Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 555/2009. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA OPERATOR - 2928
SECȚIA CIVILĂ
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ NR.555
Ședința publică din 21 mai 2009
PREȘEDINTE: Lucian Lăpădat
JUDECĂTOR 2: Claudia Rohnean
JUDECĂTOR 3: Trandafir Purcăriță
GREFIER:- -
S-a luat în examinare recursul declarat de pârâta COMUNA reprezentată prin PRIMAR împotriva deciziei civile de apel nr. 62/19.02.2009, pronunțată de Tribunalul Arad, în dosarul nr-, în contradictoriu cu reclamanta intimată, pârâtul intimat și intervenientul intimat CABINET MEDICAL INDIVIDUAL DR., având ca obiect revendicare imobiliară.
La apelul nominal, făcut în ședință publică, se prezintă avocata pentru reclamanta intimată și consilier juridic pentru pârâta recurentă Comuna reprezentată prin Primar, lipsă fiind pârâtul intimat și intervenientul intimat Cabinet Medical Individual dr..
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care nemaifiind de formulat alte cererii instanța acordă cuvântul în dezbaterea recursului.
onsilier juridic pentru pârâta recurentă Comuna reprezentată prin Primar pune concluzii de admiterea recursului, modificarea deciziei atacate și în consecință menținerea hotărârii primei instanțe ca temeinică și legală, prin respingerea apelului.
Avocata pentru reclamanta intimată depune concluzii scrise și solicită respingerea recursului și menținerea ca legală și temeinică a hotărârii recurate.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată:
Prin acțiunea civilă înregistrată la udecătoria Arad, sub nr. 3795/55/15.03.2008, reclamanta reclamanta ( ) născută, în contradictoriu cu pârâții Comuna și a solicitat instanței să se constate nevalabilitatea titlului Statului Român asupra imobilului situat în str. - cel M (fostă ) nr. 35 înscris în CF 610 nr. top 288-290, în raport cu dispozițiile art. 6 din Legea 213/1998, art. 135 și art. 41 din Constituția României și art. 1 din Primul Protocol al Convenției Europene a Drepturilor Omului; să se dispună revenirea la situația anterioară de carte funciară din radierea dreptului de proprietate a Comunei, așa cum apare înscris în foaia de proprietate a CF nr. 610, sub și respectiv, precum și a dreptului de folosință gratuită înscris în aceiași foaie de proprietate sub B 20 în favoarea pârâtului de ordin 2 și întabularea dreptului de proprietate asupra imobilului în favoarea reclamantei; să oblige pârâții să-i lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul din -, jud. A,imobil cu o valoare de circulație (declarată de reclamantă și necontestată de celelalte părți) de 480.000 lei,
Reclamanta și-a motivat acțiunea prin aceea că a dobândit prin moștenire legală dreptul de proprietate asupra imobilelor înscrise, în CF 610 așa cum sunt ele descrise în foaia de avere a CF 610.La data de 15.01.1948 în foaia de proprietate a CF 610 se intabulează dreptul de proprietate asupra tuturor imobilelor de sub Al 1-5, 7-14, 13-20,II.1-4+2, prin efectul exproprierii, operată în baza Legii 187/1945, fără a se observa că reclamanta fiind minoră la momentul exproprierii era exclusă de la expropriere.Ulterior exproprierii, în baza actului de proprietate nr. 283/1956 imobilul de sub II.l, cu nr. top 288-290 se intabulează în favoarea reclamantei cu titlu de drept de restituire. În anul 1975, în baza prevederilor Decretului - Lege 223/1974, reclamanta a fost din nou deposedată de acest imobil.Prin art. 6 din Legea 213/1998 instanțele au fost îndrituite să verifice conformitatea dispozițiilor constituționale a actelor normative emise anterior anului 1991, iar în asemenea situație se constată că prevederile Decretului 223/1974 contravin Constituției României din 1965, potrivit căreia proprietatea particulară se bucură de protecție specială, cetățenii Populare Române erau egali în fața legii, iar exproprierile pentru cauză de utilitate publică se făceau pe baza unei legi și cu o dreaptă și prealabilă despăgubire stabilită prin justiție. Totodată, prevederile Decretului-Lege nr. 223/1974 contravine dispozițiilor legale în vigoare la acea dată, respectiv art. 481 cod civil potrivit căruia "nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa afară numai pentru cauză de utilitate publică și primind o dreaptă și prealabilă despăgubire", precum și dispozițiile tratatelor internaționale la care România era parte privitoare la proprietate și anume Declarația Universală a Drepturilor Omului.Este evident că preluarea abuzivă, în condițiile încălcării principiilor consacrate de Codul civil în materia proprietății a exclus calitatea de proprietar a statului. În Decizia 73 din 19 iunie 1995 Curtea Constituțională a reținut că acolo unde preluarea imobilului s-a făcut fără titlu valabil "dreptul de proprietate al persoanei fizice nu a fost legal desființat". Reclamanta a mai arătat că față de prevederile art. 2 al. 2 din Legea nr. 10/2001 în calitate de persoană a cărui
imobil a fost preluat în mod abuziv își păstrează calitatea de proprietar avută în
momentul preluării.
Reclamanta a invocat în drept dispozițiile art. 6 din Legea 213/1998; Decretul 9/1989, art. 135, 41, 36, 21 din Constituția României și art. 1 din Primul Protocol al Convenției Europene a Drepturilor Omului, art. 480 și 481 Cod civil.
Pârâta comuna, prin întâmpinare a solicitat respingerea acțiunii ca inadmisibilă.
Prin cererea reconvențională, formulată de pârâta Comuna se solicită de la reclamantă, pârâtă reconvențională suma de 63.000 lei cu titlu de contravaloare lucrări de reparații capitale la imobilul în litigiu.
Prin cererea de intervenție în nume propriu, formulată de Cabinetul medical individul dr. s-a solicitat de la reclamantă suma de 60.377,91 lei, actualizate la zi, la prețul pieței, reprezentînd contravaloarea investițiilor efectuate la imobilul în litigiu de către intervenientă.
Pârâtul, deși legal citat nu s-a prezentat în instanță și nici nu și-a făcut apărări scrise pentru dosarul cauzei.
Prin sentința civilă nr.7622/23.10.2008, pronunțată în dosarul nr-, Judecătoria Arad - secția civilă - respinge acțiunea civilă formulată de născută, în contradictoriu cu Comuna și, pentru revendicare imobil.
Respinge cererea reconvențională formulată de Comuna în
contradictoriu cu pentru pretenții, reprezentând contravaloare
investiții imobiliare.
Respinge cererea de intervenție în interes propriu formulată de Cabinetul medical individual Dr. cu sediul în localitatea, pentru pretenții, reprezentând contravaloare investiții imobiliare,
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că potrivit mențiunilor din Coala CF, imobilul situat în str. - cel M (fostă ) nr. 35 înscris în CF 610 nr. top 288-290 fost proprietatea reclamantei până în anul 1975.
În anul ante-menționat imobilul a fost trecut în proprietatea Statului Român în baza Decretului-Lege 223/1974.
Reclamanta pretinde că trecerea imobilului în proprietatea Statului s-a realizat printr-o preluarea abuzivă.
Pârâta și intervenienta au efectuat lucrări de investiții la imobilul în litigiu.
Pentru imobilele preluate abuziv de către Stat, în perioada 6 martie 1989-22 decembrie 1989 fost adoptată Legea specială 10/2001, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite.
In raport cu pretinsa preluarea abuzivă a imobilului în litigiu și cu dispozițiile Legii ante-menționate, reclamanta a fost ținută să urmeze procedura prevăzută de Legea 10/2001.
În condițiile în care reclamanta nu a urmat acea procedură, reclamantei nu îi mai este deschisă calea acțiunii în revendicare de care a înțeles să uzeze în prezentul proces judiciar, în considerarea principiului că "specialia generalibus derogant".
În acest sens s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul 60/2007: " Cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și soluționate neunitar de instanțele judecătorești, Secțiile Unite decid:
Concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială "
Pentru aceste considerente prima instanță va respinge acțiunea reclamantei și corelativ cu modul de soluționare al acțiunii principale, se vor respinge și cererile reconvenționale și de intervenție în interes propriu.
Împotriva acestei sentințe civile a declarat apel reclamanta (născută ), solicitând admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinței, în sensul admiterii acțiunii, astfel cum a fost formulată în scris.
În motivarea apelului se arată că hotărârea este nelegală și netemeinică, întrucât a investit instanța cu veritabilă acțiune în revendicare, prin care a solicitat constatarea nevalabilității titlului Statului Român, caracterul abuziv al preluării și restabilirea situației de CF, petite de care prima instanță nu a ținut seama și nu le-a analizat pe fond, apreciind că acțiunea în revendicare pe drept comun este inadmisibilă după intrarea în vigoare a Legii 10/2001, dar această soluție este greșită, dându-se o interpretare eronată a Deciziei ICCJ pronunțată de Secțiile Unite în dosarul nr. 60/2007, fără a da eficiență alin.4 din textul deciziei și fără a ține cont de practica CEDO în această materie.
Prin întâmpinare, pârâta Comuna - reprezentată prin Primar - a solicitat respingerea apelului și menținerea ca legală și temeinică a hotărârii apelate.
Prin decizia civilă nr. 62 din 19.02.2009, pronunțată în dosarul nr-, Tribunalul Arad - secția civilă - admite apelul declarat de apelanta-reclamantă împotriva sentinței civile nr.7622 din 23.10.2008 pronunțată de Judecătoria Arad în dosarul nr-.
Desființează sentința și trimite cauza aceleiași instanțe spre rejudecarea fondului.
Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut în fapt și drept, că prin acțiunea introductivă, reclamanta a solicitat să se constate că imobilul proprietatea antecesorilor săi situată în comuna - înscris în CF nr. 610, a trecut în proprietatea statului fără titlu valabil, astfel că datorită caracterului abuziv al preluării solicită restabilirea situației anterioare de CF.
Prima instanță a soluționat litigiul în mod greșit pe cale de excepție, considerând inadmisibilă acțiunea reclamantei pe calea dreptului comun, întrucât au avut posibilitatea revendicării imobilului în condițiile Legii nr. 10/2001, pe care însă nu au înțeles să o folosească, deși după intrarea în vigoare a legii, asemenea acțiuni nu mai pot fi admise, decât în condițiile și cu respectarea dispozițiilor acestei legi, care are caracterul unei legi speciale și de imediată aplicare, întrucât interesează atât procesual, cât și substanțial, ordinea publică.
În contextul celor prezentate, Legea nr. 10/ 2001, în întregul său conținut, nu îngrădește dreptul persoanelor și accesul lor la justiție, pe calea unei acțiunii de drept comun în vederea promovării unei acțiuni în revendicarea bunurilor mobile sau imobile de care au fost deposedați de către stat, în mod abuziv, cu sau fără titlu.
Mai mult, soluția respingerii ca inadmisibilă, a acțiunii în revendicare, pe calea dreptului comun, ar crea o inegalitate nejustificată între foștii proprietari care au sesizat instanțele de judecată cu astfel de acțiuni, anterior întrării în vigoare a legii speciale, (Legea nr. 10/2001) și celelalte persoane îndreptățite a-și exercita acest drept legitim, ulterior întrării în vigoare a acestei legi speciale și care ar fi obligați să urmeze o singură procedură, cea administrativă, soluție care este de neacceptat.
Apoi, prin raportare la art. 1 din Protocolul 1 Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, ratificate de România prin Legea nr. 30/ 1994 care consacră dreptul de acces la o instanță imparțială și independentă și art. 44 din Constituția României care apără și garantează dreptul de proprietate, consacrat de art. 480 Cod civil, exercitarea acțiunii în revendicare nu poate fi paralizată prin dispozițiile legii speciale, contrare dreptului comun.
Nici Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în dosarul nr. 60/2007 cu privire la concursul dintre Legea specială - (Legea 10/2001) și Legea generală - dreptul comun în materie, prin alin.4 din "comunicat" nu exclude posibilitatea formulării unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.
Deci, se impunea să se analizeze fondul pricinii, pentru a se constata dacă imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului fără titlu și în consecință dacă pârâtul a încheiat contract de vânzare cumpărare prin fraudă la lege, întrucât imobilul nu putea face obiectul vânzării către chiriași în temeiul Legii nr. 112/1995.
Întrucât nu s-a făcut acest lucru, în mod greșit prima instanță a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului și ca atare apelul urmează a fi admis, în baza art. 296, 297 cod.pr. civilă, desființată sentința apelată și trimisă cauza aceleiași instanțe pentru judecarea fondului.
Împotriva acestei decizii civile de apel a declarat recurs, în termen legal, pârâta Comuna jud. A - prin Primar - solicitând, în esență modificarea ei, în sensul respingerii apelului reclamantei și menținerii sentinței civile nr. 7622/23.10.2008, a Judecătoriei Arad ca temeinică și legală, invocând în drept art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă și motivând în esență că Legea nr. 10/2001 nu aduce atingere dreptului de proprietate invocat de reclamanta intimată, accesul la justiție a foștilor proprietari nefiind lezat ci este condiționat de celeritatea cu care se acționează, cum și că procedura care face obiectul Legii nr. 10/2001, are ca finalitate recunoașterea dreptului de proprietate al reclamantei și pe cale de consecință obligarea pârâtului la restituirea bunului, impunându-se inadmisibilitatea acțiunii în revendicare pe dreptul comun.
Verificând decizia civilă recurată, prin prisma dispozițiilor art. 299 și urm. Cod procedură civilă și în raport de motivul invocat în recurs, față de stare de fapt din dosar, ca și de probele administrate în cauză, Curtea stabilește că recursul de față al pârâtei de mai sus este nefondat, urmând ca, în temeiul dispozițiilor art. 312 al. 1 Cod procedură civilă să fie respins ca atare, întrucât bine a fost admis apelul reclamantei, în modul arătat și pentru considerentele expuse judicios de către instanța de apel, însușite și de C, ca instanță de control judiciar, criticile formulate în recurs, nefiind întemeiate.
Într-adevăr, din analiza tuturor probelor dosarului, Curtea constată că decizia civilă recurată este legală și temeinică, iar motivul de recurs invocat, prev. de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă nu este fondat, deoarece hotărârea recurată nu este lipsită de temei legal și nici nu a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, în mod corect instanța de apel dispunând admiterea apelului reclamantei și desființarea hotărârii atacate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, pe fond, la aceeași primă instanță, respectiv Judecătoriei Arad, în condițiile în care aceasta nu s-a pronunțat în nici un mod asupra primului capăt din acțiunea introductivă de instanță formulată de reclamantă, vizând constatarea nevalabilității titlului Statului Român asupra imobilului în litigiu dedus judecății în raport cu dispozițiile art. 6 din Legea nr. 253/1998, art. 135 și art. 41 din Constituția României, ca și art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ceea ce face ca pricina să nu fie cercetată, în totalitate, pe fondul ei, impunându-se, așadar, rejudecarea cauzei, în fond, de către prima instanță.
Ca atare este corectă constatarea instanței de apel conform cu care, prima instanță a rezolvat greșit prezentul litigiu pe calea excepției considerând inadmisibilă acțiunea reclamantei pe calea dreptului comun, și că era cazul ca prima instanță să cerceteze fondul pricinii, respectiv să constate în ce condiții a fost preluat imobilul în discuție în patrimoniul Statului Român și dacă pârâtul a încheiat sau nu, un contract legal de vânzare - cumpărare, prin prisma Legii nr. 112/1995.
Acesta pentru că Legea nr. 10/2001, este o lege cu caracter reparatoriu, legiuitorul urmărind să repare prejudiciile suferite de proprietari pentru abuzurile săvârșite de Statul Român, în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989. Pe cale de consecință, având în vedere aceste scop, orice neclaritate urmează a fi interpretată în favoarea persoanelor îndreptățite, un raționament contrar însemnând un abuz adăugat celor pe care legiuitorul le-a avut în vedere la momentul reglementării modalităților de reparare.
Obligarea reclamantei de a urma procedura prealabilă prevăzută de Legea nr. 10/2001 și aprecierea inadmisibilității sesizării instanței de judecată cu soluționarea unei acțiuni de drept comun, (cum se susține de către recurentă prin motivele de recurs) ar conduce la încălcarea dispozițiilor art.6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care înscriind dreptul la un proces echitabil, recunoaște accesul la justiție, anume, dreptul la un tribunal, în sensul convenției.
Este adevărat că potrivit jurisprudenței CEDO, pot fi aduse restricții exercițiului dreptului de acces la justiție, întrucât dreptul de acces, chiar prin natura sa, cere o reglementare din partea statului, însă aceste restricții trebuie să urmărească un scop legitim și să nu afecteze substanța însăși a dreptului.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a conchis că, deși Legea nr. 10/2001 le oferă părților interesate, atât accesul la o procedură administrativă, cat și ulterior, dacă este necesar, la o procedură contencioasă, acest"acces rămâne teoretic și iluzoriu",nefiind în prezent în măsură să conducă într-un termen rezonabil la plata unei despăgubiri în favoarea persoanelor pentru care restituirea în natură nu mai este posibilă.
Mai mult, nici Legea nr. 10/2001, nici Legea nr.247/2005 care o modifică, nu iau în
considerare prejudiciul suferit din cauza lipsei îndelungate de despăgubire
Prin urmare, ingerința în dreptul reclamantei de acces la o instanță judecătorească nu ar fi proporționată cu scopul urmărit, fiind încălcate prevederile art.6 din Convenție, cum în mod corect a reținut instanța de apel.
Tocmai de aceea, CEDO, a apreciat că sunt admisibile acțiunile în revendicare pe dreptul comun, mai ales în condițiile în care, în temeiul cererilor bazate pe Legea nr. 10/2001, s-a produs o întârziere a acordării oricărui tip de reparație, fapt ce îi face pe foștii proprietari să suporte o pierdere excesivă și incompatibilă cu protecția proprietății, astfel cum este consacrat prin art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene pentru Apărarea Drepturilor și Libertăților Fundamentale ale Omului.
De altfel, și Înalta Curte de Casație și Justiție constituită în Secții Unite, în ședința din 09.06.2008, în dosarul nr.60/2007 în soluționarea recursului în interesul legii, cu privire la o soluție unitară privitoare la acțiunile întemeiate pe dreptul comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 06.03.1945- 22.12.1989 formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, s-a pronunțat în sensul că atunci când există neconcordanțe între legea specială și Convenție (CEDO), convenția are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, care prevede imprescriptibilitatea dreptului.
In mod corect instanța de apel a sancționat greșeala instanței de fond care a apreciat ca inadmisibilă acțiunea în revendicare pe considerentul că, procedura administrativă instituită de Legea nr. 10/2001 este obligatorie.
Astfel, art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului garantează fiecărei persoane dreptul de a avea acces la o instanță și la un proces echitabil, referitor la drepturile și obligațiile cu caracter civil, iar eventualele limitări admise ale dreptului de acces la justiție trebuie să respecte principiile conform cărora să se urmărească un scop legitim și să nu se afecteze substanța însăși a dreptului, fiind de asemenea, necesar și asigurarea unui raport rezonabil de proporționalitate între scopul urmărit și mijloacele alese, însă prin hotărârea pronunțată de către prima instanță, au fost încălcate aceste principii ale limitării exercitării dreptului de acces la justiție, deși prin Convenție sunt apărate drepturile și libertățile concrete și efective ale omului, iar nu teoretice și iluzorii.
Dreptul la un proces echitabil nu poate fi examinat în abstract, ci doar la lumina împrejurărilor specifice fiecărui caz, în cazul recurgerii la jurisprudență europeană putându-se antama și fondul cauzei, adică modul echitabil de soluționare a problemei pe fond.
Curtea consideră că a susține un fine de neprimire unor asemenea acțiuni în revendicare imobiliară (prin respingerea ca inadmisibilă a acestora), înseamnă a bloca liberul acces la justiție, lăsând deschisă doar calea administrativă pentru redobândirea dreptului de proprietate, ceea ce contravine art. 21 al. 1 din Constituție și art. 6 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale.
Într-adevăr, procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001, nu poate constitui o limitare a protecției juridice a dreptului de proprietate privată a reclamantei și accesul acesteia la actul de justiție, prima instanța interpretând greșit prevederile art. 22 al. 5 din Legea nr. 10/2001, contrar, atât doctrinei și jurisprudenței instanțelor naționale, cât și contrar dispozițiilor și practicii judiciare CEDO, în materie de respectarea dreptului la proprietate privată, căci lipsa unei reacții prompte și coerente din partea Statului Român, în ce privește restituirea imobilelor preluate abuziv, echivalează cu o neîndeplinire a obligației Statului, de asigura exercițiul efectiv al dreptului de proprietate, garantat, atât de dispozițiile art. 480 și 481 Cod civil, cât și de art. 1 din Primul Protocol Adițional la CEDO, prin raportare și la art. 20 din Constituția României, a căror finalitate este dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu.
Prin toate aceste prevederi legale se stabilește un nou cadru juridic în această materie, iar prin respingerea acțiunii reclamantei - pe excepția inadmisibilității ei - este încălcat și dreptul reclamantei la un proces echitabil, consfințit de art. 6 al. 1 din CEDO, căci art. 22 al. 5 din Legea nr. 10/2001, nu asigură un just echilibru între interese victimelor preluărilor abuzive și interesul general și prin aceasta se încalcă principiul proporționalității, care trebuie respectat în materia limitărilor aduse drepturilor fundamentale, câtă vreme în cazul existenței unei neconcordanțe între dreptul intern și prevederile CEDO, Convenția se aplică cu prioritate.
Excepția inadmisibilității acțiunii reclamantei reținută de către prima instanța este însă greșită și pentru că, potrivit art.6 din Legea nr. 213/1998, instanța de judecată era abilitată să verifice valabilitatea titlului Statului de preluare, prin comparare cu titlu reclamantei, asupra imobilului în discuție.
Ca atare, în raport de prevederile art. 1 din Primul Protocol Adițional la CEDO și de art. 20 al. 2 din Constituția României, cu prilejul rejudecării pe fond a cauzei, instanța de trimitere Judecătoria Arad își va examina competența ei de soluționare a acțiunii în revendicare, bazată pe dreptul comun și de a stabilii valabilitatea titlului Statului și după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, ținându-se seama, atât de prevederile legislației interne - art. 44 din Constituție și art. 480 Cod civil - cât și de reglementările și angajamentele internaționale, la care Statul Român era și este parte, respectiv Declarația Universală a Drepturilor Omului din 1948, Acordul de la, din 1975, art. 1 din Primul Protocol Adițional la CEDO, ratificat de România, în anul 1994, vizând aspectul că nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa, decât pentru o cauză de utilitate publică, toate aceste prevederi legale reglementând ocrotirea și garantarea dreptului de proprietate al reclamantei, la data preluării imobilului în discuție, de către Statul Român, fiind deci cazul ca acțiunea în revendicare imobiliară a reclamantei să fie cercetată pe fond, iar nu respinsă pe excepția inadmisibilității ei.
În consecință, prima instanța, căreia i se va transpune cauza în vederea soluționării acțiunii reclamantei pe fond, urmează să aprecieze dacă reclamanta are un drept de proprietate recunoscut de Convenție, față de obiectul cererii ei și prin compararea titlurilor de proprietate, prin prisma dispozițiilor art. 2 al. 2 din Legea nr. 10/2001, republicată, față de dispozițiile art. 480 Cod civil, prin raportarea acestor texte legale la art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenție, ceea ce n- făcut și deci prin aceasta nu a soluționat fondul pricinii, ci a rezolvat - greșit - procesul, pe excepția inadmisibilității acțiunii reclamantei, impunându-se, prin urmare respingerea prezentului recurs al pârâtei.
Această soluție se impune în speță, deoarece, privitor la modul de soluționare a excepției inadmisibilității acțiunii reclamantei, Curtea reține că prima instanța a pronunțat o hotărâre nelegală și netemeinică, întrucât valorifică raportul dintre legea specială și legea generală, în mod greșit, făcându-se abstracție de starea de fapt specifică pricinii și particularităților ei concrete, axându-se pe principiul "specialis generalibus derogant" și apreciază inadmisibilitatea acțiunii în revendicare, prevăzută de dreptul comun, în raport cu dispozițiile Legii nr. 10/2001, deși, în cauză nu se pune problema alegerii legii aplicabile, în raport de temeiul juridic al acțiunii, fixat de reclamantă, în baza principiului disponibilității, potrivit dispozițiilor legale precitate, tranșând litigiul pe cale de excepție, deși procesul trebuia evaluat în concret,pe fondul situației juridice cu care prima instanța a fost investită, în cauză fiind încălcate deci art. 129 și 130 Cod procedură civilă, art. 6 din CEDO, art. 20 al. 2 din Constituție, art. 6 din Legea nr. 213/1998 și art. 137 Cod procedură civilă.
În concluzie, rezultând că în dosar există neconcordanță între dreptul intern și Convenția Europeană a Dreptului Omului, care neconcordanță trebuie rezolvată prin aplicarea cu prioritate a Convenției, prima instanța, cu prilejul rejudecării pricinii pe fond, va cerceta dreptul de proprietate al reclamantei dedus prezentei judecăți, prin prisma art. 1 din citatul Protocol Adițional nr. 1, care reglementează materia privării de un bun și de folosința acestuia, în acord și cu dispozițiile Deciziei nr. 33 din 09.06.2008, dată în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție B, prin care se stabilește că prioritate are Convenția, chiar în cadrul unei acțiunii în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, o asemenea acțiune neputând fi respinsă ca inadmisibilă, ci ea trebuie - evident - analizată, pe fond, prin verificarea aspectului dacă prin admiterea ei nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, ori securității și stabilității raporturilor juridice civile și prin neîngrădirea accesului reclamantei la actul de justiție.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de pârâta COMUNA, jud. A - prin Primar - împotriva deciziei civile de apel nr. 62/19.02.2009, pronunțată de Tribunalul Arad, în dosarul nr-.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședința publică din 21 mai 2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
- - - - -
GREFIER,
- -
Red. /26.05.2009
Tehnored//01.06.2009
Ex.2
Prima instanță:
Instanța de apel: și
Președinte:Lucian Lăpădat
Judecători:Lucian Lăpădat, Claudia Rohnean, Trandafir Purcăriță
