fost demolată, orice act juridic care descrie construcția demolată;
f) expertize judiciare sau extrajudiciare de care persoana îndreptățită înțelege să se prevaleze în susținerea cererii sale;
g) orice alte înscrisuri pe care persoana îndreptățită înțelege să le folosească în dovedirea cererii sale;
h) declarații notariale date de persoana care se pretinde îndreptățită, pe propria răspundere, și care sunt solicitate de unitatea deținătoare sau de entitatea învestită cu soluționarea notificării în scopul fundamentării deciziei".
Or, în cauză, potrivit înscrisurilor depuse, care se înscriu în categoria probelor evocate de textele normative invocate, respectiv certificatul de moștenitor nr. 42/2001 din 19 iunie 2001, emis de Biroul Notarilor Publici Asociați " și " (fila 16 dosar fond), contestatorii sunt moștenitorii autorului, coproprietar al imobilului în litigiu, conform actului de vânzare - cumpărare din 27 martie 1942, autentificat de Tribunalul Ilfov - Secția notariat, prin procesul - verbal nr. 8367 din aceeași dată (filele 5 - 8 dosar fond).
Raportul de expertiză nr. 6050 din 29 septembrie 2006, realizat de expert, a realizat identificarea imobilului din cuprinsul convenției civile din 1942, identificându-l ca fiind actualul imobil din B, sector 2,-, compus din construcții și teren.
Chiar și din înscrisurile obținute de la autoritățile publice, rezultă că imobilului a fost preluat în baza Decretului nr. 92/1950, de la numita (fila 17 dosar fond), ai cărei moștenitori sunt contestatorii - intimați (certificat de moștenitor nr. 217 din 13 noiembrie 1997, emis de Biroul Notarului Public " " - fila 15 dosar fond).
Pe de altă parte, Curtea constată că titlul autorului intimaților, constructul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. 8367 din 27 martie 1942, nu a fost desființat până în prezent, el conferind dreptul de proprietate autorului și mai apoi, moștenitorilor - intimați.
Nu mai puțin, Curtea constată că imobilul a fost preluat în mod abuziv de către stat, prin Decretul nr. 92/1950, aprecierea primei instanțe în acest sens, fiind una corectă și necontestată de altfel, de către pârât, prin prezentele motive de apel. Or, Curtea europeană prin Hotărârea CEDO din 02.06.2009, in cauza 11388/06 si Grofcsik vs. Romania, a statuat:"Curtea a arătat ca instanțele interne au reținut, in motivare, că terenurile au trecut în proprietatea statului fără titlu, recunoscând astfel, într-o modalitate indirectă și cu efect retroactiv, dreptul de proprietate al reclamanților. Faptul ca dreptul reclamanților nu a fost recunoscut in dispozitivul hotararilor, nu prezinta relevanță si nu poate conduce la concluzia ca aceștia nu ar avea un "bun", in sensul Convenției (a se vedea in același sens, cauzele Reichardt vs. Romania, par. 17-20 si si Dimeca vs. Romania, par. 22-24)".
Așadar, stabilirea în mod definitiv (condiție îndeplinită în cazul pendinte, prin neapelarea acestei părți din hotărâre, de către pârât), a faptului că imobilul a fost preluat fără titlu valabil echivalează cu existența unei "valori patrimoniale" și este determinantă pentru recunoașterea indirectă si cu efect retroactiv, a dreptului de proprietate al reclamanților deposedați abuziv, rezultând că reclamanții sunt deținători ai unui "bun", în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului.
Așadar, pentru aceste considerente, Curtea apreciază că intimații au un bun în sensul prevederilor convenționale invocate de apelant.
Pentru ansamblul acestor considerente, în temeiul art.296 Cod procedură civilă, Curtea va respinge ca nefondat, apelul promovat, reținând că tribunalul a pronunțat o hotărâre temeinică și legală.
În temeiul art.274 Cod procedură civilă, Curtea va lua act că nu se solicită cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge apelul formulat de apelantul - pârât Municipiul B prin Primarul General cu sediul în B,-, sector 5, împotriva sentinței civile nr. 473 din 03 aprilie 2009, pronunțate de Tribunalul București - Secția a Va Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații - reclamanți a și, domiciliați în B,-,. 3,. 7, sector 2, ca nefondat.
Ia act că nu se solicită cheltuieli de judecată.
Cu recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, azi, 02 noiembrie 2009.
Președinte, Judecător, Grefier,
Red.20.11.2009
.10.12.2009
5ex./
-5.-
Președinte:Mariana HaralambeJudecători:Mariana Haralambe, Fănica Pena
