Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 1581/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-
(1695/2009)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.1581
Ședința publică de la 17 noiembrie 2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Bianca Elena Țăndărescu
JUDECĂTOR 2: Simona Gina Pietreanu
JUDECĂTOR - - -
GREFIER -
* * * * * * * * * * *
Pe rol se află pronunțarea recursurilor declarate de recurentul-intimat MUNICIPIUL B PRIN PRIMARUL GENERAL și de către recurenții-intimații și, împotriva deciziei civile nr.617 A din 30.04.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații-revizuienți G, și cu intimații, - AL SA și MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
are ca obiect - revendicare imobiliară.
Dezbaterile cauzei au avut loc în ședința publică de la 10.11.2009, susținerile părților fiind consemnate în încheierea de la acea dată care face parte integrantă din prezenta decizie; pentru a da posibilitate părților să depună note scrise și în vederea deliberării, Curtea a amânat pronunțarea la 17.10.2009, hotărând următoarele:
CURTEA,
Deliberând asupra cererilor de recurs de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a IV-a Civilă la data de 17.12.2008, sub nr- revizuienții G și au solicitat revizuirea deciziei civile nr.195 A din 02.03.2004 pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr.3907/2003 în temeiul dispozițiilor art.322 pct.9 Cod procedură civilă arătând că există o hotărâre a CEDO publicată în Monitorul Oficial al României Partea I care constată o încălcare a drepturilor sau libertăților fundamentale, iar încălcarea este cauzată de o hotărâre judecătorească pronunțată de o instanță națională.
Curtea a considerat că faptul că reclamanta a fost lipsită de dreptul său de proprietate asupra propriului bun, combinat cu lipsa totală de despăgubire timp de peste 7 ani, a făcut ca aceasta să suporte o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor sale, garantat de art.I din Protocolul 1.
Legiuitorul din anii 2003-2004, care a edictat OUG nr.58/2003 și Legea nr.195/2004 privind modificarea și completarea Codului d e procedură civilă a preferat să folosească în art.322 pct.9 sintagma "consecințele grave ale acestei încălcări" în scopul de a eluda hotărârile CEDO, lăsând loc de interpretare.
În practica CEDO nu există noțiunea de "grav". Convenția Europeană a Drepturilor Omului constată încălcarea sau nu a unui drept sau a unei libertăți fundamentale. Orice încălcare a unui drept sau a unei libertăți fundamentale este esențialmente gravă și produce consecințe grave, fără niciun fel de nuanță. A încălca ceva fundamental nu poate fi decât grav și nu poate produce decât consecințe grave, indiferent de domeniu (matematică, fizică, chimie, biologie, juridic etc.). Astfel că, apriori, consecințele încălcării dreptului lor de proprietate sunt grave.
Consecințele grave continuă să se producă iar situația de fapt este evidentă și constatată de CEDO prin Hotărârea sa din 14.02.2008: "(. ) îmE. - și astăzi încă - partea interesată să își exercite dreptul de proprietate recunoscut printr-o hotărâre definitivă și irevocabilă"; consecințele grave nu pot fi remediate decât prin revizuirea deciziei civile nr.195A din 02.03.2004, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă în dosarul nr.3907/2003.
Au susținut revizuienții că faptul că nu pot intra în posesia efectivă a imobilului în cauză, astfel cum ar fi trebuit conform sentinței din 23.05.2000, nu poate fi înlăturat decât prin încetarea efectelor deciziei a cărei revizuire s-a solicitat, întrucât autoritățile statului pârât sunt obligate să restituie imobilul în natură. de natură juridică, existența deciziei atacate cu revizuire, trebuie să fie înlăturat prin admiterea cererii de revizuire, ceea ce reprezintă în esență executarea obligației statului pârât astfel cum a fost stabilită prin hotărârea CEDO.
Faptul că CEDO a dispus ca statul pârât să plătească o sumă de bani cu titlu de despăgubiri materiale, în lipsa restituirii imobilului, vizează strict imposibilitatea practică de restituire în cazul în care bunul în cauză nu se mai află în ființă. Acordarea acestei sume nu reprezintă în niciun caz un drept de opțiune pentru statul pârât între a restitui imobilul sau a plăti daunele materiale bănești, atât timp cât bunul se află în ființă. Statul, prin autoritățile sale este obligat să le restituie imobilul în cauză deoarece acesta se află în ființă, impedimentul de natură juridică urmând a fi înlăturat pe calea prezentei revizuiri. Mai mult, motivul de revizuire reglementat de art.322 pct.9 (fie și în forma ambiguă de redactare) reprezintă tocmai forma practică, mecanismul procedural, de punere în executare a hotărârilor CEDO.
În drept au fost invocate dispozițiile art.322 și următoarele Cod procedură civilă, art. 480 cod civil și art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
La data de 23.04.2009 intimații și au depus întâmpinare, prin care au solicitat respingerea cererii de revizuire ca inadmisibilă, nefiind îndeplinite condițiile art.322 pct.9 Cod procedură civilă.
Prin decizia civilă nr.617 A din 30.04.2009, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a respins excepția inadmisibilității cererii, ca neîntemeiată, a admis cererea de revizuire, a schimbat, în parte, decizia nr.195 A din 02.03.2004 pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă în dosarul nr.3907/2003 în sensul că, a admis apelul declarat de apelanții - reclamanți I și, a schimbat, în parte sentința civilă apelată, a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare - cumpărare nr.5898/15.03.1999, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de apelanții - pârâți și și, respectiv de chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice, a menținut dispozițiile deciziei din apel privind respingerea excepției lipsei calității procesuale active a apelantei - pârâte - " AL" SA și celelalte dispoziții ale sentinței civile nr.4357/04.06.2003 pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 B în dosarul nr.3512/2002; a luat act că revizuienții nu au solicitat cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această decizie, tribunalul a reținut că cererea de revizuire, întemeiată pe dispozițiile art.322 pct.9 Cod procedură civilă este admisibilă, iar pe fond este întemeiată.
Astfel, potrivit acestor dispoziții legale, se poate solicita revizuirea unei hotărâri rămase definitive în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei instanțe de recurs, atunci când evocă fondul, dacă Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăților fundamentale, datorată unei hotărâri judecătorești, iar consecințele grave ale acestei încălcări continuă să se producă și nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunțare.
Prin sentința civilă nr.4357/04.06.2003, Judecătoria Sectorului 3 Bar espins, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale pasive a chematului în garanție MINISTERUL FINANTELOR PUBLICE, a admis excepția autorității de lucru judecat în raport de pârâta - AL SA și a respins capătul de cerere privind revendicarea, din acțiunea principală, în raport de pârâta - AN AL SA, ca fiind trecut în puterea lucrului judecat. Totodată, a admis, în parte, acțiunea principală precizată, formulată de reclamanta I, a respins capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare - cumpărare cu plata prețului în rate nr.5898/15.03.1999, ca neîntemeiată și i-a obligat pe pârâții și să lase reclamantei I, în deplină proprietate și liniștită posesie, apartamentul compus dintr-o cameră și dependințe situat la parterul imobilului din-, sector 3. Prin aceeași sentință a fost respinsă, ca neîntemeiată, acțiunea conexă precizată, formulată de reclamantul, a fost admisă cererea de chemare in garanție formulată de pârâții și împotriva pârâtului Ministerul Finanțelor Publice și în contradictoriu cu pârâtul Municipiul B reprezentat prin Primarul General, fiind obligat chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice să restituie celor doi pârâți suma de 22.038.051 lei, reprezentând preț parțial achitat până la data pronunțării, conform contractului de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr.5898/15.03.1999.
Prin decizia civilă nr.195/02.03.2004 fost respinsă excepția lipsei calității procesuale active a apelantei pârâte - AL SA, ca nefondată; a fost respinsă excepția lipsei de interes a apelului declarat de către apelanta reclamantă I, ca nefondată; au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de către apelanta reclamantă I, apelantul reclamant și apelanta pârâtă - AL SA; au fost admise apelurile declarate de apelanții pârâți și și de apelantul chemat in garanție Ministerul Finanțelor Publice, împotriva aceleiași sentințe; a fost schimbată, în parte, sentința apelată, în sensul că a fost respins capătul de cerere privind revendicarea imobilului compus dintr-o cameră și dependințe, situat în B,-, parter, sector 3, formulat de reclamanta I, în contradictoriu cu pârâții, și Municipiul B reprezentat prin Primarul General, ca nefondat; a fost respinsă cererea de chemare în garanție formulată de pârâții și, în contradictoriu cu chemații în garanție Municipiul B prin Primarul General și Ministerul Finanțelor Publice, ca nefondată; au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței apelate.
Prin decizia civilă nr.1097/18.11.2004, pronunțată de Curtea de APEL BUCUREȘTI - Secția a III-a Civilă, a fost respins recursul declarat împotriva deciziei de apel d e către reclamant, ca nefondat.
Prin hotărârea CEDO, din 14.02.2008, pronunțată în cauza contra României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că reclamanta, în speță, autoarea revizuienților a fost lipsită de dreptul său de proprietate asupra propriului său bun, fapt combinat cu lipsa totală a despăgubirii timp de peste 7 ani, ce a făcut ca aceasta să suporte o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor sale garantate de art. 1 din Protocolul 1.
Hotărârea CEDO din 14.02.2008, dispune ca statul să restituie reclamanților apartamentul în suprafață de 55,20 mp. aflat la parterul casei situate în B,-, care a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare din data de 15.03.1999, precum și terenul aferent, în cel mult trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, și că în lipsa acestei restituirii, Statul Român să plătească reclamanților, în același termen de trei luni, suma de 50.000 Euro cu titlu de daune materiale, constatându-se că a existat o încălcare a art.1 din Protocolul 1 al Convenției.
Se observă așadar că CEDO a constatat, în urma pronunțării deciziei de apel ce face obiectul revizuirii, că a avut loc o încălcare a dreptului de proprietate al reclamanților, iar consecințele grave, în opinia tribunalului, continuă să se producă tocmai pentru că reclamanții nu sunt nici în posesia imobilului și nici Statul nu a acordat despăgubiri materiale în temeiul legii speciale privind acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de către stat - Legea nr.10/2001, iar aceste consecințe nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunțate, astfel că se impune admiterea apelului declarat de către apelanta reclamantă, în urma admiterii cererii de revizuire, cu consecința respingerii apelului declarat de către apelanții pârâți, și - AL SA ce vizează soluția pe revendicare și apelului declarat de către Ministerul Finanțelor Publice.
Având în vedere că prin hotărârea judecătorească s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr.112/1995, trebuie reținute dispozițiile art.5 alin.2 și 3 din Titlul I al OUG nr.184/2002, potrivit cărora plata sumelor în litigiu reprezentând prețul apartamentelor vândute în temeiul Legii nr.112/1995 se face de către Ministerul Finanțelor Publice din fondul extrabugetar constitui în temeiul art. 13 alin. 6 din Legea nr.112/1995, fără a se condiționa aceasta de vreo culpă a Ministerului Finanțelor Publice și fără a distinge în raport de comisionul încasat de mandatarul vânzătoarei conform art.41 din nr.HG20/1996, raportat la art.13 alin.6 din Legea nr.112/1995.
Prin urmare, în raport de dispozițiile speciale arătate, obligația de plată a prețului actualizat, aparține pârâtului Ministerului Finanțelor Publice și, deci, Municipiul B, prin Primarul General, nu are calitate procesuală pasivă în cauză și nu poate fi obligat la plata prețului actualizat în temeiul răspunderii pentru evicțiune a vânzătorului, potrivit dispozițiilor art.1337 Cod civil. S-ar fi putut vorbi de răspunderea Municipiului B, prin Primarul General, pentru evicțiune, în calitate de vânzător a apartamentului vândut în temeiul Legii nr.112/1995, dacă contractul de vânzare-cumpărare nu ar fi fost constatat nul.
Totodată, acest apelant este deținătorul instituit de lege al prețului încasat pentru vânzarea imobilului în litigiu, potrivit dispozițiilor art.13 alin.6 pct. a din Legea nr.112/1995 și art.39 pct.1 lit.a din HG nr.20/1996 republicată și în calitate de reprezentant al Statului, potrivit art.25 alin.2 din Decretul nr.31/1954 și deci, acestuia trebuie să-i revină obligația restituirii prețului, în cazul în care se constată existența principiului repunerii părților în situația anterioară a anulării contractului.
Prin urmare, față de considerentele arătate și de prevederile art.5 alin.2 și 3 din Titlul 1 al OUG nr.87/2002, privind modificarea și completarea Legii nr.10/2001, plata prețului actualizat se face de către Ministerul Finanțelor Publice, constituit în temeiul art.13 alin.6 din Legea nr.112/1995, neavând relevanță juridică faptul că acesta nu a avut nici o culpă la încheierea contractului de vânzare-cumpărare ce a fost anulat de instanțele de judecată.
Orice încălcare a dreptului de proprietate în practica CEDO, reprezintă o încălcare gravă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului constată doar că a avut loc doar o încălcare a unui drept sau a unei libertăți fundamentale, aceasta nu folosește sintagma de grav, iar, a încălca dreptul de proprietate nu înseamnă decât că această încălcare produce consecințe grave, consecințe ce nu pot fi remediate decât prin restituirea bunului foștilor proprietari de la care imobilul a trecut în proprietatea statului în mod abuziv; situația de fapt evidentă, constatată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, produce consecințe și în prezent, iar reclamanții sunt împiedicați să-și exercite atributele dreptului de proprietate.
Din dispozitivul deciziei CEDO, rezultă că obligația principală a statului este aceea să restituie bunul, iar aceasta reprezintă de fapt cea mai justă și echitabilă modalitate de acoperire a prejudiciului produs în patrimoniul reclamanților, prin vânzarea imobilului de către stat, în situația în care preluarea a fost una fără titlu valabil, (întrucât bunul nu putea fi supus vânzării) și de înlăturare a consecințelor grave a încălcării dreptului de proprietate.
Faptul că statul pârât a fost obligat de către CEDO, să plătească reclamanților daune materiale, s-a reținut că această obligație are caracter subsidiar obligației statului pârât de a restitui apartamentul vândut, iar aceasta rezultă din menționarea expresă în dispozitivul deciziei "că în lipsa acestei restituirii, Statul pârât să plătească în același termen de 3 luni, suma de 50.000 Euro cu titlu de daune materiale", iar acordarea acestei sume nu reprezintă în niciun caz un drept de opțiune pentru statul pârât, între a restitui imobilul sau a plăti daune materiale, atâta timp cât bunul se află în ființă, se află în posesia cumpărătorilor, iar CEDO a considerat că, prin înstrăinarea acestui bun către cumpărători, s-a încălcat dreptul de proprietate al autoarei reclamanților; cu atât mai mult se arată că preluarea imobilului a fost una fără titlu valabil (Decretul nr.92/1950 în evidentă contradicție cu prevederile constituționale în vigoare la acel moment, în materia apărării și garantării dreptului de proprietate privată), și nu putea fi supus înstrăinării.
De fapt dispozițiile art.322 pct.9 Cod procedură civilă, reprezintă mijlocul procedural, calea extraordinară de atac pusă la îndemâna celor cărora Curtea Europeană a Drepturilor Omului le constată încălcate drepturile, de a putea obține, în dreptul intern, redobândirea, respectiv recunoașterea drepturilor sau a libertăților fundamentale constate a fi încălcate.
Așadar, în opinia tribunalului, au fost îndeplinite condițiile de admisibilitate ale cererii de revizuire, iar cererea de revizuire este întemeiată, astfel că a fost admisă, a fost schimbată, în parte, decizia de apel nr.195A/02.03.2004 pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a civilă în dosar nr. 3907/2003 supusă revizuirii, în sensul că s-a dispus admiterea apelului declarat de apelanta reclamantă I și, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare nr.5898/15.03.1999 privind locuința cumpărată compusă din cameră, hol, WC, hol, bucătărie, pivniță, în suprafață de 55,20 mp. și teren de sub construcție situată în B,-, parter, sector 3 și s-a respins ca nefondat apelul declarat de către apelanții pârâți și și apelantul chemat în garanție Ministerul Finanțelor Publice, menținându-se dispozițiile deciziei de apel privind respingerea excepției lipsei calității procesuale active a apelantei pârâte - AI SA, cu consecința respingerii apelului declarat de - AI SA și a menținerii dispozițiilor sentinței civile apelate nr.4357/04.06.2003 pronunțată de Judecătoria sector 3 în dosar nr. -.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termenul prevăzut de art.301 Cod procedură civilă, recurentul - intimat Municipiul B, reprezentat prin Primarul General și recurenții - intimați și.
Prin cererea de recurs întemeiată în drept pe dispozițiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă, recurentul - intimat Municipiul Bas olicitat modificarea deciziei recurate, iar pe fond respingerea acțiunii, ca neîntemeiată, arătând că în mod greșit a fost admisă cererea de revizuire și a fost schimbată, în parte, sentința apelată în sensul constatării nulității absolute a contractului de vânzare - cumpărare nr.5898 din 15.03.1999 întrucât actul de vânzare - cumpărare sus-menționat a fost încheiat de Primăria Municipiului B prin mandatar AL. și intimații-pârâți și cu respectarea tuturor condițiilor de validitate prevăzute de art.948 Cod civil, la data întocmirii actului.
Prin urmare, esențial este să se stabilească cu precădere dacă a fost respectată legea strict la momentul încheierii actului și pe cale de consecință, dacă actul de vânzare-cumpărare sus-menționat este valabil sau este nul absolut.
În ceea ce privește condițiile prevăzute de art.948 Cod civil, recurentul-intimat a arătat că au fost îndeplinite cele patru condiții stipulate de acest articol pentru ca actul să fie valid și anume: părțile au avut capacitatea de a contracta, a existat consimțământul valabil exprimat al ambelor părți contractante, obiectul a fost determinat și se afla în patrimoniu său la momentul vânzării, iar cauza a fost licită, nefiind prohibită de lege.
Prin urmare, sub acest aspect, actul juridic încriminat a fost încheiat cu respectarea tuturor condițiilor de validitate, fiind perfect valabil în acest sens.
În consecință, nu se poate reține o cauză de nulitate absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr.5898/15.03.1999, mai ales că nu au fost încălcate nici dispozițiile art.9 și 14 din Legea nr.112/1995.
De asemenea, recurentul - intimat apreciază că sunt incidente și dispozițiile Legii nr.10/2001, astfel cum a fost modificată.
Recurenții - intimați și au solicitat, în temeiul dispozițiilor art.304 pct.7 și 9 și art.312 Cod procedură civilă, admiterea recursului și modificarea în tot a deciziei recurate în sensul respingerii cererii de revizuire.
Cu referire la incidența în cauză a dispozițiilor art.304 pct.9 Cod procedură civilă, s-a arătat că în primul rând trebuie analizată, temeinicia cererii de revizuire în raport de prevederile art.322 pct.9 raportat la dispozitivul hotărârii pronunțate de CEDO.
Au susținut recurenții - intimați că legiuitorul a creat posibilitatea revizuirii unei hotărâri judecătorești pronunțate de instanțele naționale în baza unei hotărâri pronunțate de o instanță internațională, în cauza de față CEDO, dacă sunt îndeplinite trei condiții și anume: dacă prin hotărârea CEDO se constată o încălcare a drepturilor sau libertăților fundamentale; dacă consecințele grave ale acestei încălcări continuă să se producă și dacă aceste consecințe nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunțate.
În ceea ce privește prima condiție, dat fiind caracterul hotărârii CEDO, nu se mai poate discuta asupra temeiniciei sau netemeiniciei constatărilor făcute de C, însă trebuie analizate prevederile legale care menționează consecințele grave ale încălcării dreptului de proprietate al intimaților.
În opinia intimaților-reclamanți, exprimată în cererea de revizuire și însușită în mod absolut de tribunal, se apreciază că nu se poate vorbi de consecințe grave, întrucât simpla încălcare a unui drept este în sine gravă.
Recurenții au arătat că această interpretare este greșită întrucât legiuitorul a avut în vedere caracterul excepțional al revizuirii ca și cale extraordinara de atac, astfel încât nu se poate revizui o hotărâre judecătoreasca definitivă și irevocabilă pronunțată de o instanță națională, decât în situația în care am fi în prezența unor grave consecințe.
În opinia recurenților - intimați, prin hotărârea judecătorească atacată prin prezenta revizuire, nu s-au produs grave consecințe față de patrimoniul intimaților, întrucât legea națională prevede posibilitatea de a obține reparații în echivalent bănesc pentru partea din imobil ce nu mai poate fi restituită în natură (având în vedere și împrejurarea că apartamentul achiziționat de recurenți în suprafață de 55 mp. reprezintă doar o mică parte din întregul imobil proprietatea autorilor intimaților, imobil care poate face obiectul unei restituiri în natură).
Chiar daca s-ar constata că există consecințe grave ale încălcării, analizând și a treia condiție, conținută de dispozițiile art.322 pct.9, se observă că hotărârea CEDO prevede modalitatea de reparare a prejudiciului creat intimaților-reclamanți prin încălcarea art.1 din Protocolul 1 la Convenție, încălcare constatată de C prin chiar obligarea Statului Român la plata sumei de 50.000 de euro.
Cu alte cuvinte revizuirea hotărârii nu este singura modalitate de remediere a consecințelor grave produse ca urmare a încălcării dreptului de proprietate prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești de respingere a acțiunii în revendicare și a constatării nulității absolute a unui contract încheiat în temeiul Legii nr.112/1995.
Pe de altă parte s-a susținut că hotărârea CEDO prevede că în lipsa restituirii în natură a imobilului, statul să plătească suma de 50.000 de euro, ori este evident că analizând cauza, Curtea Europeană a luat în calcul imposibilitatea de restituire în natură a acestui imobil, tocmai ca urmare a încheierii actului de vânzare-cumpărare, pe care Curtea l-a apreciat ca fiind o pentru restituirea în natură.
O altă interpretare nu poate fi primită, întrucât nu ar mai fi avut nici un rol prevederea hotărârii de obligare la plata unei sume de bani, dacă s-ar fi avut în vedere că unica obligație pentru Statul Român aceea de a restitui bunul în natură, indiferent de situație (înstrăinare sau nu către chiriași a imobilului).
Au mai arătat recurenții - intimați că instanța europeană nu se putea abate de la jurisprudența sa prin care a statuat că persoanele care și-au dobândit bunurile cu buna-credință, nu trebuie să fie aduse în situația de a suporta ponderea responsabilității statului care a confiscat în trecut aceste bunuri (Cauza Raicu contra României, Cererea no 28104/03, din 19 octombrie 2006); Curtea Europeana a Drepturilor Omului "a statuat că diminuarea vechilor atingeri nu trebuie să creeze noi prejudicii disproporționate (, mutatis mutandis, no 36548/97, 2002-VIII, 58)".
În acest sens s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția Civilă și de proprietate intelectuala, care prin decizia nr.8370 din 12 decembrie 2007 dispus următoarele: "A considera că, indiferent de circumstanțele concrete, dobânditorul imobilului trebuie deposedat de bun pentru că acesta să poată fi restituit în natură fostului proprietar, ar însemna să se accepte ca diminuarea vechilor atingeri ale proprietății să creeze noi prejudicii, disproporționate, în sarcina dobânditorului actual.
Dreptul la un proces echitabil în fața unei instanțe, garantat de art.6 alin.1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, trebuie interpretat în lumina preambulului convenției, care enunță preeminența dreptului ca element de patrimoniu comun al statelor contractante.
Unul dintre elementele fundamentale ale preeminenței dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care înseamnă, între altele, ca o soluție definitivă a oricărui litigiu nu trebuie rediscutată. Or, în cazul de față, prin hotărârile judecătorești pronunțate se statuase în mod irevocabil valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare.
Un alt aspect important și care dovedește posibilitatea înlăturării consecințelor produse prin hotararea judecătorească supuse revizuirii este împrejurarea ca intimații, deși puteau obține repararea prejudiciului conform dispozițiilor hotărârii CEDO, au solicitat suspendarea executării dispozitivului hotărârii în ceea ce privește despăgubirile materiale (pentru suma de 50.000 de euro).
In aceste condiții, recurenții - intimați apreciază că tribunalul a dat dovada de superficialitate în analiza temeiniciei cererii de revizuire, fără a lua în calcul contextul legislativ și situația de fapt individuală a speței.
În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art.304 pct.7 Cod procedură civilă, recurenții - intimați și, au arătat că tribunalul nu a motivat soluția de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare - cumpărare, ci doar a menționat că prin raportare la hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului, consecințele nu ar putea fi remediate decât prin revizuirea hotărârii atacate.
Recurenții - intimați au susținut că simpla constatare a încălcării unui drept de proprietate, făcută printr-o hotărâre a Curții Europene a Drepturilor Omului, nu poate duce la concluzia că actul de vânzare - cumpărare prin care s-a transferat dreptul de proprietate către recurenții intimați este lovit de nulitate absolută.
S-a mai arătat că tribunalul avea obligația, ca în urma admiterii cererii de revizuire, să analizeze dacă apelul formulat de I cu privire la capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, era sau nu întemeiat, întrucât chiar și instanța de fond, dând câștig de cauză intimaților pe aspectul acțiunii în revendicare, a respins cererea de constatare a nulității absolute, apreciind că nu s-a făcut dovada vreunui motiv de nulitate.
Deși instanța de apel nu a analizat probele administrate în fața instanței de fond pe aspectul constatării nulității absolute, iar în faza apelului nu a administrata nici o probă pe acest aspect, recurenții - intimați precizează că art.1899 alin.2 menționează că buna credință se presupune totdeauna, iar sarcina probei cade asupra celui ce alege reaua-credită; prin urmare, intimații - reclamanți trebuiau să demonstreze că, la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, cumpărătorii au fost de rea credință.
S-a mai arătat că împrejurarea că intimații - reclamanți au efectuat o notificare în anul 1998 către - " AL" SA prin care aduceau la cunoștință acestuia existența intenției de revendicare a imobilului în litigiu, în fapt, o cerere prin care se solicită comunicarea situației juridice, nu se poate constitui intr-un mijloc de probă a relei-credințe a recurenților.
Singurul document din care se poate deduce intenția de revendicare datează din 15.04.1999, ca atare ulterior încheierii contractului de vânzare-cumpărarea.
S-a mai susținut de recurenții că ar fi un raționament lipsit de logică și care ar sfida prevederile legale, dacă instanțele ar aprecia că recurenții erau cei care trebuia să acționeze pentru a descoperi eventualele demersuri făcute de intimații-reclamanți pentru revendicarea imobilului și aceasta deoarece, nefiind încunoștințați niciodată despre eventuale demersuri efectuate de posibilii moștenitori, nu puteau cunoaște existența unui litigiu pe rolul instanțelor, în condițiile în care nu știau nici măcar numele celor care ar fi putut pretinde drepturi asupra acestui imobil.
Cu privire la susținerea intimaților-reclamanți în sensul că, în raport de prevederile nr.HG11/1997 se impunea suspendarea procedurii de vânzare, recurenții - intimați apreciază că această susținere nu poate fi primită întrucât nr.HG11/1997 prevedea suspendarea procedurilor administrative doar în cazul formulării unor cereri în fața instanțelor de judecată, ipoteză care nu se regăsește în speța de față.
Pe de altă parte, recurenții au arătat că motivarea tribunalului este contradictorie, întrucât, deși reține în considerente ( pagina 4, alineat5, partea finală) că acțiunea în revendicare devine neîntemeiata, prin hotararea pronunțata, care menține soluția instanței de fond, se admite capătul de cerere privind revendicarea.
Cu alte cuvinte, constată că acțiunea în revendicare este neîntemeiata, dar admite acest capăt de cerere.
Este evidentă o totală contradicție între motivare și dispozitiv, întrucât în cazul în care s-a reținut netemeinicia acțiunii în revendicare, instanța trebuia să admită în parte apelul declarat de intimații cu privire la capătul de cerere privind revendicarea; prin urmare, în cazul de față, recurenții beneficiază de o hotararea judecătorească prin care se admite atât capătul de cerere privind constatarea nulității absolute cât și cel privind revendicarea deși, instanța ce a pronunțat hotararea, concluzionează în motivare, că acțiunea în revendicare este neîntemeiata.
Sub aspectul admiterii apelului formulat de, s-a arătat că soluția este greșită, întrucât în motivarea sentinței civile nr.4357/04.06.2003 pronunțată de Judecătoria Sector 3 s-a reținut că nu și-a dovedit legitimarea procesuală, susținând doar că este nepotul lui, însa acesta din urmă a înstrăinat imobilul către autorii intimaților.
Ca atare, nu poate justifica nici calitatea și nici interesul în apelul formulat, chestiuni neanalizate în amânunt de către tribunal.
Potrivit dispozițiilor art.50 alin.1 din Legea nr.10/2001 și art.1 alin.2 din nr.OG32/1995, cererile de recurs sunt scutite de plata taxei de timbru și de timbru judiciar.
Intimații - revizuienți G și, nu au formulat întâmpinare la cererile de recurs, dar prin concluziile scrise depuse la dosar și prin concluziile puse cu prilejul dezbaterilor, au solicitat respingerea recursurilor, ca nefondate.
Ceilalți intimați nu au formulat întâmpinări și nu au pus concluzii nici în dezbateri.
În faza procesuală a recursului nu s-au administrat probe noi.
Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, susținerile părților și dispozițiile legale incidente în speță, Curtea reține următoarele:
Potrivit dispozițiilor art.322 pct.9 Cod procedură civilă se poate solicita revizuirea unei hotărâri rămase definitive în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri date de o instanță de recurs, atunci când evocă fondul, dacă Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăților fundamentale datorată unei hotărâri judecătorești, iar consecințele grave ale acestei încălcări continuă să se producă și nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunțate.
În speță, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat prin hotărârea din 14.02.2008 în cauza împotriva României (nr.1), publicată în Monitorul Oficial al României nr.819/05.12.2008, că autoarea intimaților reclamanți, I, a fost lipsită de dreptul său de proprietate asupra imobilului situat în B,-, ca urmare a înstrăinării de către stat a apartamentului de la parterul imobilului în suprafață de 55,20 mp. și a terenului aferent acestuia, către chiriași; în plus, aceasta nu a fost despăgubită vreme de peste 7 ani astfel că a suportat o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor sale, garantat de art.1 din Protocolul nr.1.
Curtea apreciază că tribunalul a interpretat și aplicat corect dispozițiile art.322 pct.9 Cod procedură civilă sub aspectul îndeplinirii condițiilor de admisibilitate în sensul că încălcarea dreptului de proprietate al intimaților - reclamanți este consecința deciziei a cărei revizuire se solicită (decizia civilă nr.195 A din 02.03.2004 pronunțată de Tribunalul București ) prin care a fost admis apelul declarat de apelanții - pârâți și și a fost schimbată sentința civilă nr.4357 din 04.06.2003 pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 B în sensul respingerii acțiunii în revendicare a apartamentului situat la parterul imobilului din B,-, sector 3, că această încălcare continuă să producă efecte grave întrucât reclamanții se află în aceeași situație ca și la data pronunțării hotărârii de condamnare a Statului Român de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, întrucât nu au fost despăgubiți și nici nu se află în posesia apartamentului de la parterul imobilului.
Curtea apreciază, de asemenea, că remedierea consecințelor grave ale încălcării art.1 din Protocolul nr.1, cu referire la dreptul de proprietate al intimaților - reclamanți, nu se poate face decât prin revizuirea deciziei sus-menționate, însă numai sub aspectul soluției date acțiunii în revendicare imobiliară.
Nu pot fi primite susținerile recurenților - intimați în sensul că legea națională prevede posibilitatea obținerii de reparații în echivalent bănesc de către intimații - reclamanți de vreme ce, de la data pronunțării hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului, aceștia nu au fost efectiv despăgubiți.
În plus, Curtea reține că în sarcina Statului Român nu s-a stabilit o obligație alternativă cu privire la care acesta să aibă drept de opțiune în sensul de a restitui imobilul sau de a plăti despăgubirile prevăzute în hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului, ci o obligație principală, aceea de restituire a bunului și doar în subsidiar, în ipoteza imposibilității obiective de îndeplinire a obligației principale, (de exemplu pentru că bunul nu mai există la data executării deciziei, în materialitatea sa), va putea fi executată obligația subsidiară a plății despăgubirilor acordate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
Curtea apreciază că revizuirea hotărârii sus - menționate, sub aspectul soluției date acțiunii în revendicare este în speță singura modalitate de remediere a consecințelor grave ale încălcării dreptului de proprietate al intimaților - reclamanți având în vedere că deși și recurenții - intimați se pot prevala de prevederile art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului (ca o consecință a admiterii recursului sub aspectul soluției date cererii de constatare a nevalabilității contractului de vânzare - cumpărare, pentru considerentele ce vor fi expuse) legislația națională prevede pentru aceștia modalități efective de reparare a prejudiciului.
Nu se poate susține că prin revizuirea deciziei atacate, în sensul menționat s-ar aduce atingere dreptului recurenților la un proces echitabil ori principiului preeminenței dreptului, ca element de patrimoniu, întrucât soluția de admitere a acțiunii în revendicare se circumscrie atât prevederilor întrucât deși vor fi lipsiți de dreptul de proprietate au posibilității reale și efective de recuperare a prejudiciului în vreme ce în cazul intimaților - reclamanți s-a constatat chiar prin hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului lipsa unei modalități susceptibile să conducă la acordarea efectivă de despăgubiri întrucât Fondul Proprietatea nu funcționează în condiții corespunzătoare.
Cu referire la soluția dată de Tribunalul București sub aspectul cererii de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare - cumpărare nr.5898/15.03.1999, Curtea reține că nu au fost relevate motive de nulitate absolută și că revizuirea deciziei civile nr.195 A din 02.03.2004 pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă nu se impune și sub acest aspect pentru remedierea consecințelor grave ale încălcării dreptului de proprietate al intimaților - reclamanți.
Prin urmare, Curtea urmează să admită recursul declarat de recurenții - intimați sub aspectul soluției care vizează cererea de constatare a nulității contractului acestora de vânzare - cumpărare în temeiul dispozițiilor art.304 pct.9 Cod procedură civilă; deși aceștia pierd proprietatea asupra bunului în litigiu pot solicita despăgubiri în condițiile Legii nr.10/2001 astfel cum a fost modificat prin Legea nr.1/2009 în condițiile specificate pentru contractele de vânzare - cumpărare valabil încheiate dar devenite caduce ca efect al admiterii acțiunii în revendicare.
Ca efect al acestei soluții Curtea, apreciază că nu se mai impune analiza criticilor acestora întemeiate pe dispozițiile art.304 pct.9 (cu referire la soluția constatării nulității contractului de vânzare - cumpărare); de asemenea nu se mai impune nici analiza criticilor privitoare la același capăt de cerere întemeiate pe dispozițiile art.304 pct.7 Cod procedură civilă, întrucât prin modificarea deciziei recurate în sensul menționat recurenții - intimați nu suferă nicio vătămare procesuală prin nemotivarea de către tribunal a soluției de constatare a nulității contractului de vânzare - cumpărare.
Sub aspectul considerentelor expuse la fila 4 paragraful 5 din decizia recurată, Curtea reține că deși în cuprinsul acestora s-a arătat că în urma anulării titlului de proprietate al subdobânditorilor de la stat, aceasta devine neîntemeiată, nu sunt incidente dispozițiile art.304 pct.7 Cod procedură civilă întrucât decizia recurată este riguros și coerent motivată sub aspectul soluției ce vizează acțiunea în revendicare, iar această exprimare contradictorie, izolată, nu este de natură să conducă la dubii privind convingerea instanței care a pronunțat decizia recurată.
Este fondată critica prin care s-a susținut că admiterea apelului formulat de apelantul - reclamant a fost dată cu greșita aplicare a legii întrucât cererea conexă formulată de acesta a fost respinsă pe considerentul că nu justifică legitimare procesuală, iar acesta nu a făcut în căile de atac nici un fel de dovezi sub acest aspect, în plus hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului nu îl privește pe acesta care nu a avut o poziție procesuală comună cu reclamanta I, decedată pe parcursul soluționării procesului.
Pentru considerentele care au fost deja expuse cu referire la soluția dată cererii de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare - cumpărare nr.5898/15.03.1999 urmează a fi admis și recursul declarat de recurentul - intimat Municipiul B, reprezentat prin Primarul General.
Pentru toate aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art.312 alin.1 și art.304 pct.9 Cod procedură civilă, Curtea va admite recursul și va modifica, în parte, decizia recurată în sensul că va respinge apelul declarat de apelanții - reclamanți I și, ca nefondat; va menține celelalte dispoziții ale deciziei recurate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursurile formulate de recurentul - intimat MUNICIPIUL B, REPREZENTAT PRIN PRIMARUL GENERAL și de către recurenții-intimații și, împotriva deciziei civile nr.617 A din 30.04.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații - revizuienți G și și cu intimații, - AL SA și MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
Modifică, în parte, decizia recurată, în sensul că:
Respinge, ca nefondat, apelul declarat de apelanții - reclamanți I și împotriva sentinței civile nr.4357 din 04.06.2003 pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 B în dosarul nr.3512/2002.
Menține celelalte dispoziții ale deciziei recurate.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi 17.11.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - - - - - - -
GREFIER
Red.
Tehnodact.
Ex.2/10.02.2010
Secția a IV-a Civ. -
-
Jud.sector 3. -
Președinte:Bianca Elena ȚăndărescuJudecători:Bianca Elena Țăndărescu, Simona Gina Pietreanu
