Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 591/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-
(949/2009)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR. 591
Ședința publică de la 17.11.2009.
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Simona Gina Pietreanu
JUDECĂTOR 2: Mirela Vișan
GREFIER - - -
* * * * * * * * * * *
Pe rol se află soluționarea cererii de apel formulată de apelantul reclamant, împotriva sentinței civile nr. 1878 din 16.12.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV a Civilă, în contradictoriu cu intimata pârâtă.
are ca obiect - acțiune în revendicare.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă avocatul pentru apelantul reclamant, în baza împuternicirii avocațiale nr. -/29.05.2008, eliberată de Baroul București (fila 29 dosar tribunal), avocatul pentru intimata pârâtă, în baza împuternicirii avocațiale, eliberată de Baroul București ( fila 6 dosar).
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței depunerea la dosar, prin serviciul registratură al instanței, la data de 17 iunie 2009, relațiilor solicitate de la Oficiul Poștal nr. 46, măsură dispusă prin încheierea de ședință de la 26 mai 2009.
Curtea, față de relațiile comunicate de la Oficiul Poștal nr. 46, pune în discuția părților, excepția de tardivitate a declarării apelului, raportat la dispozițiile art. 103 alin. 1 coroborate cu cele ale art. 284 alin. 1 Codul d e procedură civilă.
Avocatul apelantului reclamant solicită respingerea excepției tardivității formulării apelului, invocată din oficiu de instanță, ca neîntemeiată. Așa cum a învederat Curții și la termenul de judecată din 26 mai 2009, partea pe care o reprezintă a primit hotărârea instanței de fond la data de 24.03.2009, motiv pentru care, apelul apare ca fiind declarat cu respectarea termenului procedural. De altfel, la termenul anterior, reprezentantul părți adverse a făcut aceeași precizare, în sensul că dovada de comunicare a hotărârii apelate către intimata pârâtă este datată tot 24.03.2009.
Avocatul intimatei pârâte pune concluzii de admitere a excepției. Pe cale de consecință, solicită respingerea apelului, ca tardiv declarat.
CURTEA,
Deliberând asupra cererii de apel d e față, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a IV-a Civilă la data de 30.05.2008, sub nr-, reclamantul a chemat în judecată pe pârâta, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să o oblige pe pârâtă să-i lase în deplină proprietate și posesie imobilul situat în B,-,.6 (fost etaj 5),.14, sector 2 și terenul aferent în suprafață de 57,82 mp.
În motivarea cererii de chemare în judecată reclamantul a arătat că prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr.4096/20.02.1943 la fostul Tribunal I - Secția notariat, părinții săi C și au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului B,-, de la vânzătorii și, cu obligația stipulată de a construi pe acest teren un apartament în conformitate cu contractul de construcție încheiat în aceeași zi, respectiv actul autentificat sub nr.4095/20.02.1943, încheiat între aceleași părți, și anume apartamentul situat la etajul 6 al clădirii.
A susținut reclamantul că la 22.01.1948 părinții săi au încheiat un act de partaj voluntar înregistrat la Grefa Tribunalului llfov sub nr.1812/l948, prin care aceștia sau înțeles ca întregul apartament să revină în proprietate exclusivă mamei sale, C, iar la data de 26.10.1959, prin decizia nr.890/1959, emisă în baza Decretului nr.92/1950, apartamentul în cauză a fost naționalizat în mod abuziv, fără titlu valabil, având în vedere că autoarea sa era casnică, exceptată de la naționalizare.
A mai invocat reclamantul că Decretul nr.92/1950 a fost aplicat greșit și prin includerea tatălui său în calitate de coproprietar, deși acesta nu mai avea această calitate din anul 1948.
Au fost invocate prevederile art.6 alin.1 din Legea nr.213/1998, arătându-se că actul normativ de preluare era nelegal și contravenea Constituției în vigoare, art.8, precum și art.480-481 cod civil și art.17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului.
A susținut reclamantul că autoarea sa, Constanta, a decedat la 16.01.2001, iar el este unicul moștenitor conform sentinței nr.126/25.06.2001 pronunțată în dosarul nr.VI 0214/01 -, de Judecătoria Germania.
S-a arătat în continuare că acțiunea în revendicare este admisibilă, deoarece Legea nr.10/2001, lege specială, nu poate abroga dispozițiile Codului Civil, iar procedura administrativă reglementată de legea specială nu poate îngrădi accesul său la justiție, în condițiile în care bunul imobil, preluat de stat în mod abuziv, nu putea fi înstrăinat în temeiul Legii nr.112/ 1995 față de art.1 din această lege.
Reclamantul consideră că dreptul său de proprietate este mai bine caracterizat, anterior, opozabil terților prin înscrierea în cartea funciară, față de titlului pârâtului, ce are la bază preluarea nelegală de către stat și înstrăinarea cu încălcarea Legii nr.112/1995.
A invocat reclamantul Hotărârile Curții în cauzele, Porțeanu contra României, arătând că s-a statuat că înstrăinarea unui imobil preluat fără titlu valabil echivalează cu privarea reclamantului de proprietate în raport de art.1 din primul Protocol Adițional al Convenție.
Reclamantul a evaluat provizoriu obiectul cererii la suma de 1.095.000 lei.
Cererea, scutită de plata taxei de timbru în temeiul art.15 lit.r din Legea nr.146/1997, a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art.480, art.481 Cod Civil, art.112 Cod procedură civilă.
Pârâta, legal citată, nu a formulat întâmpinare, prezentându-se în fața tribunalului prin reprezentant convențional la termenul din 27.10.2008 și invocând excepția litispendenței față de dosarul nr- aflat pe rolul Curții de APEL BUCUREȘTI.
Prin sentința civilă nr.1878/16.12.2008, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a respins excepția de litispendență cu referire la dosarul nr- (constatând că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art.163 alin.2 Cod procedură civilă întrucât dosarul nr- se află în faza procesuală a recursului iar judecata acestuia este suspendată în temeiul dispozițiilor art.243 Cod procedură civilă). Pe fond, cererea de chemare în judecată a fost respinsă, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.4096/20.02.1943 de Tribunalul Ilfov - Secția Notariat, C și Sp. au cumpărat de la și 70 miimi părți indivize din terenul situat în B,-, în suprafață de aproximativ 826 mp.
Prin contractul de construire autentificat sub nr.4095/20.02.1943 de același tribunal aceleași părți au convenit construirea unui apartament pe terenul cumpărat, ce va purta nr.14 la etajul 6 al clădirii ce urma a fi construită.
Dreptul de proprietate asupra terenului menționat și a apartamentului a fost înscris în cartea funciară prin procesul-verbal nr.9572 din data de 18.06.1946 emis de Comisiunea pentru Înființarea Cărților Funciare în B, în beneficiul lui și
Prin actul de partaj voluntar autentificat sub nr.615/1948 de Tribunalul Ilfov - Secția Notariat (depus în copie necertificată la fila 14) și C au convenit împărțirea bunurilor asupra cărora erau coindivizari, iar apartamentul nr.14 din- a revenit în deplină proprietate Constanței.
Prin Decizia nr.890/1959 emisă în temeiul Decretului nr.92/1950, s-a preluat în proprietatea statului, de la și Constanta, un apartament situat în B,-, sector 2, (potrivit adresei depusă Ia fila 25, emisă de SC SA).
Pârâta a cumpărat de la Primăria Municipiului B prin SC SA, în temeiul Legii nr.1l2/1995, locuința situată la etajul 6 al imobilului din B,-,.14, sectorul 2.
În raport de această situație de fapt, tribunalul a constatat că cererea de chemare în judecată este neîntemeiată, deoarece, comparând titlurile părților, a dat prioritate titlului pârâtei.
Astfel, prin împrejurarea că până la acest moment titlul de proprietate al pârâtei nu a fost anulat în procedura reglementată de art.45 din Legea nr.10/2001 republicată, acesta s-a consolidat, astfel că se impune a fi înlăturate toate susținerile acesteia privitoare la încălcarea legii la momentul încheierii actului și la orice altă neregularitate legată de dobândirea de către pârâtă a bunului imobil revendicat.
Aceasta întrucât ceea ce s-a prescris pe cale de acțiune, s-a prescris și pe cale de excepțiune. Or, dacă ulterior datei de 14.08.2002 reclamantul nu mai poate invoca nici un motiv de nulitate absolută a contractului de vânzare-cumpărare pe cale principală, el nu poate invoca o astfel de nulitate (constând în încălcarea legii la încheiere actului, deoarece bunul nu făcea obiectul acesteia) nici pe cale incidentală.
Prin urmare, ambele părți se prevalează de titluri valabile.
Instanța a avut în vedere cu prioritate interpretarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție acestei situații de fapt și de drept prin decizia pronunțată în recurs în interesul legii în ședința din data de 09.06.2008.
Esențial a se reține din dispozitivul acestei decizii este faptul că, în problema pusă în discuție și asupra cărei s-a constatat existența unei practici neunitare, respectiv a priorității în soluționarea acțiunii în revendicare dintre fostul proprietar al cărui imobil a fost preluat abuziv de statul comunist și actualul proprietar, care a dobândit bunul în baza Legii nr.112/1995 printr-un contract valabil, s-a stabilit caracterul special al Legii nr.10/2001, precum și faptul că această prioritate poate fi acordată în cazul unei acțiuni în revendicare.
În consecință, preferabilitatea în cadrul acțiunii în revendicare pe drept comun a titlului chiriașului cumpărător în baza Legi nr.112/1995 derivă, nu din regulile generale aplicabile conform art.480 Cod civil, ci din regulile speciale - calificate ca atare de decizia dată în interesul legii - ale Legii nr.10/2001.
Prin urmare, având în vedere situația particulară a apartamentului în litigiu, respectiv faptul că acesta se încadrează în categoria imobilelor preluate abuziv de stat între anii 1945-1989, titlul pârâtei devine preferabil, față de criteriile speciale instituite de Legea nr.10/2001, respectiv valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare, ce nu a fost anulat în instanță în termenul special de prescripție prevăzut de art.45 din Legea nr.10/2001 și de dispozițiile art.18 din Legea nr.10/2001, care stabilesc în această situație o reparație echitabilă pentru proprietar, respectiv despăgubirea prin echivalent, bineînțeles sub condiția formulării notificării în termenul prevăzut de Legea nr.10/2001.
Este lipsită de relevanță existența sau nu a bunei-credințe a pârâtei, atât timp cât contractul de vânzare - cumpărare încheiat de aceasta nu a fost anulat în urma unei acțiuni formulate conform art.45 din Legea nr.10/2001, instanța nu mai poate analiza, la momentul comparării titlurilor, buna sau reaua-credință la încheierea contractului. De altfel, reclamantul nu a invocat în apărare o astfel de atitudine subiectivă a pârâtei.
Tribunalul a apreciat că reclamantul nu poate pretinde încălcarea art.1 din Protocolul nr.1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului în sensul că acesta avea un bun și deci o speranță legitimă să își concretizeze interesul patrimonial prin formularea unei acțiuni în revendicare și obținerea bunului în natură.
S-a avut în vedere faptul că încălcarea dreptului de proprietate al reclamantului a fost realizată în baza Decretului nr.92/1950, deci în perioada anterioară momentului în care România a devenit parte la Convenția Europeană, situație neprotejată de Convenție, pentru a se putea afirma că această încălcare a dreptului de proprietate ar putea fi sancționată de Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Singura speranță legitimă creată reclamantului a fost cea dată de Legea nr.10/2001, speranță la o reparație echitabilă pentru abuzul săvârșit de Statul comunist, iar, în condițiile în care reclamantul nu formulase acțiunea în constatarea nulității absolute menționate mai sus, singura speranță legitimă era cea a obținerii contravalorii apartamentelor înstrăinate în baza Legii nr.112/1995, nu însă și a restituirii în natura.
Pe de altă parte, cumpărătoarea în baza Legii nr.112/1995 beneficiază de un bun, asupra căruia deține și posesia concretizată material.
Prin Legea specială nr.10/2001 i s-a garantat acesteia legitimă că, în situația în care contractul de vânzare - cumpărare prin care a cumpărat acest bun este valabil încheiat, nu va pierde posesia materială.
Or, a admite acțiunea în revendicare și a da prioritate la restituirea în natură fostului proprietar, ar însemna a încălca dreptul de proprietate al chiriașilor cumpărători, pentru care statul, printr-o lege specială cum este Legea nr.10/2001, le-a garantat încă o dată că nu îl vor pierde în situația în care l-au dobândit prin acte valabile.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel la data de 07.04.2009 apelantul - reclamant, solicitând admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinței în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată și obligarea intimatei - pârâte la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii de apel apelantul - reclamant a arătat că și în condițiile reglementate de Legea nr.10/2001 titlul său de proprietate este preferabil și este mai bine caracterizat decât al intimatei - pârâte având în vedere că potrivit art.7 alin.(11) din acest act normativ în forma modificată prin Legea nr.1/2009, nu se restituie în natură ci doar prin echivalent, imobilele care au fost înstrăinate în baza Legii nr.112/1995, cu respectarea condițiilor prevăzute de lege.
A susținut apelantul - reclamant că în situația în care bunul a fost vândut cu încălcarea dispozițiilor Legii nr.112/1995, acesta poate fi restituit în natură, fostului proprietar sau moștenitorilor acestuia; chiar dacă a expirat termenul prevăzut de art.46 alin.5 din Legea nr.10/2001, instanța de judecată poate să analizeze, pe cale incidentală, respectarea sau nerespectarea condițiilor prevăzute de Legea nr.112/1995 la momentul încheierii contractului de vânzare - cumpărare dintre Primăria Municipiului B și intimata - pârâtă.
A mai arătat apelantul - reclamant că nu pot fi reținute în cauză ca aplicabile dispozițiile art.18 Iit.c din Legea nr.10/2001, pentru că imobilul în litigiu a fost preluat de Stat în mod abuziv și, prin urmare, nu putea fi înstrăinat în baza Legii nr.112/1995, pentru că această lege reglementa situația juridică a imobilelor preluate numai cu titlu de către Stat, conform art.1 din această lege și art. 25.
Prin art.1 din HG nr.20/1996 pentru aplicarea Legii nr.112/1995, se defineau imobilele trecute cu titlu și fără titlu în proprietatea statului, iar acest act normativ, publicat în Monitorul Oficial, trebuia cunoscut în mod obligatoriu de toate părțile.
Dispozițiile Legii nr.10/2001 acordă preferabilitate actului de vânzare-cumpărare încheiat între stat și persoane fizice și prevede posibilitatea acordării de măsuri reparatorii doar prin echivalent și nu prin restituirea în natură, numai în cazul în care imobilul a fost înstrăinat fostului chiriaș cu respectarea dispozițiilor Legii nr.112/1995.
În cazul de față nu se poate reține respectarea Legii nr.112/1995 la încheierea contractului de vânzare-cumpărare dintre stat și pârâți, iar art.46 alin.2 nu are relevanță în cauză, nemaipunându-se problema bunei-credințe la încheierea contractului.
Având în vedere că prin Legea nr.247/2005 a fost modificat art.2 din Legea nr.10/2001, care la alin.1 lit.a, a statuat că prin imobile preluate în mod abuziv se înțelege, printre altele și imobilele preluate în baza Decretului nr.92/1950, fără să mai facă distincție între imobilele preluate cu titlu valabil și fără titlu valabil, orice discuție asupra valabilității sau nevalabilității titlului Statului nu își mai are rostul, concluzia fiind că preluarea imobilului de către Stat s-a făcut în mod abuziv, nelegal, Statul neavând un titlu asupra imobilelor preluate prin acest act normativ.
De altfel, chiar și anterior apariției Legii nr.247/2005, prevederile Decretului nr.92/1950 contraveneau Constituției României în vigoare în momentul respectiv, potrivit cărora proprietatea particulară se bucura de o protecție specială, cetățenii Populare Române erau egali în fața legii, iar exproprierile pentru cauză de utilitate publică se făceau pe baza unei legi și cu o dreaptă și prealabilă despăgubire stabilită prin justiție.
Totodată, prevederile Decretului menționat contravin dispozițiilor legale în vigoare la acea dată, respectiv art.481 Cod civil, potrivit căruia nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică și primind o dreaptă și prealabilă despăgubire, precum și dispozițiile tratatelor internaționale privitoare la proprietate, la care România era parte, și anume Declarația Universală a Drepturilor Omului.
Ceea ce trebuie subliniat este faptul că, în principiu, actul de înstrăinare încheiat de statul neproprietar cu terțul subdobânditor, fiind"res alios acta",nu ar trebui să îl lipsească pe adevăratul proprietar de dreptul său de proprietate.
De altfel, și Curtea Supremă de Justiție, într-o decizie din 1994 stabilea următoarele:"dacă înstrăinarea unui bunseface între un vânzător care nu este proprietarul bunului individual determinat și un terț în calitate de cumpărător, bunul respectiv nu iese din patrimoniul adevăratului proprietar, care rămâne libersădispună de dreptul său".
Așa cum a arătat mai sus, pârâta a achiziționat acest imobil în condiții care nu sunt ireproșabile pentru ea întrucât, pe de o parte, s-a angajat fără precauțiuni în cumpărarea unor bunuri preluate de statul comunist în condiții notoriu dubioase din punct de vedere juridic, iar pe de altă parte, întrucât orice persoană ar fi trebuit să aștepte măsurile reparatorii și abia apoi să cumpere dacă bunul nu ar fi fost restituit proprietarului de drept.
A susținut apelantul - reclamant că siguranța circuitului juridic nu ar avea cu nimic de suferit prin admiterea acțiunilor în revendicare ale adevăraților proprietari, dat fiind că nu ar fi puse în discuție acte de înstrăinare oarecare, obișnuite, ci doar cele în care terțul este succesorul juridic al statului comunist, care, din rațiuni ideologice, a restrâns la maxim proprietatea privată, fără respectarea actelor normative.
Prin intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001, legiuitorul nu a urmărit să înlăture posibilitatea proprietarului, de posedat abuziv de bunul său, în timpul regimului comunist, de a promova o acțiune în revendicare, pentru redobândirea bunului său.
Acest proprietar este singurul în măsură să aprecieze modalitatea suficientă de reparație pentru prejudiciul suferit, respectiv redobândirea imobilului sau alte modalități.
A interpreta altfel intenția legiuitorului, înseamnă a admite că acesta a consimțit la abuzurile săvârșite în perioada regimului comunist și s-a făcut chezaș al acestuia într-o perioadă în care acest regim politic nu mai exista, fiind înlocuit cu unul democratic, iar rațiunile și temeiurile pentru care au fost luate măsurile abuzive nu mai există.
Statul este garantul drepturilor și libertăților fundamentale recunoscute de Constituție și de tratatele internaționale la care România este parte, între care se regăsește și dreptul de proprietate.
Prin urmare, garantarea dreptului de proprietate, legal dobândit, exclude protejarea, în orice formă, a unui abuz, iar garantarea securității circuitului civil impune ca premisă existența unui circuit civil, normal, în care abuzurile sunt sancționate; în aceste condiții,reclamantulareun titlu de proprietate mai bine caracterizat, anterior, opozabil pârâtei,prin înscrierea în cartea funciară și pe care, preluarea de către Stat, neconformă cu normele legale, nu este de natură a-I invalida.
Statul nu putea transmite în mod valabil dreptul de proprietate către chiriași, potrivit principiului "nemo plus iuris ad alium transferae potest qvam ibse habet".
Titlul în baza căruia pârâta, persoană juridică, a înstrăinat acest imobil este nevalabil, având doar o posesie abuzivă, iar, la data înstrăinării, cunoștea situația juridică a imobilului, care trebuia prin minime diligențe să fie cunoscută și de către pârâta persoană fizică.
În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Hotărârea din 01.12.2005, pronunțată în cauza contra României, hotărârea din 21.07.2005, pronunțată în cauza Contra României, hotărârea din 16.02.2006, pronunțată în cauza Porteanu contra României), a stabilit că vânzarea de către Stat, în temeiul Legii nr.112/1995, a unui imobil preluat fără titlu valabil, reprezintă vânzarea lucrului altuia unui terț și, urmare a acestei vânzări, cel interesat nu a mai avut posibilitatea de a intra în posesia bunului, de a-I vinde sau de a-I lăsa moștenire, de a consimți o donație sau de a dispune de acesta într-un fel, situație care a avut ca efect privarea reclamantului de proprietatea sa, în sensul celei de a doua teze a primului alineat al art.1 din Protocolul nr.1.
O privare de proprietate rezultând din această a doua normă nu poate să se justifice, decât dacă se demonstrează că a intervenit în condițiile prevăzute de lege, pentru cauză de utilitate publică și cu respectarea principiului proporționalității, iar întrucât la momentul vânzării statul nu avea titlu valabil asupra apartamentelor, ingerința litigioasă era lipsită de bază legală din moment ce Legea nr.112/1995 nu permitea decât vânzarea bunurilor dobândite cu titlu și nici o altă dispoziție internă nu acorda statului dreptul de a vinde un bun preluat fără titlu.
legitimă a apelantului de a primi despăgubiri prin echivalent, ca singură alternativă posibilă, așa cum susține instanța de fond, este una deșartă și iluzorie.
De altfel, o problemă deosebită legată de restituirea bunurilor prin echivalent privește ineficiența sistemului creat prin fondul "Proprietatea", la care CurteaEuropeană face referire expresă în cauza Sebastian împotriva României.
În speța amintită, Curtea a observat că"societateapeacțiuni "Proprietatea" nu funcționează într-un mod susceptibil deaajunge la acordarea efectivăaunei despăgubiri",acest aspect fiind avut în vedere la examinarea modului în care autoritățile naționale și-au îndeplinit obligațiile pozitive, decurgând din garantarea dreptului la respectarea proprietății bunurilor. Nu este suficientă crearea unei baze legale de dezdăunare prin echivalent, în lipsa unor mecanisme practice eficiente, care să permită aplicarea concretă și rapidă a măsurilor reparatorii.
Potrivit dispozițiilor art.15 lit.r din Legea nr.146/1997, cererea de apel este scutită de plata taxei judiciare de timbru și, pe cale de consecință, este scutită și de plata timbrului judiciar.
Intimata - pârâtă a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului, ca nefondat.
În conformitate cu dispozițiile art.137 alin.1 Cod procedură civilă, 284 alin.1 Cod procedură civilă, 101 alin.1, 102 alin.1 și art.103 alin.1 Cod procedură civilă, Curtea a pus în discuția părților excepția de tardivitate a formulării cererii de apel, reținând că termenul de apel d e 15 zile, calculat pe zile libere, a început să curgă pentru apelantul - reclamant la data comunicării sentinței, respectiv la 19.03.2009, conform dovezii de comunicare a sentinței civile nr.1878/2008 pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă; sentința a fost comunicată reclamantului la Cabinetul de Avocat " " din B,-, - 11,.4,.6,.127, sector 3, respectiv la domiciliul ales și indicat prin chiar cererea de chemare în judecată.
Conform dispozițiilor art.101 alin.1 și 5 Cod procedură civilă, termenul de apel s-a împlinit la data de 04.04.2009 însă fiind o zi de sâmbătă s-a prelungit până la sfârșitul primei zile lucrătoare, respectiv până la 06.04.2009.
Apelantul - reclamant a depus declarația de apel, prin avocat, la data de 07.04.2009 la registratura instanței care a pronunțat sentința apelată, cu depășirea termenului prevăzut de art.284 alin.1 Cod procedură civilă.
În combaterea excepției de tardivitate a declarării apelului, apelantul - reclamant, prin avocat, a depus la dosar o dovadă de comunicare a sentinței apelate purtând data de 24.03.2009; o dovadă similară a depus și intimata - pârâtă prin avocat.
Față de dovezile contradictorii depuse la dosar s-au solicitat relații de la Oficiul Poștal nr.46 B, care a comunicat fotocopii de pe borderourile de expediție și de pe listele de distribuție din care rezultă că atât reclamantului, cât și pârâtei le-a fost comunicată sentința civilă nr.1878/16.12.2008 la 19.03.2009, respectiv la 17.03.2009, conform dovezilor de comunicare aflate la dosarul Tribunalului București (filele 69 și 70) cu recomandatele nr.62245 și 62246.
Ulterior, aceeași hotărâre a fost recomunicată părților la data de 24.03.2009 cu recomandatele nr.76703 și 76704.
Curtea apreciază că de vreme ce primele dovezi de comunicare au fost expediate părților la adresele menționate în dosar, termenul de apel curge de la această dată, pentru apelantul - reclamant, de la 19.03.2009.
Efectuarea către parte a unei alte comunicări, fără a exista o justificare legală nu produce efecte juridice.
De altfel, părțile nu au invocat vreo neregularitate privind prima dovadă de comunicare, însă apelantul - reclamant, prin avocat, a susținut că primit-o numai pe cea de-a doua, fără a face dovezi împotriva mențiunilor din procesul - verbal de comunicare a sentinței din data de 19.03.2009.
Pentru toate aceste considerente, Curtea, în temeiul dispozițiilor art.103 alin.1 teza 1 Cod procedură civilă va respinge apelul, ca tardiv formulat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge apelul formulat de apelantul - reclamant, domiciliat în Germania, 1, 86420 și cu domiciliul ales pentru comunicarea actelor de procedură la avocat, în B,-, - 11,.4,.6,.127, sector 3, împotriva sentinței civile nr.1878/16.12.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimata - pârâtă, domiciliată în B,-,.14, sector 1, ca tardiv declarat.
Cu drept de recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, azi 17.11.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
GREFIER
Red.
.
4 ex./09.12.2009
TB-4 -
Președinte:Simona Gina PietreanuJudecători:Simona Gina Pietreanu, Mirela Vișan
