Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 554/2009. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA OPERATOR - 2928
SECȚIA CIVILĂ
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ NR.554
Ședința publică din 21 mai 2009
PREȘEDINTE: Lucian Lăpădat
JUDECĂTOR 2: Claudia Rohnean
JUDECĂTOR 3: Trandafir Purcăriță
GREFIER:- -
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanta împotriva deciziei civile nr. 48 din 12.02.2009, pronunțată de Tribunalul Arad în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații STATUL ROMÂN, PRIN MUNICIPIUL A, PRIN PRIMAR, -, și, având ca obiect revendicare imobiliară.
La apelul nominal, făcut în ședință publică, se prezintă avocat în reprezentarea reclamantei recurente și avocat în reprezentarea pârâților intimați -, și, lipsă fiind pârâtul intimat Statul Român prin Municipiul A reprezentat de Primar.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care se comunică un exemplar al întâmpinării cu reprezentanta reclamantei recurente,
Atât reprezentanta reclamantei recurente cât și reprezentanta pârâților intimați declară că mai au alte cererii de formulat, situație față de care instanța acordă cuvântul în dezbaterea recursului.
Reprezentanta reclamantei recurente solicită în principal admiterea recursului, casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare, având în vedere că atât instanța de fond cât și instanța de apel nu s-au pronunțat asupra fondului, iar în subsidiar în situația în care se apreciază că totuși s-a cercetat fondul cauzei solicită admiterea recursului și modificarea în întregime a deciziei și a sentinței recurate, în sensul admiterii acțiunii formulate, cu cheltuieli de judecată.
Reprezentanta pârâților intimați în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, raportat la art. 304 pct. 8,9 Cod procedură civilă, solicită respingerea ca nefondat a recursului, cu menținerea ca legală și temeinică a deciziei civile recurate, reținând totodată că nu sunt incidente dispozițiile art. 312 alin. 5 Cod procedură civilă, pentru a se putea dispune casarea deciziei menționate, ambele instanțe, atât Judecătoria Arad cât și Tribunalul Arad au soluționat litigiul pe fond și au dat o dezlegare legală tuturor capetelor de cerere cu care au fost investite. Solicită cheltuieli de judecată.
CURTEA
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.7553 din 22 octombrie 2008 pronunțată în dosarul nr-, Judecătoria Arada respins acțiunea formulată de către reclamanta, în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Municipiul A, și, având ca obiect revendicare imobiliară și a obligat reclamanta să le plătească pârâților de ordinul 2, 3 și 4, în solidar suma de 3000 lei cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat.
Pentru a pronunța această soluție prima instanță a reținut că potrivit extrasului CF de la fila 14 dosar, imobilul înscris în CF nr.61891 A, situat în A,-, apartamentul nr.1 în suprafață de 426 mp. compus din 4 camere, este proprietatea tabulară a pârâților și dobândit prin cumpărare în baza Legii nr.112/1995, iar imobilul înscris în CF nr.61892 A situat în A,-, apartamentul nr.2 în suprafață de 93 mp. compus din 2 camere (fila 15 dosar), este proprietatea tabulară a pârâtei, dobândit prin cumpărare în baza Legii nr.112/1995.
Potrivit colii CF de la filele 7-13 dosar, imobilul situat în A,- în suprafață de 538 mp. inițial figurează intabulat în CF nr.6352 A, în favoarea antecesorului reclamantei, la data de 06.12.1961 imobilul a fost naționalizat în baza Decretului Lege nr. 92/1950, ulterior prin Hotărârea nr.110/2001 a Consiliului Local al Municipiului A și a schiței atașate, parcela în suprafață de 576 mp. a fost transcrisă în CF colectivă nr.61890 A și individuale 61891 și 61892. Din înscrisul de la fila 17 dosar, respectiv certificatul de calitate de moștenitor nr.56 din data de 24.10.2007, rezultând că, reclamanta este unica moștenitoare a defunctului, una și aceiași persoană cu, decedat în anul 1963.
Cele două imobile înscrise inițial în CF nr.6352 A, transcrise în CF colectivă nr.61890 A și individuale 61891 și 61892 în prezent sunt proprietatea tabulară a pârâților de ordinul 2, 3 și 4, iar acțiunea în revendicare imobiliară de drept comun, în regim de carte funciară se circumscrie dispozițiilor Decretului - Lege nr.115/1938 privind publicitatea imobiliară, câtă vreme rectificarea cărții funciare poate fi realizată numai dacă se constată nevalabilitatea titlului titularului ori nevalabilitatea înscrierii. în acțiunea în revendicare a reclamantului are la bază o premisă esențială în regim de carte funciară, respectiv constatarea nevalabilității titlului pârâtului înscris în cartea funciară, în cauza de față nevalabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare intervenite în baza Legii nr.112/1995 între Statul Român ca vânzător și pârâții cumpărători, însă reclamanta nu a formulat o acțiune privind constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de către Statul Român, mai mult, potrivit art.45 alin. ultim din Legea nr.10/2001 "prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acțiune se prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare a prezentei legi", termen care a fost prelungit în două rânduri prin acte normative succesive, ultima zi de depunere a unei astfel de acțiuni în constatarea nevalabilității (nulității) unui astfel de contract fiind 14 august 2002.
Astfel că, în lipsa posibilității reclamanților de a mai discuta valabilitatea titlului pârâților de ordinul 2, 3 și 4, aceștia din urmă au un titlu valabil înscris în cartea funciară, existența titlului prezumat valabil paralizând acțiunea reclamantului în regim de carte funciară în condițiile în care potrivit art. 34 lit. a) din Decretul-lege nr.115/1938 rectificarea cărții funciare se poate face numai în cazul în care se constată nevalabilitatea titlului ori a înscrierii, având în vedere și Decizia în interesul legii din 09.06.2008 pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție potrivit căreia "în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială (Legea nr. 10/2001) și O, convenția are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare pe drept comun, în măsura în care, astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice".
Împotriva acestei soluții în termen legal și motivat a declarat apel reclamanta și a solicitat admiterea apelului și schimbarea în întregime a sentinței apelate în sensul admiterii acțiunii în revendicare formulate, sub toate capetele de cerere, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea apelului a arătat că hotărârea pronunțată este netemeinică și nelegală, instanța nu a soluționat primul capăt al cererii prin care a solicitat să se constate nevalabilitatea titlului Statului Român ci a sancționat reclamanta pentru neexercitarea drepturilor prevăzute de Legea nr.10/2001 iar prin modul de soluționare a acțiunii în revendicare a imobilului a ignorat disp.art.6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertății fundamentale, art.1 din protocolul nr.1 adițional la Convenție, în raport de disp.art.480 cod civil. În drept a invocat disp.art.282-298 cod procedură civilă.
Prin întâmpinarea formulată intimații, și au solicitat respingerea apelului ca nefondat și menținerea sentinței instanței de fond ca legală și temeinică, cu cheltuieli de judecată. Totodată prin concluziile scrise intimații au solicitat respingerea ca nefondat a apelului, poziție determinată de caracterul legal și temeinic al sentinței apelate.
Prin decizia civilă nr.48 din 12 februarie 2009, pronunțată de Tribunalul Arad în dosarul nr.- a fost respins apelul declarat de reclamanta, împotriva hotărârii primei instanțe și a obligat apelanta, să plătească intimaților și suma de 2000 lei, cheltuieli de judecată.
Pentru a decide astfel, tribunalul a reținut că o primă problemă, este aceea a existenței unei opțiuni a persoanelor îndreptățite între aplicarea legii speciale, care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de referință, Legea nr.10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării și anume Codul civil.
Câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie
1989 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce
condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se
poate susține că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea
aplica în concurs cu aceasta, de unde rezultă că modul de preluare a imobilului nu are nici-o importanță.
Legea specială se referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil,
cât și la cele preluate fără titlu valabil, precum și la relația dintre persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii și subdobânditori, cărora le permite
să păstreze imobilele în anumite condiții expres prevăzute (art.18 lit.c, art.29),
așa încât argumentul în sensul că nu ar exista o suprapunere în ce
privește câmpul de reglementare al celor două acte normative nu poate fi primit.
Referitor la imobilele preluate de stat fără titlu valabil, dispozițiile din art.
6 alin.2 din Legea nr.213/1998 prevede că "pot fi revendicate de foștii
proprietari sau de moștenitorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi
speciale de reparație", or, Legea nr.10/2001 reglementează toate măsurile
reparatorii, inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil, oferind astfel
gamă mai largă de măsuri reparatorii față de acțiunea în revendicare.
Pe de altă parte, Legea nr.10/2001 instituie, atât o procedură prealabilă,
dar și anumite termene și sancțiuni menite să limiteze incertitudinea raporturilor
juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat.
Dacă persoana îndreptățită a formulat notificarea, în temeiul
prevăzut de lege, care a fost respinsă prin dispoziția (decizia) unității
deținătoare și a atacat-o cu "contestație", iar apoi cu apel și recurs, în final fiind respinsă ca nefondată sau tardivă, o nouă acțiune, în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, este inadmisibilă, întrucât, pe de o parte, dreptul la acțiune a fost deja exercitat (fiind epuizat) și nu mai poate fi valorificat pe nici o altă cale, iar pe de altă parte, este exclusă, de natura specială a procedurii Legii nr.10/2001.
Problema raportului dintre legea specială și legea generală
fost rezolvată în același mod de Înalta Curte, atunci când a decis, în interesul
legii, că dispozițiile art.35 din Legea nr.33/1994 privind exproprierea pentru
cauze de utilitate publică nu se aplică în cazul acțiunilor având ca obiect imobile
expropriate în perioada 6.03.1945 - 22.12.1989, LIII din 4 iunie 2007.
Prin dispozițiile sale, Legea nr.10/2001 a suprimat, practic posibilitatea
recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate și fără să diminueze accesul la justiție, a adus perfecționări sistemului reparator, subordonându-l, totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special.
În acord cu soluțiile adoptate de Curtea Constituționala a României
privind domeniul de aplicare a Legii nr.10/2001 și buna credință
cumpărătorului chiriaș, se constată că această lege, în limitele date de dispozițiile art.6 al.2 din Legea nr.213/1998, constituie dreptul comun în materia retrocedării, în natură sau în echivalent, a imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu valabil, în perioada 6.03.1945 - 22.12.1989.
Numai persoanele exceptate de la procedura Legii nr.10/2001, precum și
cele care din motive independente de voința lor, nu au putut, în termenele legale, să utilizeze această procedură au deschisă calea acțiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu bună credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr.112/1995, de către chiriași.
Cu atât mai mult, deci, nu pot fi exercitate nici acțiuni în revendicare introduse după intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001 de persoanele care au utilizat procedura din această lege specială, soluție conformă cu regulilenon bis in idem, electa una,precum și cu principiul securității juridice consacrat în jurisprudența CEDO( - 1997, a). Legea nr.10/2001 suprimă, așadar acțiunea dreptului comun, dar nu și accesul la un proces echitabil, întrucât, ca lege nouă, perfecționează sistemul reparator și procedural, instituie controlul judecătoresc al reparațiilor, prin accesul deplin și liber la trei grade de jurisdicție în condițiile art.21 al.1 și 3 din Constituție și ale art.6 al.1 din CEDO.
Potrivit Legii nr.10/2001 se conferă plenitudine de jurisdicție în materie, cu obligația examinării fondului cauzei, în primă instanță de către tribunal, în apel, pe calea devolutivă, de către curtea de apel și în recurs, în limitele motivelor prevăzute de art.304 pct.1-9 din Codul d e procedura civilă, de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția civilă și de proprietate intelectuală.
Prin urmare, acele persoane care nu au urmat procedura prevăzută de
Legea nr.10/2001 sau care nu au declanșat în termenul legal o atare procedură
sau care, deși au urmat-o, nu au obținut restituirea în natură a imobilului, nu au
deschisă calea acțiunii în revendicare, întemeiată pe dispozițiile art.480 civ.
Existenta unei proceduri speciale în care dreptul de proprietate
poate fi valorificat, precum și stabilirea unor termene în acest scop nu constituie
prin ele însele o încălcare a art.21 al.2 din Constituție și a art.6 al.1 din
Convenția Europeană a Drepturilor Omului, atâta timp cât asemenea restricții sunt rezonabile și determinate de necesitatea clarificării, în termen scurt, a unor situații litigioase și asigurări, pe această cale a securității juridice a circuitului civil.
Adoptarea unei reglementări speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu
consecința imposibilității utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă
articolul 6 din Convenție, în situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins este efectivă și asigură plenitudinea de jurisdicție.
Măsurile sancționatorii prevăzute de Legea nr.10/2001,constând în pierderea dreptului de proprietate de către persoanele îndreptățite, care nu au respectat termenele prevăzute de această lege pentru formularea cererii de restituire, ori de atacare a unor acte lovite de nulitate, sunt în acord cu cerințele prevăzute de art.1 din primul Protocol; precum si cu practica în materie a CEDO.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs, în termenul prevăzut de lege, reclamanta, solicitând în principal, casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare, având în vedere că atât instanța de fond, cât și cea de apel, nu s-au pronunțat asupra fondului. În subsidiar, în situația în care se apreciază că, totuși s-a cercetat fondul cauzei, solicită admiterea recursului și modificarea în întregime a deciziei și sentinței pronunțate în sensul admiterii acțiunii formulate, cu cheltuieli de judecată.
În motivare, se arată că acțiunea fiind întemeiată pe dispozițiile art. 480 - 481 Cod civil, art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998, art. 1 din Primul Protocol Adițional, art. 17 și 34 pct. 1 din Decretul-Lege nr. 115/1938 și Legea nr. 7/1996, tribunalul nu a examinat criticile aduse sentinței, și anume faptul că instanța nu a motivat în nici un fel de ce a respins capătul de cerere prin care se solicită a se constata nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului revendicat.
Din probele administrate rezultă că imobilul în litigiu a fost preluat de Statul Român de la autorul reclamantei, fără plată, în temeiul Decretului nr. 92/1950.
Acest act normativ se apreciază că nu a putut produce nici un efect asupra dreptului de proprietate cu privire la imobilele preluate de stat de la cetățeni, el fiind sub acest aspect, un act normativ neconstituțional și, în consecință, fără efecte juridice. Instanțele judecătorești sunt competente să stabilească valabilitatea, titlului Statului, lucru pe care ea l-a solicitat prin primul capăt de cerere, asupra căruia instanța de fond nu s-a pronunțat, iar, în apel, deși au criticat soluția pronunțată și sub acest aspect, nu a fost examinat.
Se invocă imprescriptibilitatea acțiunii în revendicare, care nu poate fi paralizată decât prin invocarea uzucapiunii, și se arată că ea a uzat și de legea specială, însă nu i s-a răspuns încă la notificare.
Ca atare, a uzat de calea dreptului comun, imobilul fiind înstrăinat.
Se arată că procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 pentru redobândirea imobilului este facultativă și nu exclusivă și nici obligatorie, având în vedere că a solicitat restituirea în natură și nu despăgubiri, situație în care procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 era obligatorie. Se arată că nici un text de lege nu interzice introducerea unei acțiuni în revendicare, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Se invocă faptul că art. 1 din protocolul nr. 1 la CEDO și art. 49 din Constituție prevăd când poate fi restrânsă exercitarea dreptului de proprietate. reclamantei a pierdut posesia și folosința imobilului în litigiu prin violență, bunul fiind preluat de Statul Român, iar decretul în baza căruia a fost preluat contravine dispozițiilor Constituției din 1948 și art. 481 Cod civil.
CEDO, prin hotărârile pronunțate, a stabilit o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 chiar și atunci când vânzarea de către Stat a bunului altuia către terți de bună- credință, chiar anterioară confirmării în justiție într-o manieră definitivă a dreptului de proprietate al altuia.
Se arată că nu există nici un termen legal înlăuntrul căruia această acțiune să poată fi exercitată și se invocă art. 2 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, conform căruia am păstrat calitatea de proprietar avută la data preluării, fiind nesocotit de către instanțele anterioare dreptul său de proprietate.
În drept, se invocă dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9, art. 312 alin. 1, 3 și 5 Cod procedură civilă.
Intimații -, și au solicitat prin întâmpinarea depusă, respingerea prezentului recurs, ca nefondat, arătând că nu sunt incidente dispozițiile art. 312 alin. 5 Cod procedură civilă, deoarece ambele instanțe au soluționat litigiul pe fond, dând o dezlegare legală tuturor capetelor de cerere cu care au fost investite, cu cheltuieli de judecată(22 - 27).
Se arată, în motivare, că, prin cererea de apel nu s-a invocat nesoluționarea pe fond a litigiului, interpretând că excepția de inadmisibilitate constituia, de fapt, o apărare de fond.
Se reiterează apărările invocate în fazele procesuale anterioare privind absența posibilității de a se opta între legea specială (nr. 10/2001) și cea generală, după momentul apariției celei dintâi, argumente ce au fost deja expuse, astfel că nu vor mai fi reluate.
În drept, se invocă dispozițiile art. 308 alin. 2 Cod procedură civilă.
Examinând hotărârea atacată, prin prisma motivelor invocate, precum și în limitele trasate de prevederile art. 304 și 304 ind. 1 Cod procedură civilă, față de dispozițiile art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998, art. 45 și 46 din Legea nr. 10/2001, Curtea constată că prezentul recurs nu este întemeiat atât Judecătoria Arad, cât și Tribunalul Arad pronunțând hotărâri temeinice și legale, pentru considerente expuse în cuprinsul lor și pe care instanța de recurs și le însușește.
Astfel, instanța de apel a soluționat în mod corect pretinsul conflict între legea specială reparatorie (Legea nr. 10/2001) și dreptul comun, în ceea ce privește revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv de către Statul Român, în perioada de incidență. De asemenea, se impune a conchide că a,fost corect stabilită natura acțiunii civile ce face obiectul prezentului dosar, ca, fiind o acțiune în revendicare a imobilelor, în discuție, natură ce rezultă din interpretarea coroborată a petitelor formulate, în vederea decelării interesului urmărit, chiar dacă au fost formulate mai multe capete de cerere aparent distincte, (constatarea nevalabilității titlului Statului, redobândirea posesiei imobilului și rectificare CF), acestea sunt specifice, acțiunii în revendicare imobiliară pentru regiunile de carte funciară.
Ca atare, avem o acțiune în revendicare, care nu își pierde caracterul unitar, printr-o falsă dezmembrare în petite ce nu pot fi valorificate distinct, astfel că nu poate fi reținută, ca întemeiată) afirmația recurentei privind nesoluționarea unui petit, respectiv a celui privind nevalabilitatea Statului.
Instanțele de fond au tratat au tratat acțiunea potrivit naturi sale, procedând la soluționarea ei în mod unitar.
În ceea ce privește posibilitatea pentru reclamantă de a beneficia de judecata oferită de forța, coercitivă a Statului, prin apelul la instanță pe calea prezentei acțiuni, tribunalul a interpretat și aplicat în mod corect prev. art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998 le situațiile reglementate de Legea nr. 10/2001.
Astfel, potrivit art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998, bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin viciere consimțământului, pot fi revendicare de foștii proprietari, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație.
Imobilul în litigiu, față de temeiul preluării sale, coroborat cu dispozițiile art. 1 și 2 din Legea nr. 10/2001 rep. face obiectul acestei legi speciale în ceea ce privește măsurile reparatorii ce pot fi acordate de stat pentru imobilele preluate abuziv, astfel că, față de prevederile Legii nr. 213/1998 sus-citate,este exclusă calea unei acțiuni în revendicare de drept comun.
Această soluție rezultă și din prevederile art. 21 alin. 5 din Legea nr. 10/2001 rep. potrivit cărora nerespectarea termenului de 6 luni prevăzut pentru trimiterea notificării conform alin.1, atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.
Prin aceasta nu se aduce atingere accesului la justiție consacrat de Constituția României și de art. 6 din CEDO, doar că accesul trebuie să se facă în formele prescrise de lege, în acest sens fiind și jurisprudența CEDO, așa cum am mai arătat.
Legea nr. 10/2001 reglementează procedura de urmat de către persoanele îndreptățite pentru revendicarea imobilelor preluate abuziv de către stat în perioada 06.03.1945 - 22.12.1989 în capitolul III "Proceduri de restituire".
În acest sens, persoana îndreptățită va notifica în termen de 6 luni de la intrarea în vigoare a legii persoana juridică deținătoare, solicitând restituirea în natură a imobilului în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la depunerii actelor doveditoare potrivit art. 23 din lege unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură. art. 26 al. 3 prevede că decizia sau, după caz, dispoziția motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptățită la secția civilă a tribunalului în al cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare sau, după caz, al entității investite cu soluționarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare.
Din interpretarea acestor dispoziții, reiese că revendicarea imobilelor preluate abuziv de către stat nu se poate face pe calea comună a introducerii la instanță a unei acțiuni având acest obiect, ci trebuie urmată procedura administrativă obligatorie. Deși este o procedură administrativă, aceasta nu înseamnă că împiedică accesul părții la justiție, în acest sens pronunțându-se și instanța supremă. Accesul la justiție al persoanei interesate este garantat prin posibilitatea pe care o are de a ataca în condițiile legii, decizia sau dispoziția de respingere a notificării sau a cererii de restituire, precum și refuzul nejustificat al unității deținătoare să soluționeze cererea de retrocedare a imobilului.
Reclamanta a urmat procedura prevăzută de Legea nr.10/2001, finalizată cu emiterea dispoziției nr. 784/23.03.2006, prin care a fost respinsă cererea de restituire în natură a celor 3 apartamente, motivat de faptul că acestea au fost înstrăinate.
Dispoziția a fost contestată în justiție de reclamantă, iar judecata a fost suspendată până la finalizarea prezentei cauze.
Odată introdusă notificarea, aceasta nu înseamnă că notificatorii au dreptul de a revendica imobilul, pe calea dreptului comun, ci ei sunt obligați a urma procedura arătată pentru a obține realizarea dreptului lor. Deci, în speță, reclamanta trebuia să conteste dispoziția prin care li s-a soluționat notificarea depusă cu privire la imobil și să urmeze calea prevăzută de lege în acest scop.
În acest sens, s-a pronunțat Înalta Curte de Casație și Justiție, în soluționarea a două recursuri în interesul legii, prin decizia nr. LIII/2007 și decizia pronunțată la 09.06.2008, obligatorii, potrivit prevederilor art. 329 Cod procedură civilă.
În motivare, s-a reținut că art. 1 alin. 1 din Legea nr. 10/2001 rep. oferă cadrul juridic complet pentru restituirea în natură și prin măsuri reparatorii în echivalent a imobilelor preluate abuziv de către Stat în perioada de incidență (06 martie 1945 - 22 decembrie 1989), reglementând în detaliu modalitatea de restituire a imobilelor preluate.
Aceste dispoziții legale constituie cadrul juridic special în acest sens, singurul care poate fi invocat după intrarea lor în vigoare, iar prev. art. 480.civ. au un caracter general față de dispozițiile Legii nr. 10/2001.
Această interpretare este în sensul art. 6 alin 2 din Legea nr. 213/1998, numai persoanele exceptate de la procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze în termenele prevăzute această procedură având deschisă calea acțiunii în revendicarea bunului litigios.
Se mai arată că nici art. 481.civ. nu poate constitui temei al unei acțiuni în revendicarea unui imobil expropriat de stat în regimul comunist, pentru identitate de rațiune.
Se mai reține că Legea nr. 10/2001 suprimă acțiunea de drept comun a revendicării, dar, totodată, asigură realizarea garanțiilor unui proces echitabil în condițiile art. 6 alin 1 din CEDO, prin instituirea unui sistem reparator și procedural perfecționat, în trei grade de jurisdicție.
Decizia din 09.06.2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție stabilește modalitatea de soluționare a conflictelor intervenite între diferite acte normative cu privire la acest domeniu. Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că, în situația în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, 10/2001, și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, convenția are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel, nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice. Or, în cauză, prin repunerea în discuție a valabilității titlului de proprietate al Statului, respectiv al chiriașilor-cumpărători, se aduce atingere atât dreptului de proprietate al acestor din urmă pârâți, cât și securității raporturilor juridice, astfel încât, în conformitate cu decizia Înaltei Curți precitate, prin soluționarea fondului acțiunii s-ar putea reține, în cauză, o încălcare a unui alt drept de proprietate.
Se impune a se constata că foștii proprietari au avut asigurat accesul la justiție atâta vreme cât li s-a pus la dispoziție o cale specială de urmat în vederea redobândirii dreptului de proprietate asupra imobilelor acestora, în condițiile în care termenul de depunere a notificărilor a fost prelungit succesiv. Stabilirea acestor termene în care foștii proprietari puteau solicita retrocedarea imobilelor ce au făcut obiectul Legii nr. 10/2001, a fost de natură să asigure respectarea principiului securității și stabilității raporturilor juridice în materia proprietății. Efectivitatea dreptului de acces la tribunal impune ca exercițiul său să nu fie afectat de existența unor impedimente de drept care îi afectează substanța dreptului.
În conformitate cu art. 53 din Constituția României, exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți poate fi restrâns numai prin lege și numai dacă se impune, pentru apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și a libertăților cetățenilor, desfășurarea instrucției penale, prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav. Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu și fără a aduce atingere existenței dreptului sau a libertății.
Nu se poate afirma însă că soluția respingerii, ca inadmisibilă, a cererii reclamantei ar reprezenta o limitare nepermisă a dreptului de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1, deoarece sunt întrunite condițiile unei privări de proprietate legitime, adică instituirea sa legală, urmărirea unei cauze de utilitate publică, conformitatea cu dreptul intern, dar și respectarea unui raport de proporționalitate între mijloacele folosite în scopul vizat, în cauză limitându-se redobândirea unui drept de proprietate doar prin aplicarea unor legi speciale, temporare, respectiv Legea nr. 10/2001.
În acest context, nu există o încălcare a prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, care ocrotește nu numai un bun actual, existent, ci și legitimă de a vedea renăscut un vechi drept de proprietate, imposibil de exercitat o perioadă lungă de timp.
Ne aflăm în situația în care este pus în discuție dreptul de proprietate al unor alte persoane, astfel că singura soluție care se impune este aceea în sensul inadmisibilității acțiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun, excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun urmând a fi admisă.
În cadrul procedurii prevăzute de legea reparatorie specială, reclamanta își va putea valorifica apărările cu privire la nevalabilitatea titlului Statului, și nu în prezentul cadru procesual, ce nu este să conducă la finalitatea urmărită de reclamantă) respectiv redobândirea imobilelor.
Se mai impune a remarca că, în raport de data ratificării Convenției CEDO, se bucură de garanțiile instituite de aceasta, drepturile existente, respectiv dobândite ulterior. Reclamanta nu poate invoca protecția conferită de art. 1 din Primul Protocol Adițional, în condițiile în care pretinsa atingere adusă dreptului de proprietate al antecesoarei sale, a avut loc anterior acestui moment.
Însă, raportat la data dobândirii imobilului de către actualii proprietari aceștia beneficiază de operațiunile arătate, or, este unanim admis în jurisprudența CEDO, faptul că o încălcare a drepturilor consacrate de ea, nu poate fi îndreptată printr-o altă încălcare a Convenției.
Pentru aceste considerente, în baza dispozițiilor legale invocate, coroborate cu prevederile art. 299 și urm. Cod procedură civilă Curtea constată că prezentul recurs nu este întemeiat, motiv pentru care, în baza dispozițiilor art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, îl va respinge.
Față de soluția pronunțată și de prevederile art. 274 Cod procedură civilă, instanța va obliga recurenta la plata către intimații, și a sumei de 1.500 lei, cheltuieli de judecată în recurs, constând în onorariu de avocat, potrivit chitanței depuse la fila 29 dosar.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de reclamanta împotriva deciziei civile nr. 48 din 12.02.2009, pronunțată de Tribunalul Arad în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații Statul Român, prin Municipiul A, prin Primar, -, și.
Obligă reclamanta la plata către intimații, și a sumei de 1.500 lei, cheltuieli de judecată în recurs.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședința publică, azi 21 mai 2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
- - - - -
GREFIER,
- -
Red. /12.06.2009
Tehnored./22.06.2009
Ex.2
Primă instanță: - Judecătoria Arad
Instanța de apel: și - Tribunalul Arad
Președinte:Lucian LăpădatJudecători:Lucian Lăpădat, Claudia Rohnean, Trandafir Purcăriță
