Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 548/2009. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA OPERATOR - 2928
SECȚIA CIVILĂ
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ NR.548
Ședința publică din 21 mai 2009
PREȘEDINTE: Lucian Lăpădat
JUDECĂTOR 2: Claudia Rohnean
JUDECĂTOR 3: Trandafir Purcăriță
GREFIER:- -
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamantul împotriva deciziei civile nr.49 din 18.02.2009 pronunțată de Tribunalul Arad în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații, - - și MUNICIPIUL A PRIN PRIMAR, având ca obiect revendicare imobiliară.
La apelul nominal, făcut în ședință publică, se prezintă avocat în substituirea doamnei avocat pentru reclamantul recurent și avocat pentru pârâții intimați și, lipsă fiind pârâții intimați - - A și Municipiul A reprezentat de Primar.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care nemaifiind de formulat alte cererii instanța acordă cuvântul în dezbaterea recursului.
Reprezentanta reclamantului recurent pune concluzii de admitere a recursului, casarea deciziei și a sentinței cu trimiterea pre rejudecare la udecătoria Arad, în vederea soluționării fondului, conform prev. art. 312 al. 5 Cod procedură civilă. Nu solicită cheltuieli de judecată.
Reprezentantul pârâților intimați pune concluzii de respingere a recursului, menținerea hotărârii primei instanțe, fără cheltuieli de judecată.
CURTEA
Deliberând asupra recursului, constată că:
Prin cererea înregistrată la udecătoria Arad la data de 20.07.2006 reclamantul a solicitat în contradictoriu cu pârâții - -, și Municipiul A prin Primar, anularea contractului de vânzare-cumpărare nr. 4146/1999, să se constate nelegala trecere a imobilului în proprietatea Statului Român în temeiul art. 6 din Legea nr. 213/1998 și restituirea imobilului în deplină proprietate și posesie reclamantului.
In motivare, reclamantul arată că a formulat cerere de restituire a imobilului în litigiu în baza Legii nr. 112/1995, cerere ce a fost respinsă prin Hotărârea nr. 11/10.02.1998 deoarece, fiind vorba despre imobile revendicate de foștii proprietari, vânzarea acestora era interzisă, conform art. 9 din Legea nr. 112/1995, vânzare sancționată cu nulitatea absolută. Imobilul a fost preluat tară titlu deoarece defuncții și, proprietarii tabulari ai acestora nu au fost exploatatori de locuințe, astfel încât imobilul nu a intrat sub incidența 92/1950, preluarea s-a făcut fără titlu, ceea ce denotă că persoanele deposedate nu și-au pierdut calitatea de proprietari ai imobilului, iar contractele de vânzare-cumpărare încheiate de Statul Român sunt lovite de nulitate absolută și datorită lipsei consimțământului proprietarului tabular.
În ce privește buna credință a cumpărătorilor, aceasta nu este incidența ca un motiv care înlătură nulitatea absolută, deoarece necunoașterea legii nu poate fi invocată în apărare, Legea nr. 112/1995 a avut o intensă mediatizare la intrarea în vigoare și, chiar dacă nu ar fi luat la cunoștință din mass-media, în contractele de vânzare-cumpărare se menționează că au fost încheiate în baza 112/1995. Fiind vorba despre un contract special, cumpărătorii aveau obligația să se informeze despre conținutul actului normativ și, ulterior, despre listele cu imobilele revendicate afișate la Primărie. Reclamantul susține că dacă ar fi efectuat aceste minime demersuri, cumpărătorii ar fi aflat situația juridică a imobilului și nu ar fi procedat la cumpărarea acestuia. Ca urmare a anulării contractului de vânzare-cumpărare, cu consecința restabilirii situației anterioare de CF, respectiv a revenirii imobilului în proprietatea Statului Român, s-a solicitat obligarea acestuia, prin reprezentantul său Primarul municipiului A, la restituirea imobilului în deplină proprietate și posesie întrucât, potrivit art. 480 Cod civil, Statul Român nu mai are nici un temei juridic al deținerii imobilului.
Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepția de inadmisibilitate a acțiunii întrucât se urmărește restituirea în natură a unui bun pentru care s-a stabilit acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, măsuri care au drept scop tocmai compensarea pierderii bunului.
Apreciază pârâta că acțiunea reclamantului exercitată pe calea dreptului comun este inadmisibilă în condițiile în care s-a adoptat o lege specială de reparație, respectiv Legea nr. 10/2001.
S-a invocat și excepția prescripției dreptului la acțiune, întemeiată pe dispozițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001; se arată că termenul de prescripție prevăzut de Legea nr. 10/2001 s-a împlinit în data de 14.08.2002 iar acțiunea reclamantului a fost promovată la data de 20.07.2006, mult după împlinirea termenului de prescripție.
Pe fond pârâta a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată arătând că din cuprinsul Decretului nr. 92/1950 rezultă că obiectul acestuia îl reprezenta naționalizarea unor imobile care aparțineau persoanelor care aveau calitatea de exploatatori de locuințe, or, din procesele verbale de preluare rezultă că la data preluării, apartamentele situate în A, str. -, nr. 12, jud. A erau închiriate, fiind indicată în mod expres persoana chiriașului precum și cuantumul chiriei. reclamantului obțineau venituri din exploatarea imobilelor, având astfel calitatea de exploatatori în sensul Decretului nr. 92/1950, situație în care preluarea imobilelor de către Statul Român, s-a făcut cu respectarea legislației de la acea dată, astfel că preluarea s-a făcut cu titlu, motiv pentru care dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998 nu sunt aplicabile.
Prin întâmpinare, Municipiul A prin Primar a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune; arată că termenul inițial de un an prevăzut de art. 46 alin. 5 din Legea nr. 10/2001, pentru promovarea acestor acțiuni a fost prelungit ulterior, însă data limită este 4.08.2002.
Prin notele de ședință, - - a solicitat admiterea excepției prescripției dreptului la acțiune, susținând că termenul până la care reclamantul putea solicita anularea contractului de vânzare-cumpărare, a expirat la 14.08.2002.
Prin sentința civilă nr. 6204/30.11.2006, Judecătoria Arada admis excepția de inadmisibilitate și pe cale de consecință, acțiunea a fost respinsă.
Prin decizia civilă nr. 347/22.03.2007, Tribunalul Arada admis recursul declarat de reclamant, respectiv a casat sentința amintită anterior și a trimis cauza spre rejudecare, cu motivarea că prima instanță a soluționat greșit excepția de inadmisibilitate.
Ulterior prin sentința civilă nr. 5029/13 iunie 2007, pronunțată, în rejudecare de către Judecătoria Arad, în dosar nr-, s-a admis excepția prescripției dreptului la acțiune și s-a respins acțiunea reclamantului.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță, a reținut, în fapt, că prin Dispoziția nr. 957/20.06.2005 emisă de Primarul Municipiului A, reclamantului i-a fost restituit în natură imobilul situat în A, str. -. - nr. 12,. 2. Din referatul privind motivarea acestei dispoziții s-a reținut că cererea de restituire în natură a apartamentelor nr. 1 și 3 din același imobil, a fost respinsă, urmând să se acorde despăgubirile aferente, după efectuarea evaluării.
Prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 4146/19.07.1999 încheiat cu Statul Român, prin - -, pârâții și au dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului în litigiu.
Instanța a apreciat ca întemeiată excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâți prin întâmpinări și în consecință a admis-o pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 50 alin. 5 din Legea nr. 10/2001, "prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acțiune se prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare a prezentei legi", în privința contractelor de vânzare-cumpărare a imobilelor ce au fost preluate abuziv de Statul Român în perioada 1945-1989, termenul a fost prelungit în două rânduri prin acte normative succesive, ultima zi de depunere a unei acțiuni în anularea unui astfel de contract fiind data de 14 august 2002.
Reclamantul a introdus acțiunea la data de 20.07.2006, adică cu aproape 4 ani după împlinirea termenului de prescripție.
Regimul juridic al nulității este reglementat de dreptul comun, prevederile cuprinse în legi speciale constituind excepții aplicabile pe deplin în virtutea principiului "specialia generalibus derogant". Prin urmare, norma cuprinsă în art. 50 alin. ultim din Legea nr. 10/2001 constituie o normă imperativă derogatorie față de dreptul comun care stabilește un termen de prescripție de un an, ori de câte ori obiectul contractului de vânzare-cumpărare îl constituie un imobil preluat abuziv de stat și vândut în baza legii, unor chiriași.
Față de cele reținute, instanța a apreciat că acțiunea în anularea contractului de vânzare-cumpărare intervenit în baza Legii nr. 112/1995 între Statul Român și pârâții este prescrisă, acțiunea în revendicare pe dreptul comun formulată de reclamant fiind astfel paralizată de prescripția dreptului lui de a mai solicita nevalabilitatea titlului de proprietate al pârâților, drept consolidat prin neatacarea acestuia în termenul prescris de lege.
Reclamantul a mai susținut că dreptul la acțiune nu poate fi îngrădit și nici limitat în timp prin nici o lege specială, în caz contrar fiind încălcat grav caracterul imprescriptibil al dreptului de proprietate consfințit atât de Constituția României cât și de Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Dreptul de proprietate este consfințit, însă, atât din analiza legislației interne cât și a jurisprudenței CEDO, a rezultat că exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru stabilit de organul legislativ, cu respectarea anumitor proceduri și termene, ori prin ignorarea acestora, valorificarea respectivului drept nu mai este posibilă.
Astfel, dispozițiile art. 44 alin. 1 teza a doua din Constituția României republicată, prevăd că sunt stabilite de lege atât conținutul cât și limitele dreptului de proprietate, iar dispozițiile art. 136 alin. 5 consacră caracterul inviolabil al proprietății private, dar în condițiile stabilite de legea organică. în conformitate cu aceste prevederi constituționale, legiuitorul este competent să stabilească un cadru juridic adecvat pentru exercitarea atributelor dreptului de proprietate, astfel încât să nu vină în conflict cu interesele generale ori cu interesele particulare legitime ale altor persoane.
De asemenea, în cauza "Z și alții contra Regatului Unit al Marii Britanii", CEDO a stabilit că art. 6 din Convenție, referitor la un proces echitabil, poate fi invocat de orice persoană care consideră că a existat o ingerință nelegală în privința exercițiului unuia dintre drepturile sale, având caracter civil, adăugând însă că dreptul de acces la tribunale nu este un drept absolut și că acesta poate fi supus unor restricții legitime cum ar fi termenele legale de prescripție.
Reclamantul a invocat, în susținerea acțiunii, dispozițiile art. 480 cod civil -ce reglementează atributele și condițiile de exercitare a dreptului de prescripție-drept ce 1-a dobândit printr-o succesiune de testamente, omițând însă - sau refuzând să admită că și pârâții au fost îndrituiți să invoce aceleași dispoziții.
Instanța a apreciat că supunerea acțiunii reclamantului cenzurii judecătorești, la 4 ani după expirarea termenului legal, ar determina generarea unui climat de insecuritate juridică în domeniul proprietății imobiliare - intolerabil într-un stat de drept -poziție exprimată inclusiv de Curtea Constituțională prin Decizia 592/21.09.2006.
Față de cele reținute, acțiunea reclamantului pentru anularea actului de vânzare-cumpărare și revendicare imobiliară a fost respinsă.
împotriva acestei hotărâri, a declarat recurs reclamantul, solicitând admiterea apelului, casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare, cu cheltuieli de judecată, pronunțându-se decizia civilă nr. 444/A/05.12.2007, prin care s-a dispus admiterea apelului formulat de către reclamant, desființarea sentinței civile nr. 5029/13.06.2007 pronunțată de Judecătoria Arad și trimiterea cauzei pentru rejudecare pe fond, primei instanțe.
S-a apreciat că, prima instanță, în mod greșit a rezolvat procesul, fără a intra în cercetarea fondului.
S-a mai considerat totodată că, prima instanță nu s-a conformat dispozițiilor obligatorii din decizia civilă nr. 347/R/22.03.2007, pronunțată de Tribunalul Arad în dosarul nr. -, prin care s-a dispus rejudecarea pe fond a acțiunii în revendicare imobiliară și anularea contractului de vânzare -cumpărare, prima instanță soluționând cauza pe excepția prescripției dreptului la acțiune, în baza Legii nr. 10/2001,republicată.
Împotriva acestei decizii civile, pârâții și au formulat recurs, ce a fost înregistrat pe rolul Curții de APEL TIMIȘOARA, fiind pronunțată decizia civilă nr. 283/R/17 martie 2008 prin care s-a dispus respingerea ca nefundat a recursului declarat de către aceștia.
Astfel, menținându-se dispozițiile deciziei civile nr. 444/A/05.12.2007, la data de 09 mai 2008 s-a înregistrat, în rejudecare, pe rolul Judecătoriei Arad, dosarul nr-.
Pârâta, prin reprezentantul acesteia, în ședința publică din data de 10 iunie 2008, depus note de ședință, prin care a invocat excepția lipsei interesului reclamantului în ce privește cererea de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare - cumpărare privitor la cota de Vi din imobilul ce face obiectul prezentului litigiu, invocând totodată și excepția lipsei dreptului.
A apreciat că reclamantul nu are vreun temei legal care să îi confere dreptul de a obține repararea de două ori a aceluiași prejudiciu, acesta urmărind restituirea în natură a unui bun pentru care s-a stabilit acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, măsuri care au drept scop, compensarea pierderii bunului, în caz contrar, în situația admiterii acțiunii, urmând ca reclamantul să obțină atât bunul în natură, cât și despăgubiri echivalente cu valoarea bunului, situație față de care, pârâta apreciază că s-ar impune admiterea excepției lipsei dreptului și respectiv respingerea acțiunii.
În ceea ce privește capătul de cerere privind anularea contractului de vânzare - cumpărare, pârâta arată că, a cumpărat imobilul din litigiu, f împreună cu, după expirarea termenului de 6 luni prevăzut de art. 14 din Legea nr. 112/1995 precum și după respingerea cererii de restituire în natură formulată de către reclamant, fiind de bună credință la data încheierii contractului.
Pentru motivele arătate a solicitat respingerea acțiunii promovate, iar în probațiune a depus xerocopia sentinței civile nr. 5363/19.10.2004, pronunțată de către Judecătoria Arad în dosar nr. 5829/2004.
Ulterior, în ședința publică din data de 02 septembrie 2008, pârâta a depus din nou note scrise, formulându-și prin acestea poziția cu privire la soluția pronunțată în cadrul recursului în interesul legii având ca obiect stabilirea posibilității promovării unei acțiuni în revendicare pe dreptul comun după apariția Legii nr. 10/2001, apreciind că, față de prevederile acestei hotărâri a înaltei Curți de Casație și Justiție s-ar impune respingerea acțiunii promovate de către reclamant.
Prin sentința civilă nr.7194/14.10.2008, pronunțată în dosarul sus-menționat, Judecătoria Arad a reținut referitor la pârâta - - că aceasta nu are calitate procesuală pasivă având în vedere faptul că aceasta nu a încheiat contractul de vânzare cumpărare a cărei anulare se cere în nume propriu ci în calitate de mandatară a pârâtului Statul român, astfel că față de dispozițiile art. 109 Cod procedură civilă raportat la art. 1532 și următoarele Cod civil va respinge acțiunea formulată în contradictoriu cu aceasta.
În privința excepției lipsei de interes invocate instanța a respins această excepție, considerând-o neîntemeiată, reținând că interesul reclamantului de a cere anularea întregului contract de vânzare cumpărare rezultă din aceea că în felul acesta bunul se va întoarce în proprietatea statului care susține reclamantul, deține un titlu de proprietate mai puțin caracterizat decât al său, iar pe de altă parte din aceea că sancțiunea nulității lovește contractul în întregul său și nu doar pentru o parte din bun.
Pe fondul cauzei s-a reținut că acțiunea indiferent de modul de formulare al petitelor sale, reprezintă o acțiune in revendicare întemeiată pe prevederile dreptului comun, adică pe dispozițiile art. 480 Cod civil, reținând că dispozițiile Deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 Înaltei Curți de Casație și Justiție constituită în Secții Unite au forță obligatorie doar de la data publicării sale în Monitorul Oficial, dar până la acea dată au cel puțin valoarea de îndrumare a unei decizii de speță a instanței supreme care se impune a fi respectată de instanțele inferioare în vederea realizării unei jurisprudențe uniforme.
În fapt imobilul în litigiu, constând în apartamentul nr.3 din A-, înscris în CF 57013 sub nr. top. 710/III, a aparținut autorilor reclamantului, și, de la care au fost preluate de Statul Român, în baza Decretului de naționalizare nr. 92/1950.
Reclamantul a solicitat restituire imobilului și în baza Legii 112/1995, însă cererea sa a fost respinsă prin sentința civilă nr. 999/22.02.1999 pronunțată în dosar nr. 9440/1998 al Judecătoriei Arad.
De asemenea reclamantul a solicitat întreg imobilul ce a aparținut autorilor săi iar prin Dispoziția nr. 957/20.06.2005 emisă de Primarul Municipiului A, reclamantului i-a fost restituit în natură imobilul situat în A, str. - nr. 12,. 2. Din referatul privind motivarea acestei dispoziții s-a reținut că cererea de restituire în natură a apartamentelor nr. 1 și 3 din același imobil, a fost respinsă, urmând să se acorde despăgubirile aferente, după efectuarea evaluării.
Imobilul respectiv face parte din categoria imobilelor ce intrau sub incidența dispozițiilor art. 2 alin. 1 lit. din Legea nr. 10/2001.
Față de decizia Înaltei Curți mai sus menționată, pentru a stabili dacă acțiunea în revendicare a reclamantului poate sau nu să fie întemeiată pe dispozițiile dreptului comun trebuie analizat dacă în concret în cazul reclamantului, prin respingerea prezentei acțiuni i s-ar încălca dreptul la un proces echitabil.
Reținând că Legea 10/08.02.2001 a reglementat condițiile în care persoana care se considera îndreptățită putea solicita retrocedarea imobilelor ce i-au fost preluate de statul român în perioada 06.03.19945-22.12.1989 și instituie o procedură specială de revendicare, simplificată, derogatorie de la dreptul comun și în cuprinsul acestei legi s-a prevăzut că foștii proprietari pot solicita anularea contractelor de vânzare cumpărare încheiate de Statul român, în termen de un an și șase luni, indiferent de cauza de nulitate a contractelor.
Instanța a apreciat că reclamantului nu i se încalcă dreptul de acces la o instanță prin faptul că nu i se recunoaște posibilitatea de a-și valorifica fostul drept de proprietate pe calea procedurii revendicării de drept comun, în condițiile în care se poate oricând adresa instanței competente stabilite de Legea 10/2001 pentru a-și valorifica dreptul de proprietate în cazul în care nu va fi mulțumit cu cuantumul despăgubirilor stabilite sau cu modalitatea de plată a acestora, iar dacă s-ar admite susținerile reclamantului după ce acesta și-ar valorifica dreptul pe calea prezentei acțiuni, nimic nu l-ar împiedica să se adreseze și instanței competente prevăzute de Legea 10/2001 pentru valorificarea aceluiași drept.
S-a mai reținut că protejarea dreptului de proprietate al reclamantului se poate realiza pe calea acțiunii arătate mai sus, pentru considerente expuse anterior este evident că nu se poate vorbi nici de o încălcare a dreptului de proprietate a acestuia iar în cazul reclamantului, nu există nici o împrejurare care să justifice formularea prezentei acțiuni în revendicare pe calea dreptului comun, neconstatându-se nici o neconcordanță între prevederile Legea nr. 10/2001 și prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului, iar prin admiterea acesteia s-ar aduce atingere și dreptului de proprietate al pârâților și astfel că a respins acțiunea.
Împotriva acestei soluții în termen legal și motivat a declarat apel reclamantul și a solicitat admiterea apelului, desființarea sentinței civile și trimiterea cauzei spre rejudecare.
În motivarea apelului arată că instanța de fond, fără a preciza expres, a soluționat cauza prin prisma excepției prescripției sau a inadmisibilității revendicării de drept comun în raport cu prevederile Legii nr. 10/2001 si a respins acțiunea cu îndrumarea reclamantului de a se adresa instanțelor investite cu soluționarea litigiilor de Legea nr. 10/2001 pentru a valorifica despăgubirile, dar soluția este nelegală, cauza fiind la a treia judecarea pe fond, după două casări cu trimitere spre rejudecare.
Astfel în prima judecată, instanța a respins acțiunea ca inadmisibilă în raport cu termenul special de 18 luni prevăzut de Legea nr. 10/2001, iar prin decizia de casare nr. 347/R/2007 Tribunalul Arada casat sentința si a trimis cauza spre rejudecare pentru cercetarea fondului, iar în rejudecare a fost admisă excepția prescripției acțiunii, fără a se conform dispozițiilor obligatorii din decizia de casare, iar în urma apelării si această sentință a fost casată.
Cât privește a treia rejudecare instanța a încălcat art. 315 cod procedură civilă, deoarece nu s-a conformat deciziei de casare si nu a soluționat fondul cauzei, fiind evident că a avut în vedere excepția prescripției sau inadmisibilității acțiunii.
Având în vedere că prin ambele decizii de casare s-a instituit în sarcina instanțelor de rejudecare obligația de a soluționa fondul cauzei, nu au fost respectate aceste dispoziții.
Cu privire la Decizia nr. 60/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție aceasta nu este incidentă în cauză, deoarece nu are putere de lege pentru trecut ci doar pe viitor, iar litigiul a fost înregistrat în anul 2006 cu 2 ani înainte de pronunțarea acestei decizii.
Pârâta a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului în întregime.
În motivarea întâmpinării arată că instanța de fond s-a raportat corect la prevederile recursului în interesul legii, chiar dacă forța obligatorie a acestuia este condiționată de publicarea în Monitorul Oficial, decizia trebuie avută în vedere de toate instanțele inferioare.
Se mai arată că prima instanța a soluționat cauza pe fond și nu pe excepție, aspect care rezultă clar din considerentele hotărârii, prin care s-a reținut în esență că, concursul dintre legea specială si legea generală va fi rezolvat conform principiului generalia specialibus derogant, toate argumentele reținute dovedesc că acțiunea a fost respinsă pe fond iar nu ca efect al admiterii vre-unei excepții și au fost respectate prevederile art. 315 cod procedură civilă.
Mai arată că si au cumpărat imobilul în litigiu după expirarea termenului de 6 luni prevăzut de art. 14 din Legea nr. 112/1995 și respingerea cererii de restituire în natură formulată de reclamant. Au fost de bună credință la data încheierii contractului de vânzare cumpărare, încrezându-se în cuprinsul cărții funciare iar contractul a fost încheiat cu respectarea legislației în vigoare la acea dată, iar bunul nu era litigios.
În drept au fost invocate prev. art. 289 si art. 294 cod procedura civilă.
Prin decizia civilă nr. 49 din 18.02.2009, Tribunalul Arada respins apelul declarat de reclamantul împotriva sentinței civile nr. 7104/14.10.2008 a Judecătoriei Arad, obligând reclamantul să plătească pârâților și suma de 357 lei, cheltuieli de judecată în apel.
Pentru a decide astfel, tribunalul a reținut că câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 06,03 1945- 22,12,1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile pot fi restituite în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate susține că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta.
Legea specială se referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil cât și la cele preluate fără titlu valabil, precum și la relația dintre persoanale îndrptățite la măsuri reparatorii și subdobânditori, cărora le permite să păstreze imobilele în anumite condiții expres prevăzute (art 18 lit c,art 29), așa încât argumentul în sensul că nu ar exista o suprapunere în ce privește câmpul de reglementare celor două acte normative nu poate fi primit.
Prin dispozițiile sale Legea 10/2001 a suprimat posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate și fără să diminueze accesul la justiție, a adus perfecționări sistemului reparator, subordonându-l totodată controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special.
În acord cu soluțiile adoptate de Curtea Constituțională a României privind domeniul de aplicare a Legii 10/01 și buna credință a cumpărătorului chiriaș, se constată că această lege, în limitele date de dis part 6 alin 2 din Legea 213/98, constituie dreptul comun în materia retrocedării, în natură sau în echivalent, a imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu, în perioada 06,03 1945- 22,12,1989, numai persoanele exceptate de la procedura Legii 10/01, precum și cele care din motive independente de voința lor, nu au putut în termenele legale, să utilizeze această procedură, au deschisă calea acțiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu bună credință și cu respectarea dispozițiilor legii 112/95, de către chiriași.
Față de cele arătate, nu pot fi exercitate nici acțiuni în revendicare introduse după intrarea în vigoare a Legii 10/01 de persoanele care au utilizat procedura din această lege specială, soluție conformă cu regulile non bis in idem, electa una, precum și cu principiul securității juridice consacrat în jurisprudența CEDO( - 1997,a)
Legea 10/01 suprimă, acțiunea dreptului comun, dar nu și accesul la un proces echitabil, întrucât, ca lege nouă, perfecționează sistemul reparator și procedural, instituie controlul judecătoresc al reparațiilor, prin accesul deplin și liber la trei grade de jurisdicție în condițiile art. 21 alin 1 și 3 din Constituție și ale art. 6 alin 1 din CEDO.
Acele persoane care nu au obținut restituirea în natură a imobilului nu au deschisă calea acțiunii în revendicare, întemeiată pe dispozițiile art. 480 cod civil.
Existența unei proceduri speciale nu încalcă art. 21 alin 2 din Constituție și nici art 6 alin1 din CEDO.
Față de această stare de fapt instanța consideră că apelul formulat de către reclamant este nefundat astfel că în baza art. 296 Cod procedură civilă, hotărârea atacată urmează să fie păstrată prin respingerea apelului.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs, în termenul prevăzut de lege reclamantul, solicitând casarea deciziei și a sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare la udecătoria Arad, în vederea soluționării fondului, în temeiul art. 312 alin. 5 Cod procedură civilă, cerere înregistrată la Curtea de APEL TIMIȘOARA la data de 16.04.2009.
În motivare, se arată că, în primul civil procesual, acțiunea sa a fost respinsă pe excepția prescripției, iar hotărârea a fost casată cu trimitere spre rejudecarea fondului, a fost, din nou respinsă acțiunea pe excepția inadmisibilității și din nou a fost casată, de data aceasta, cu îndrumarea expresă și indiscutabilă pentru instanțele de rejudecare de a soluționa fondul cauzei și de această dată, acțiunea a fost respinsă, fără ca instanțele să soluționeze fondul, deși nu s-a mai precizat expres ce excepție se admite. Din motivare, însă este evident că instanțele au admis tot una dintre cele două excepții( a prescripției sau a inadmisibilității acțiunii).
Se apreciază de către recurent că, independent de textele legale pe care le considerau aplicabile în cauză, instanțele trebuiau să dea prioritate art. 315 Cod procedură civilă, articol ce impune obligația pentru instanțele de rejudecare de a se conforma întocmai dispozițiilor din decizia de casare. Or, în prezenta speță dispozițiile erau clare, în sensul de a se soluționa fondul cauzei.
A învederat aceste aspecte instanței de apel, însă apelul a fost respins cu motivarea că prima instanță a apreciat corect concursul între normele de drept general în materia revendicării și cele de drept special și a îndrumat reclamantul să se adreseze pe calea specială.
Se apreciază că, în raport de dispozițiile din cele trei decizii de casare, instanțele au obligația ca, în prezenta cauză, să analizeze fondul, respectiv să se pronunțe asupra legalității actului de preluare și contractului de vânzare-cumpărare subsecvent.
În drept, se invocă dispozițiile art. 303, art. 312 alin. 5 și art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.
Intimații și au solicitat prin întâmpinarea depusă, respingerea prezentului recurs, cu obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată( filele 10 - 13).
În motivare, se arată că, în mod corect prima instanță s-a raportat la decizia pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție în cadrul recursului în interesul legii, fără a încălca prin aceasta hotărârile pronunțate anterior în cauză. Prin soluția dată în recursul în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție a soluționat concursul dintre legea specială și cea generală, conform principiului "specială generalibus derogant", astfel că între soluția instanței supreme și hotărârile pronunțate până în prezent în cauză nu există contradicție.
De asemenea chiar dacă forța obligatorie a recursului în interesul legii, este condiționată de publicarea în Monitorul oficial, decizia trebuie avută în vedere la instanțele inferioare în vederea realizării unei jurisprudențe uniforme.
De asemenea, din considerentele deciziei de casare, rezultă că a fost trimisă cauze spre rejudecare în fond, nu pentru admiterea acțiunii reclamantului, iar prima instanță a soluționat cauza pe fond, nu pe excepție, lucru ce rezultă din considerentele hotărârii atacate, cât și din analizarea noțiunii excepțiilor procesuale.
Se reiterează celelalte apărări formulate în fața instanțelor investite cu soluționarea acțiunii, în diferitele stadii procesuale parcurse, considerente ce nu vor mai fi reluate.
În drept, se invocă dispozițiile art. 308 și 312 Cod procedură civilă.
Examinând decizia atacată, prin prisma considerentelor invocate, în limitele trasate de art. 304 și 304 ind. 1 Cod procedură civilă, față de dispozițiile art. 2,5 din legea nr. 10/2001 rep. art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998, art. 329 alin. 3 Cod procedură civilă, coroborate cu prevederile art. 299 și urm. Cod procedură civilă, Curtea constată că prezentul recurs nu este întemeiat, Judecătoria Arad și Tribunalul Arad pronunțând soluții corecte pentru considerentele deja expuse și pe care instanța de recurs și le însușește cu unele nuanțări.
Astfel, nu poate fi reținută, ca întemeiată, afirmația recurentului privind încălcarea de către instanțele de fond a dispozițiilor deciziilor de casare, cu ocazia rejudecării pricinii.
Este adevărat că, prin decizia de casare nr. 347/R/22.03.2007, Tribunalul Arad a casat sentința primei instanțe și a trimis cauza spre rejudecare pe fondul aceleiași instanțe, cu motivarea că s-a judecat greșit acțiunea pe excepția inadmisibilității acțiunii, însă acest lucru nu împiedică instanța de rejudecare dacă apreciază întemeiată o altă excepție, să o admită.
În considerentele acestei decizii, nu s-a analizat în nici un mod conflictul dintre legea specială(Legea nr. 10/2001) și cea generală(Codul civil) în ceea ce privește revendicarea imobilelor, astfel că acest aspect nu a fost tranșat, putând fi deci invocat cu ocazia rejudecării.
În al doilea ciclu procesual urmat de prezenta pricină, Curtea de APEL TIMIȘOARAa menținut decizia Tribunalul Arad de desființare cu trimitere spre rejudecare în fond, reținând că prima instanță nu a soluționat acțiunea în fond, conform deciziei de casare(prima), ci a reținut prescripția dreptului la acțiunea în constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare încheiat între părți, față de prevederile art. 45 din Legea nr. 10/2001.
S-a considerat că, odată reținută admisibilitatea acțiunii civile în revendicare de drept comun, în raport cu dispozițiile Legii nr. 10/2001, nu se mai poate invoca o excepție prevăzută de aceeași lege, care nu constituie temeiul de drept al cererii.
Cu ocazia rejudecării instanțele de fond au invocat decizia din 9 iun ie 2008 Înalta Curte de Casație și Justiție B pronunțată în soluționarea unui recurs în interesul legii, care a tranșat de o manieră obligatorie pentru instanțele de judecată(inclusiv, pentru instanțele investite cu rejudecarea prezentei pricinii concursul dintre legea specială) nr. 10/2001, și dreptul comun în materie.
În cauză, reclamantul a urmat procedura pronunțată de Legea nr. 10/2001 rep. pentru imobilul în litigiu, fiindu-i restituit apartamentul nr. 2 din A, str. - nr. 12, pentru apartamentele 1 și 3, s-a propus acordarea de drepturi, astfel în situația admiterii prezentei acțiuni, ce vizează apartamentul nr. 3 din imobil cu încălcarea regulilor "electa una, non dat recurs ad alteram", s-ar ajunge la situația unei dubele dezdăunări, lucru ce nu poate fi admis.
Se impune4, ca atare, a conchide că, este lipsită de interes cererea reclamantului de a se constata nelegalitatea actului de preluare a imobilului de către Stat, atâta timp cât acest lucru a fost consacrat prin dispoziția nr. 957/20.06.2005 emisă de Primarul Municipiului A, admiterea unui astfel de petit neavând nici o consecință concretă în patrimoniul reclamantului, care să permită a se conchide că interesul ca o _________ a dreptului la acțiunea există în cauză.
În ceea ce privește nulitatea invocată a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între părți, se impune a constata că Legea nr. 10/2001 republicată, nu prevede nici un motiv suplimentar față de dreptul comun, pentru nulitatea absolută a unui act juridic, cauza de nulitate avându-și fundamentul tot în dreptul comun. Art. 45 din Legea nr. 10/2001 limitează însă, intervalul de timp în care o astfel de nulitate poate fi invocată, interval ce a expirat la data de 14 august 2002, fără ca reclamantul să conteste titlul pârâților cumpărători.
Decizia nr. 80/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție protejează dreptul de proprietate aș acestor cumpărători, constatând imposibilitatea promovării unei acțiuni în revendicarea imobilului pe dreptul comun, dacă din aceasta se aduce atingere dreptului de proprietate al unor terți, situație ce se regăsește în speță.
Ca atare, având în vedere conflictul existent între indicațiile unei decizii de casare și o decizie cu caracter de act normativ, obligatorie pentru instanțele de la momentul publicării în Monitorul oficial,(lucru ce s-a realizat la data de ____________), Curtea constată că, în mod corect instanțele de fond au acordat prevalența cuvenită deciziei pronunțate în soluționarea recursului în interesul legii, decizie cu caracter de izvor de drept.
Pentru aceste considerente, în baza dispozițiilor art. 329 alin. 3 Cod procedură civilă, art. 299 și urm. Cod procedură civilă, Curtea constată că prezentul recurs nu este întemeiat, motiv pentru care, în baza dispozițiilor art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, îl va respinge.
În baza dispozițiilor art. 274 Cod procedură civilă coroborat cu art. 1169 Cod civil, instanța nu va acorda intimaților și cheltuielile de judecată solicitate, întrucât nu au fost dovedite.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de reclamantul împotriva deciziei civile nr.49 din 18.02.2009 pronunțată de Tribunalul Arad în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații, - - și MUNICIPIUL A PRIN PRIMAR.
Fără cheltuieli de judecată.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședința publică din 21 mai 2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
- - - - -
GREFIER,
- -
Red.19.06.2009
Tehnored /22.06.2009
Ex.2
Primă instanță:
Instanța de apel: și
Președinte:Lucian LăpădatJudecători:Lucian Lăpădat, Claudia Rohnean, Trandafir Purcăriță
