Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 573/2009. Curtea de Apel Iasi
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL IAȘI
SECTIA CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIE Nr. 573
Ședința publică de la 25 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Adriana Elena Andronic
JUDECĂTOR 2: Georgeta Buliga
JUDECĂTOR 3: Elena
Grefier:
Pe rol judecarea cauzei civile privind pe recurenții, și pe intimații -., -. - din Deal, -, având ca obiect revendicare imobiliară împotriva sentinței civile numărul 3619/2008 a Judecătoriei Vaslui și a deciziei civile numărul 69/A din 2 iunie 2009 Tribunalului Vaslui.
- apelul nominal făcut în ședința publică lipsesc părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează că prin serviciul de registratură recurentii, au depus la dosar concluzii scrise.
Dezbaterile au avut loc in sedința publică din 18 2009, susținerile fiind consemnate in incheierea de sedință din acea zi, si pentru a da posibilitatea recurentilor de a depune la dosar concluzii scrise, la solicitarea acestora, s-a amânat pronunțarea cauzei pentru azi, când deliberând,
CURTEA DE APEL
Asupra recursului civil de față;
Prin sentința civilă nr. 3619 din 09.12.2008 a Judecătoriei Vaslui instanța a respins acțiunea civilă formulată de reclamanții și în contradictoriu cu pârâții -, - - DIN DEAL, și, ca neîntemeiată.
Au fost obligați reclamanții să achite pârâtei - suma de 500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că prin sentința civilă nr. 103/20.01.2006, pronunțată de Judecătoria Vaslui în dosarul nr. 1102/2004 a fost admisă acțiunea civilă formulată de reclamanții și în contradictoriu cu pârâții -, - - DIN DEAL, și Unitatea administrativ teritorială municipiul V, pârâții fiind obligați să lase reclamanților, în deplină proprietate și posesie, suprafața totală de 331. situată în V,-.
S-a reținut că - ocupă 111,3197. din terenul proprietate a reclamanților, - - DIN DEAL ocupă 126,1977. din terenul reclamanților și - ocupă 93,4826. din terenul proprietate a reclamanților.
Din raportul de expertiză întocmit în cauză rezultă că pe suprafețele de teren ocupate de pârâți au fost ridicate construcții după cum urmează: pârâta - - un chioșc alimentar, cumpărat în anul 2002, modernizat în același an, chioșc ce are o suprafață construită de 69,10m.p.
Pârâta - - DIN DEAL, în baza certificatului de urbanism din anul 1992 și a autorizației de construcție din anul 1992, construit un imobil casă de locuit.
Pârâta - a construit un chioșc metalic, în baza certificatului de urbanism din anul 1994 și a autorizației de amplasare din anii 2001/2002.
Reclamanții au dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 1660. situat in V,- prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. 762/13.03.2001. - data de 23.02.2004, reclamanții promovează acțiunea în revendicare finalizată prin pronunțarea sentinței civile nr. 103/20.01.2006, irevocabilă. O dată cu promovarea acestei acțiuni reclamanții opun pârâților dreptul lor de proprietate, aceasta fiind data de la care urmează a se aprecia buna sau reaua - credință a pârâților cu privire la construcțiile aflate pe proprietatea reclamanților.
B credință se stabilește în momentul edificării construcției, fiind indiferent dacă ulterior constructorul devine de rea-credință.
Constructorul este de bună-credință când nu știa că terenul aparține altuia, situația fiind aceeași și în cazul în care constructorul ridică o construcție cu acordul pretinsului proprietar al terenului - în cauza de față, unitatea administrativ teritorială municipiul
În ceea ce privește construcția ridicată de pârâta - se reține că aceasta a achiziționat chioșcul alimentar în anul 2002, în același an efectuând și lucrări de modernizare, obținând în acest sens toate autorizațiile necesare. Despre buna-credință la momentul ridicării construcției nu se poate vorbi de vreme ce pârâta a achiziționat o construcție deja ridicată de o altă persoană. Art. 494 cod civil nu se aplică decât construcțiilor noi iar nu în cazul îmbunătățirilor, modernizărilor care se soluționează după regulile de la cheltuielile necesare, utile și voluptorii. De altfel, în cuprinsul certificatului de urbanism eliberat, în ceea ce privește terenul s-a consemnat că acesta este de utilitate publică, pârâta fiind convinsă că a primit autorizația din partea proprietarului terenului.
Pârâta - - DIN DEAL începe în anul 1992 reconstrucția unui chioșc alimentar. Ulterior, în baza autorizației de construcție și a certificatului de urbanism eliberate, de asemenea, în anul 1992 pârâta construiește un imobil ce a primit destinația de casă de locuit. Raportat momentului construcției, buna-credință față de pretinsul proprietar al terenului este evidentă. Aceasta a primit toate autorizațiile necesare construcției fiind convinsă că are acceptul proprietarului terenului.
Aceeași situație întâlnim și în cazul pârâtei -. În anul 1991 primește autorizația de amplasare iar în anul 1994, în baza certificatului de urbanism, ridică o magazie.
După cum arată și reclamanții buna-credință a unei persoane presupune convingerea acesteia că acționează în baza unui drept legitim, fără a tulbura cu nimic exercitarea drepturilor altei persoane. Pârâtele din prezenta cauză, obținând toate autorizațiile de construcție din partea instituției ce pretindea dreptul de proprietate asupra terenului, au avut convingerea că nu aduc atingere dreptului de proprietate al acesteia. În cauza de față nu are relevanță dacă pârâtele au respectat sau nu autorizațiile de construcție eliberate, dacă au plătit sau nu impozitele aferente, dacă au sau nu încheiat contract cu privire la suprafețele de teren, relevantă și determinantă fiind convingerea acestora că nu aduc atingere dreptului de proprietate al altei persoane deoarece, la momentul ridicării construcțiilor, cea ce pretindea dreptul de proprietatea era unitatea administrativ teritorială din partea căreia nu a existat nici o opoziție la ridicarea construcțiilor, la dezvoltarea ulterioară a acestora. De reținut în favoarea pârâților este și îndelungata perioadă de timp în care aceștia nu au fost stânjeniți în folosirea suprafețelor de teren: 1991 -2004, perioadă în care cu bună-credință au ridicat și folosit construcțiile ce solicită reclamanții a fi ridicate
Reaua-credință s-ar fi putut reține în situația în care, ulterior datei de 23.02.2004, pârâții ar fi ridicat construcțiile deși reclamanții promovaseră acțiunea în revendicare a suprafeței de 331.
În consecință, apreciind buna-credință a pârâților, instanța de judecată respins acest capăt de cerere pentru a se evita îmbogățirea reclamanților în dauna pârâților.
Au solicitat reclamanții obligarea pârâților la plata despăgubirilor rezultate din lipsa de folosință a terenului.
Răspunderea civilă delictuală este obligația unei persoane de a repara prejudiciul cauzat altuia printr-o faptă ilicită - art. 998 și următoarele Cod civil.
Pentru a exista răspundere civilă delictuală trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiții: existența unei fapte ilicite, existența unui prejudiciu, raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, vinovăția autorului.
Prejudiciul creat reclamanților constă în lipsirea de folosință asupra terenului revendicat.
În ceea ce privește fapta ilicită a pârâților nu rezultă din actele dosarului că reclamanții ar fi notificat pârâților încheierea unor contracte de închiriere iar aceștia s-ar fi opus. Prin urmare nu se poate reține nici vinovăția acestora cu privire la prejudiciul solicitat de reclamantă.
Prin urmare a fost respins și acest capăt de cerere.
În temeiul art. 274 Cod procedură civilă, reclamanții au fost obligați la plata cheltuielilor de judecată.
Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții și.
Prin decizia civilă nr. 69/A din 2 iunie 2009 a Tribunalului Vasluis -a respins apelul declarat de și împotriva sentinței civile a Judecătoriei Vaslui, pe care a menținut-
Au fost obligați apelanții și la plata către intimata - "S" Vas umei de 500 lei reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, se rețin în esență următoarele:
Situația de fapt reținută de către prima instanță corespunde probelor administrate în cauză, cărora instanța le-a dat interpretarea adecvată. Prin probele administrate în cauză se va avea în vedere în special expertiza tehnică efectuată de expertul, nu și expertiza efectuată de expertul deoarece aceasta din urmă, fiind efectuată în dosarul în care s-a pronunțat sentința civilă nr. 103/2006 a Judecătoriei Vaslui, are caracter extrajudiciar în prezenta cauză.
Astfel, în ceea ce privește imobilul deținut de intimata - DIN DEAL, expertul a reținut că acesta a fost construit în anul 1992 în baza certificatului de urbanism nr. 66/1992 și a autorizație de construcție nr. 66/1992 (depuse de apelanți în apel). Aceste acte au fost eliberate pe numele Cooperativei V, iar în baza procesului verbal de licitație nr. 3231 din 23.09.1993 imobilul "chioșc" din str. 11 Iunie a fost adjudecat de G, fiind emisă factura fiscală nr. - din 23.09.1993 pentru suma de 94.400 lei, achitată integral de cumpărător în baza chitanțelor nr. 5083/23.09.1993 și 5084/23.09.1993.
este și reprezentantul intimatei - - DIN DEAL și a închiriat spațiul respectiv societății.
În ceea ce privește imobilul aparținând intimatei -, acesta a fost cumpărat de către intimată în baza facturii fiscale seria - nr. -/05.03.2002 de la - și a fost doar modernizat de către intimată în baza certificatului de urbanism 188/13.06.2002 și a autorizației de construire nr. 176/23.07.2002.
Doar imobilul aparținând intimatei - a fost construit de către aceasta în anul 1994, în baza certificatului de urbanism nr. 20/09.03.1994 și a autorizației de amplasare nr. 9266/02.05.2001 și 5165/09.05.2002 pentru terasa magazie - fiind construcție provizorie.
În aceste condiții, în ceea ce privește intimatele - - DIN DEAL și -, acestea nu sunt cele care au construit imobilele în cauză, ci au dobândit imobilele respective ulterior construirii. Ori, din probele administrate în cauză nu rezultă faptul că intimatele, la data dobândirii imobilelor, ar fi cunoscut eventuala rea credință a constructorilor, anume că aceștia ar fi construit fără a avea acordul proprietarului. Dimpotrivă, faptul că ulterior dobândirii construcțiilor le-au fost eliberate autorizații de construcție și certificate de urbanism care le permiteau modernizarea imobilului (- ) sau obținerea programului de funcționare, brevetare, clasificare ( - - din Deal ) de către autoritățile locale - reprezentanții proprietarului aparent al imobilelor la data respectivă - era de natură a forma convingerea lor că respectivele construcții au fost ridicate cu acordul proprietarului terenului.
În ceea ce privește intimata -, aceasta ridicat construcțiile în baza autorizațiilor eliberate de către aceleași autorități locale, despre care de asemenea credea că sunt reprezentantele proprietarului terenului.
În aceste condiții, la data obținerii acestor autorizații nici una dintre intimate nu avea cunoștință de acțiunea în revendicarea terenului aferent construcțiilor, promovată de apelanți la data de 23.02.2004, având așadar convingerea că există acordul proprietarului aparent al terenului - unitatea administrativ teritorială municipiul V -cu privire la ridicarea construcțiilor pe care le dețineau.
B credință a există atunci când acesta nu știa că terenul pe care construiește aparține altuia și, implicit, și în situația în care, precum în prezenta cauză, ridică o construcție cu acordul proprietarului aparent al terenului.
Prin prisma acestor aspecte a stabilit în mod corect buna credință a intimaților pârâți prima instanță.
Apelanții au invocat faptul că respectivele autorizații ori certificate de urbanism au fost încălcate cu nerespectarea dispozițiilor legale; ori, în condițiile în care acestea reprezintă acte administrative, constatarea nulității acestora putea fi făcută numai de către instanța de contencios administrativ. În prezenta cauză apelanții nu au înțeles să invoce expres excepția de nelegalitate, pentru a deveni incidente dispozițiile art. 4 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ.
S-a mai invocat faptul că respectivele autorizații fiind lovite de nulitate absolută, acordul eventual al autorității administrative de a se construi pe acel teren era nul de drept. Ori, după cum am arătat, în cauză nu s-a făcut dovada anulării sau constatării nulității respectivelor autorizații și certificate. Mai mult decât atât, în condițiile în care legiuitorul nu impune necesitatea îndeplinirii vreunei formalități pentru manifestarea acordului proprietarului, prin prisma principiului conversiunii actului juridic, se admite posibilitatea calificării manifestării de voință ca echivalentă unui anumit act juridic, chiar dacă nu este valabilă ca alt juridic.
În prezenta cauză apelanții au solicitat ridicarea construcțiilor de către intimații constructori de rea credință, astfel încât în mod legal și temeinic a analizat prima instanță cererea prin prisma dispozițiilor art. 494.civ. și a analizat buna credință a acestora. Pretinsele neregularități și ilegalități comise de autoritățile locale cu complicitatea intimaților la eliberarea respectivelor autorizații pot eventual atrage incidența sancțiunilor prevăzute de Legea nr. 50/1991, dar în prezenta cauză ar putea prezenta relevanță doar în eventualitatea în care aceste neregularități ar reflecta faptul că intimații cunoșteau că terenul nu aparține unității administrativ teritoriale.
Ori, nici unul din aspectele invocate - inexistența unui drept real sau de folosință al intimaților asupra terenului, inexistența unor contracte de închiriere sau concesionare cu privire la terenul care era domeniu public, faptul că aceștia nu au plătit nici o sumă de bani pentru folosirea trenului, că nu au fost întocmite acte care să ateste finalizarea lucrărilor ori nu au fost respectate autorizațiile de construcție - nu denotă faptul că intimații cunoșteau că unitatea administrativ teritorială nu era proprietarul terenului sau că reprezentanții acesteia nu și-au dat acordul la construirea imobilelor.
S-a mai invocat faptul că în mod nelegal instanța de fond a respins obiecțiunile la raportul de expertiză și, dacă acestea ar fi fost admise, ar fi fost lămurită situația de fapt. Cu privire la acest aspect, tribunalul va aprecia că în mod corect a apreciat prima instanță că expertul a răspuns la toate obiectivele fixate de instanță și o parte din aceste obiecțiuni vizau fondul cauzei.
De asemenea, mai, trebuie precizat că apelanții, deși aveau posibilitatea conform art. 295.pr.civ. în eventualitatea în care apreciau că expertiza întocmită este incompletă, să solicite revenirea la expert pentru lămuriri suplimentare, nu au înțeles să se prevaleze de aceste dispoziții legale, solicitând instanței doar administrarea probei cu înscrisuri.
S-a mai invocat de asemenea de către apelanți faptul că imobile respective reprezintă construcții provizorii și trebuiau demolate la sfârșitul perioadei pentru care a fost eliberată autorizația.
Cu privire la acest aspect, trebuie menționat în primul rând că doar în privința construcției ridicate de intimata - a reținut expertul că reprezintă o construcție provizorie, nu și în privința construcțiilor celorlalte două intimate.
În al doilea rând, prin dispozițiile art. 494.pr.civ. legiuitorul nu a înțeles să facă distincție în funcție de durata construcției edificate pe terenul altuia - provizorie sau permanentă; ori, unde legiuitorul nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă.
Față de aceste considerente, apreciind legală și temeinică soluția pronunțată, văzând dispozițiile art. 296.pr.civ. instanța a respins apelul și a păstrat sentința primei instanțe.
În baza art. 274 pr.civ. au fost obligați apelanții la plata către intimata - Vas umei de 500 lei reprezentând cheltuieli de judecată, anume onorariu apărător ales, conform chitanței depuse la dosar.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții și pentru următoarele motive:
soluția pronunțată de instanța de apel a fost dat cu încălcarea dispozițiilor art. 295 Cod procedură civilă;
- momentul perfectării contractului, cu prilejul întocmirii hărții cadastrale, s-a constatat că din suprafața de 1660 teren care a făcut obiectul vânzării existau în fizic doar 1334, restul de 331 teren fiind acoperite de niște construcții aparținând unor agenți economici care desfășurau activități de comerț cu produse alimentare. Pentru recuperarea suprafeței de 331 teren soții promovează acțiune în revendicare, chemând în judecată Municipiul
Prin sentința civilă nr. 203 din 20 iunie 2006 a Judecătoriei Vaslui este admisă acțiunea în revendicare, iar pârâta a fost obligată să lase reclamanților, în deplină proprietate și liniștit posesie, suprafața de 321 teren situată în
Nici până la această dată pârâții nu au înțeles să pună în executare hotărârea invocată.
II. În aceste condiții, soții se adresează instanței de judecată, solicitând emiterea unei hotărâri prin care cei trei agenți economici să fie obligați să-și ridice construcțiile de pe terenul asupra căruia instanța de judecată le recunoscute dreptul de proprietate prin sentința civilă nr. 103/2006.
Deși se află în prezența unei hotărâri judecătorești definitive, se respinge cererea de ridicare a construcțiilor, s-a avut în vedere la pronunțarea hotărârii, expertiza efectuată în dosarul nr. 1102/2004.
III. Soluționând apelul declarat împotriva sentinței civile nr. 3619/9 decembrie 2008, instanța de apel a înlăturat expertiza, considerând că această probă nu poate servi la soluționarea cauzei, fiind o expertiză extrajudiciară, respingând și obiecțiunile formulate de reclamant la expertiza .
Deși instanța de fond a reținut în motivele sentinței nr. 3619 din 9 decembrie 2009 concluziile expertizei efectuate în dosarul de revendicare al terenului, instanța de apel consemnează faptul că nu înțelege să țină cont de concluziile expertizei, deoarece are caracter extrajudiciar.
Nepunând în discuția părților utilitatea, concludența și pertinența unei probe depuse la dosar de reclamantă și dispunând înlăturarea acțiunii și nemotivat a acesteia, instanța de apel a încălcat dreptul la apărare, a nesocotit principiile rolului activ al instanței și cel al aflării adevărului, pronunțând astfel o soluție netemeinică și esențialmente nelegală.
Greșeala instanței de apel dea înlătura concluziile expertizei, este cu atât mai gravă cu cât este știut că însăși legiuitorul în unele cazuri (funciare) a recunoscut puterea probatorie a expertizelor topo extrajudiciare.
În acest sens, s- pronunțat și Curtea Constituțională prin decizia nr. 93 din 20 ianuarie 2009.
Înlăturând expertiza fără a pune în discuția părților eventualele neconcordanțe dintre această expertiză și expertiza și fără a căuta să lămurească aceste neconcordanțe, instanța de apel încălcat prevederile dispozițiilor art. 129 Cod procedură civilă privind exercitarea rolului activ.
Practica Curții Europene a fost constantă în a aprecia că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 alin. 1 din Convenție include, printre altele, dreptul părților de a prezenta obiectivele pe care le consideră pertinente pentru cauza lor și de a propune probe pentru dovedirea susținerilor.
Între cele două expertize există o strânsă legătură, situație în care instanța de apel nu poate soluționa cauza fără a ține cont de existența hotărârii judecătorești care și-a însușit concluziile expertizei. În același timp instanța de apel își însușește soluția instanței de fond prin care a dispus respingerea obiecțiunilor formulate de reclamanți la expertiza .
Raportat la dispozițiile art. 129 Cod procedură civilă, instanțele trebuiau fie să admită obiecțiunile, fie să cheme expertul în instanță pentru eventuale lămuriri echivalând cu recunoașterea temeiniciei obiecțiunilor formulate.
IV. Pornind de la expertiza, reține o situație de fapt în contradicție cu probele de la dosar, luând de bun doar susținerile pârâtului fără a proceda la decăderea părților din dreptul de a le mai depune la dosar, instanțele au reținut o situație de fapt contrară realității fără corespondent în probe.
Instanțele au reținut numai susținerile pârâtei ignorând celelalte probe de la dosar care demonstrau contrariul.
Instanța de fond, ca și instanța de apel, nu putea ignora concluziile expertizei, enunțate la punctul 4 din expertiză.
Având în vedere că și expertiza punea în evidență existența pe același teren a unui chioșc alimentare, notat cu litera D pe această construcție, aflându-se înscrisă denumirea firmei, instanțele erau obligate, în virtutea rolului activ, înainte de a trece la soluționarea cauzei, să stabilească care a fost imobilul cumpărat de și apoi modernizat, acest aspect fiind de esență, de lămurirea căruia depindea stabilirea bunei sau relei credințe cumpărătorului, anume dacă actele de modernizare prezentate de vizau chioșcul a cărui demolare se cere sau pe celălalt chioșc notat în schițele topo cu litera
Probele administrate în cauză au dovedit că cele două societăți au cumpărat chioșcurile alimentare, dar aceste societăți cumpărătoare a celor două chioșcuri nu au dovedit cu acte legale că au modernizat, respectiv au reconstruit acele chioșcuri.
Există suficiente probe care îndreptățesc să susțină că - din Deal a cumpărat imobilul de la V în stare în care se afla la acest moment, nefiind exclus să fi contribuit la reconstrucția acestuia în anul 1992, după care pentru a intra în legalitate l-au cumpărat.
Întrucât nu au stabilit cu exactitate care au fost imobilele supuse modernizării, respectiv reconstruirii, ambele instanțe au pornit la aprecierea bunei credințe a proprietarilor de la situație de fapt incorect sau incomplet stabilită.
În ceea ce privește pe, deși reține că a ridicat o construcție provizorie, instanța de apel nu face nici o referire la greșeala instanței de fond care reținuse că imobilele aparținând ar fi construcții provizorii, specificând că în cazul acesta întâlnim aceeași situație ca și în cazul celor două societăți comerciale.
Ambele instanțe au ajuns în mod greșit la concluzia că pârâții din procesul de față sunt constructori de bună credință.
Pornind de la o situație de fapt eronat stabilită, instanța de fond și cea de apel au trecut la analizarea poziției subiective a proprietarilor construcțiilor aflate pe terenul reclamantelor, ajungând cum era și firesc la concluzia greșită că aceștia sunt constructori de bună-credință.
De la stabilirea bunei sau relei credințe a celor trei agenți economici care posedă construcțiile aflate pe terenul proprietatea soților instanțele trebuie să pornească de la situația juridică a terenului și construcțiilor aflate pe acesta, ținând cont de faptul că aceste construcții au fost achiziționate de cei trei agenți economici, prin contracte de vânzare-cumpărare de la alți agenți economici, cât și faptul că aceste construcții fuseseră ridicate înainte de anul 1989, când statul era singurul proprietar al terenurilor, dispunând după bunul plac de acesta.
Se consideră că în mod greșit instanța de apel a pus în discuție problema bunei credințe a constructorilor inițiali ai celor două chioșcuri recunoscând pârâților din procesul de față calitatea de constructori de bună-credință, ca succesori în drepturi ai vânzătorilor, atâta timp cât înainte de 1989, agenții economici executau ordinele organelor de partid și de stat, nepunându-se problema bunei sau relei credințe unui agent economic, atunci când i se impunea construirea unui chioșc alimentar.
Preluarea acestor construcții prin contracte de vânzare-cumpărare urmată de efectuare unor lucrări de modernizare sau reconstruire nu puteau duce la modificarea situației juridice a clădirilor aflate pe suprafața de 331 teren.
În mod greșit reține instanța că buna-credință se stabilește la momentul edificării construcției, fiind indiferent dacă intenția devine de rea-credință.
Aprecierea bunei credințe a proprietarilor construcțiilor s-a făcut în abstract, fără a se cunoaște obiectul asupra căruia se face aprecierea.
Mai mult, la dosarul cauzei nu există autorizații de construcție emise pe numele celor trei persoane juridice pentru clădiri în litigiu.
În mod greșit instanța a considerat că este constructor de bună-credință, deoarece a fost convinsă că a primit autorizația din partea proprietarului terenului.
Efectuând lucrări de modernizări asupra unei clădiri deja existente, ridicate pe terenul altora, nu putea schimba situația juridică a clădirii, aceasta rămânând o construcție provizorie, neputând obține alte drepturi asupra construcției decât cele recunoscute la achiziționarea acesteia.
În esență, împotriva probelor clare existente la dosar, instanța de apel a stabilit, în mod greși, că pârâtele sunt constructori de bună-credință.
Se poate constata că ambele instanțe s-au ferit să analizeze drepturile și obligațiile rezultând din edificarea pe terenul altuia a unei construcții provizorii, în raport de care să stabilească buna sau reaua credință. Deși s-a cerut instanțelor să se stabilească că, reclamanții fiind proprietarii terenului și preluându-l, pot solicita oricând desființarea construcțiilor provizorii aflate pe terenul lor, au aplicat greșit dispozițiile art. 494 cod civil și 493 cod civil.
În mod greșit s-a respins și capătul de cerere privind obligarea pârâților la plata lipsei de folosință, reținând în mod nereal că nu există fapta ilicită a pârâților nu rezultă din actele dosarului.
Motivarea instanței de fond că proprietarul nu a notificat pe cei trei contractori care le ocupau terenul anterior de a încheia un contract de închiriere a terenului este lipsită de bază legală, fiind o adăugare adusă la lege din partea instanței.
Instanța de apel a omis să se pronunțe cu privire la acest motiv de nelegalitate a sentinței de fond.
Din examinarea motivelor de recurs se constată că structurarea din punct de vedere juridic al acestor motive nu face posibilă examinarea motivelor de recurs vizând aprecierea probelor administrate în cauză, inclusiv al expertizelor efectuate în cauză, cererea de recurs vizează netemeinicia hotărârii pronunțate și nu nelegalitatea cum impun motivele de recurs prevăzute limitativ de dispozițiile art. 304 pct. 1 - 9 cod procedură civilă.
Motivele de recurs care vizează nelegalitatea deciziei pronunțate pot face obiectul cauzei, criticile încadrându-se în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, dar care nu este incident, iar recursul va fi respins ca nefondat.
Astfel, se critică decizia tribunalului în sensul că judecătorii apelului nu și-au exercitat rolul activ și au încălcat dreptul la apărare, pronunțând apelul cu încălcarea dispozițiilor art. 295 Cod procedură civilă.
Instanța de apel a verificat apelul în limitele cererii de apel, stabilind situația de fapt sub incidența dispozițiilor art. 295 alin. 1 Cod procedură civilă și aplicarea legii de către prima instanță, de asemenea a aplicat corect și dispozițiile alin. 2 ale art. 295 cu privire la dreptul instanței la a administra sau nu probe numai dacă consideră să sunt necesare pentru soluționarea cauzei, instanța de apel având latitudinea să aprecieze dacă își poate forma convingerea despre situația de fapt raportat la probele deja administrate.
Prin modalitatea de desfășurare a procedurilor juridice în faza instanței de apel nu s-a încălcat în nici un mod dreptul la apărare a apelanților, iar instanța de apel a răspuns la toate motivele de apel în mod, procedând cu argumente pertinente și convingătoare.
Instanța de apel stabilind corect situația de fapt prin analiza coroborată a probelor administrate inclusiv a expertizelor și aplicând în mod judicios textele incidente, respectiv art. 494 Cod civil.
În mod corect a stabilit instanța că pârâții sunt în situația constructorilor de bună credință atunci când păstrat hotărârea primei instanțe, în prezenta cauză reclamanții au solicitat ridicarea construcțiilor de către intimați invocând reaua lor credință, astfel că în mod corect ambele instanțe au examinat temeinicia și legalitatea acțiunii prin prisma art. 494 Cod civil.
invocate de recurenți ar fi avut eventual relevanță dacă intimații nu cunoșteau că terenul nu aparține comunității teritoriale administrative.
Or, nici unul din aspectele invocate: inexistența unui drept real sau de folosință al intimatei asupra terenului, inexistența unor contracte de închiriere sau concesiune cu privire la terenul care este domeniul public, faptul, că acesta nu au plătit nici o sumă de bani pentru folosirea terenului, că nu au fost administrate acte care să ateste finalizarea lucrărilor ori nu au fost respectate autorizațiile de construcție, nu sunt de natură a crea convingerea instanței că pârâții cunoșteau că unitatea administrativ teritorială nu era proprietara terenului sau că reprezentații acestora nu și-au dat acordul la înstrăinarea imobilului.
Este cert că pârâții au fost de bună credință la edificarea construcției și cum dispozițiile art. 494 cod procedură civilă nu fac distincție în funcție de durata construcției edificate pe terenul altuia provizorie sau permanentă în mod corect acțiunea reclamanților a fost respinsă, iar soluția păstrării hotărârii în apel este legală inclusiv soluția privind respingerea capătului de cerere privind lipsa de folosință.
Drept urmare toate criticile formulate sunt nefondate, iar recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul formulat de reclamanții și împotriva deciziei civile nr. 69/A din 2.06.2009 pronunțată de Tribunalul Vaslui, decizie pe care o menține.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 25.11.2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR, GREFIER,
- - - - - -
Red.
Tehnored.
02 ex.
24.12.2009
Tribunalul Vaslui
Jud.
Jud. -
Președinte:Adriana Elena AndronicJudecători:Adriana Elena Andronic, Georgeta Buliga, Elena
