Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 726/2009. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928
SECȚIA CIVILĂ
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ nr.726
Ședința publică din 24 iunie 2009
PREȘEDINTE: G -
JUDECĂTOR 1: Gheorghe Oberșterescu
JUDECĂTOR 2: Rujița Rambu
GREFIER: - -
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanții recurenți și împotriva Deciziei civile nr.124 din 19 martie 2009 pronunțată de Tribunalul Arad în dosarul nr-, în contradictoriu cu pârâții intimați MUNICIPIUL A și SC SRL, având ca obiect revendicare imobiliară.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se constată lipsa părților.
Procedura de citare legal îndeplinită.
Recursul a fost declarat în termen și este scutit de plata taxelor judiciare de timbru.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care se constată depusă la dosar prin registratura instanței la data de 24.06.2009, comunicată prin fax, întâmpinarea formulată de pârâtul intimat Municipiul A, dar, întrucât acest script nu a fost depus în termenul prevăzut de art.308 al.2 pr.civ. este calificat de instanță ca având rolul unor concluzii scrise.
De asemenea, se constată că atât reclamanții recurenți prin cererea de recurs, cât și pârâtul intimat Municipiul A în concluziile scrise depuse la dosar, au solicitat judecarea cauzei în lipsă.
Nemaifiind alte cereri formulate, instanța constată cauza în stare de judecată și o reține spre soluționare.
CURTEA
În deliberare constată că prin Decizia civilă nr.124 din 19 martie 2009, pronunțată în dosar nr-, Tribunalul Arada respins apelul declarat de reclamanții și, în contradictoriu cu pârâții Municipiul A și SC SRL, împotriva Sentinței civile nr.9481 din 11 decembrie 2008, pronunțată de Judecătoria Arad în dosarul nr-, având ca obiect revendicare imobiliară.
Tribunalul a confirmat astfel hotărârea primei instanțe, care a respins acțiunea în revendicare formulată de reclamanți.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că imobilul revendicat a fost preluat de către Stat în baza Decretului nr.223/1974, iar situația juridică a acestuia este reglementată de Legea nr10/2001 (art.1), care este un act normativ special, cu dispoziții derogatorii de la dreptul comun, care are prioritate față de reglementările generale, conform principiuluispecialia generalibus derogantși dispozițiilor art.6 din legea nr.213/1998.
Astfel, prima instanță a stabilit că, după 14 februarie 2001 (momentul intrării în vigoare a legii), persoanele ce solicită retrocedarea în natură sau echivalent a unor imobile trecute în proprietatea statului în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 trebuie să se conformeze condițiilor, procedurilor și termenelor prevăzute de Legea nr.10/2001, persoana interesată neavând drept de opțiune între legea specială și dreptul comun, reprezentat de acțiunea în revendicare, întemeiată pe art.480 din civil.
Prima instanță a mai avut în vedere că această soluție a fost impusă și de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr.33 din 9 iunie 2008, dată în interesul legii, prin care a stabilit că, în concursul dintre legea specială și legea generală, rezolvarea este în favoarea legii speciale.
În fine, instanța de fond a mai reținut și că reclamanta nu a urmat procedura prevăzută de Legea nr.10/2001, astfel că, în virtutea tuturor acestor considerente, a respins acțiunea.
În calea de atac a apelului, reclamanții apelanți au solicitat schimbarea sentinței în sensul admiterii acțiunii, susținând că jurisprudența în materie suferit numeroase modificări iar, în esență, nu se poate susține că o astfel de acțiune este inadmisibilă, întrucât se aduce atingere art.6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Că, preluarea imobilului de către stat s-a făcut în baza unui titlu nevalabil și chiar dacă s-ar invoca buna-credință a cumpărătorului, titlul lor este preferabil.
Tribunalul a apreciat că este nefondat apelul reclamanților, pentru considerentele ce în continuare sunt enunțate.
Prima instanță atunci când a pronunțat sentința a avut în vedere o stare de fapt corectă și a făcut o justă analiză probatoriului administrat.
Problema de fond este preluarea imobilului în condițiile 223/74 ceea ce se consideră o preluare abuzivă, cu toate că s-au acordat despăgubiri.
Imobilul a fost preluat de stat în 1979. În 1998 proprietar devine SC cu titlu de atestare iar apoi SC Imobiliare SRL cu titlu de cumpărare, iar din 2007 SC SRL cu titlu de cumpărare.
Cu privire la imobilele preluate abuziv s-a dat o lege specială, respectiv Legea nr.10/2001. Potrivit art.45 alin.5 din aceasta, actele juridice de înstrăinare încheiate cu privire la imobilele preluate cu sau fără titlu, sunt lovite de nulitate absolută, iar dreptul la acțiune prin derogare de la dreptul comun se prescrie într-un termen de 1 an prelungit cu câte 6 luni ulterior prin OUG 109/2001 și OUG 145/2001.
Apelanții reclamanți nu s-au prevalat de acest text și nici de legea specială întemeindu-și acțiunea pe disp.art.480 Cod civil.
În acest sens s-a pronunțat în decizia nr.33/2008, respectiv aplicarea Primului Protocol adițional la Convenție și prin interpretarea unor hotărâri ale CEDO; unele instanțe au admis acțiunile în revendicare prin compararea celor două titluri considerate valabile și având în vedere că titlul persoanei îndreptățite era anterior, i-au dat preferință.
Dar această situație s-a dat în condițiile în care titlul fost confirmat prin respingerea acțiunii în constatarea nulității absolute bazată pe art.45 din Legea nr.10/2001, reținându-se buna credință a cumpărătorului, fie că i-a fost recunoscută validitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii. În consecință existând legea specială reclamanții trebuiau să se folosească de ea, concursul dintre legea generală și cea specială fiind în favoarea acesteia din urmă. Înalta Curte de Casație și Justiție a mai decis că dacă sunt neconcordanțe între legea specială și Convenția Europeană a drepturilor omului, prioritate are convenția.
se poate materializa printr-o acțiune în revendicare în baza dreptului comun în măsura în care nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, ceea ce în cazul de față evident că s-ar aduce atingere unui alt drept dep roprietate sau s-ar aduce atingere securității raporturilor juridice.
Împotriva deciziei tribunalului au declarat recurs reclamanții și, solicitând admiterea recursului și modificarea ambelor hotărâri în sensul admiterii acțiunii.
În motivare, reclamanții recurenți au invocat dispozițiile art.304 pct.7 și 9.pr.civ. arătând că argumentul instanței de apel referitor la prescripția acțiunii în nulitate este străin de obiectul prezentei acuze, deoarece nu au invocat nulitatea actelor de înstrăinare, ci au solicitat să se compare cele două titluri și să se decidă care dintre ele este preferabil.
Recurenții au mai învederat că instanța de apel nu a analizat argumentele lor referitoare la prioritatea Convenției Europene a Drepturilor Omului în raport cu Legea nr.10/2001, reținând că este inadmisibilă acțiunea pe considerentul existenței legii speciale, ceea ce aduce atingere dispozițiilor art.6 din Convenție.
De asemenea, au susținut că instanța de apel nu a motivat în niciun fel soluția în privința capătului de cerere privind nevalabilitatea titlului, precizând că imobilul a fost preluat în baza Decretului 223/1974 iar actele normative adoptate după 1990 (HG 20/1996, HG11/1997) au dat dovadă de inconsecvență în definirea a ceea ce reprezintă "titlu valabil de preluare", Legea nr.213/1998 introducând o nouă condiție de "valabilitate" a titlului statului: conformitatea actului de preluare cu Constituția, cu tratatele la care România era parte și cu legile în vigoare la data la care bunurile au fost trecute în patrimoniul statului.
Au arătat, de asemenea, că jurisprudența, inclusiv a Curții Supreme, a fost contradictorie considerând Decretul nr.223/1974 fie un titlu valabil, fie un titlu nevalabil de preluare a imobilelor de către stat, iar, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001, interpretările date de instanțe dispozițiilor art.18 lit."d" și art.47 al.3 din acest act normativ au fost contradictorii, sub influența hotărârilor, instanța supremă reconsiderându-și practica și apreciind ca fiind admisibile cererile în revendicare întemeiate pe dreptul comun.
Astfel, recurenții au susținut că, în acest context de incertitudine, constatat și de, trebuie analizată respectarea dispozițiilor art.6 din Convenție, precizând că limitarea adusă prin dispozițiile Legii nr.10/2001, în sensul transformării acțiunii în revendicare dintr-o acțiune imprescriptibilă în una prescriptibilă, anulează, practic posibilitatea de a beneficia de o judecată echitabilă.
În privința fondului litigiului, recurenții au solicitat să se constate că actul normativ care a stat la baza preluării nu reprezintă un titlu valabil, fiind contrar Constituției din 1965 și art.480-481 din Codul civil, iar titlul lor este preferabil în comparație cu titlul societății pârâte, întrucât provine de la adevăratul proprietar.
Intimatul Municipiul Aaf ormulat întâmpinare, dar, pentru că acest script nu a fost depus în termenul prevăzut de art.308 al.2 pr.civ. a fost calificat ca având rolul unor concluzii scrise.
În urma examinării deciziei atacate, prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor art.304 pct.7 și 9, art.329 pr.civ. art.480-481.civ. Legii 10/2001 - republicată și deciziei nr.33/9 iunie 2008 Înaltei Curți de Casație și Justiție, Curtea apreciază că este neîntemeiat recursul reclamanților, pentru argumentele ce succed.
Prin decizia civilă nr.33 din 9 iunie 2008, dată în interesul legii, cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001 și soluționate neunitar de instanțele judecătorești, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit:
"Concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiuluispecialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut în legea specială. În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr.10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate, această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice".
În speța de față, în mod corect au reținut ambele instanțe că acțiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun este inadmisibilă și că au prioritate dispozițiile legii speciale, respectiv ale Legii nr.10/2001, întrucât imobilul în litigiu, preluat de către stat în baza Decretului nr.223/1974, asupra căruia s-a înscris dreptul de proprietate în favoarea SC SA cu titlu de atestare conform nr.HG834/1991, a fost înstrăinat succesiv, fiind înscris dreptul de proprietate în favoarea SC Imobiliare SRL și apoi în favoarea SC SRL, cu titlu de cumpărare, iar în prezenta cauză nu s-a solicitat constatarea nulității acestor titluri, ci doar să se constate că preluarea imobilului de către stat s-a făcut fără un titlu valabil și să fie obligat pârâtul să restituie reclamanților posesia și folosința imobilului.
Pe de altă parte, compararea titlurilor, invocată de recurenți, este posibilă numai în contextul acțiunilor ce au ca obiect revendicarea bunurilor imobile în sistemul Codului civil (în regiunile în care publicitatea imobiliară s-a realizat prin registrele de transcripțiuni și inscripțiuni), nu și în regiunile unde s-a aplicat publicitatea imobiliară prin cărți funciare, în care se aplică Decretul-Lege nr.115/1938, potrivit căruia înscrierile în cărțile funciare au, în principiu, forță probantă deplină, iar prezumția "jurist tantum" intermediară stabilită prin art.33 poate fi răsturnată numai pe calea unei acțiuni în rectificare sau pe calea acțiunii în prestație tabulară.
Totodată, este de observat că susținerea privind admisibilitatea acțiunii în revendicare de drept comun nu poate fi primită și pentru aceea că, imobilul în litigiu fiind înstrăinat, s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate (al societății pârâte dobânditoare), precum și securității raporturilor juridice, așa cum s-a statuat prin Decizia nr.33/9 iunie 2008 Înaltei Curți de Casație și Justiție.
În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (cauza Raicu contra României, paragraful 37 al.1) a apreciat că "diminuarea vechilor atingeri nu trebuie să creeze noi prejudicii disproporționate" iar legislația ar trebui să permită "să se ia în considerare circumstanțele speciale ale fiecărei spețe, astfel încât persoanele care și-au dobândit bunurile cu bună credință să nu fie aduse în situația de a suporta ponderea responsabilității statului care a confiscat în trecut aceste bunuri".
Nici critica vizând argumentarea deciziei atacate pe baza prevederilor art.45 al.5 din Legea nr.10/2001 - republicată nu poate fi însușită, deoarece instanța de apel a făcut referire la acest text de lege doar pentru aceea că, acțiunea în nulitate absolută a contractelor de vânzare-cumpărare a dobânditorilor subsecvenți, ca și condiție pentru rectificarea cărții funciare și restabilirea situației anterioare, este prescrisă, conform acestei dispoziții speciale, care este aplicabilă speței.
De asemenea, nu poate fi primită nici critica vizând nepronunțarea instanței de apel asupra petitului privind constatarea nevalabilității titlului statului, întrucât, pe de o parte, însăși legea specială stabilește că imobilele au fost preluate în mod abuziv în baza Decretului nr.223/1974, iar pe de altă parte, acest petit nu poate avea vreo relevanță în cauză atâta timp cât acțiunea în revendicare pe calea dreptului comun este inadmisibilă.
Așa fiind, criticile aduse hotărârii atacate din perspectiva dispozițiilor art.304 pct.7 și 9.pr.civ. sunt neîntemeiate, urmând a respinge recursul reclamanților.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de reclamanții și împotriva Deciziei civile nr.124 din 19 martie 2009 pronunțată de Tribunalul Arad în dosarul nr-.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 24 iunie 2009.
Președinte, Judecător, Judecător, G - - - - -
- cu opinie separată -
Grefier,
- -
Red.GO/26.06.-
Tehnored.MM/2 ex/26.09.2009
Instanță fond: Judecătoria Arad - jud.
Inst.apel: Tribunalul Arad - jud.,
Opinie separată
Consider că în cauză, în baza art.312 al.5 pr.civ. se impune admiterea recursului declarat de reclamanții și, casarea deciziei recurate și, având în vedere și art.297 al.1 pr.civ. admiterea apelului reclamanților, desființarea sentinței apelate și trimiterea cauzei spre rejudecare la Judecătoria Arad.
Prin acțiune, reclamanții și au chemat în judecată pârâtul Municipiul A, prin primar, solicitând instanței să constate că Statul Român le-a preluat fără titlu valabil imobilul înscris în CF nr.5366 Aradul, nr.top 1898-1899/1/II și să oblige pârâtul să le restituie posesia și folosința acestui imobil.
În motivarea acțiunii, au susținut că Decretul nr.223/1974, în baza căruia a fost preluat imobilul, nu reprezintă un titlu valabil, întrucât este contrar Constituției din 1965 și dispozițiilor art.480 civ. prin preluare încălcându-li-se dreptul de proprietate asupra imobilului și de a dispune cum vor de el, fiindu-le astfel condiționată plecarea în străinătate.
Dată fiind nevalabilitatea titlului statului, au susținut reclamanții, ei nu au pierdut niciodată dreptul de proprietate asupra imobilului.
Printr-o precizare ulterioară a acțiunii, reclamanții au chemat în judecată și pe pârâta SC SRL A, solicitând obligarea acesteia, alături de pârâtul Municipiul A, prin primar, la restituirea posesiei și folosinței imobilului.
În motivare, au arătat că această pârâtă este proprietara tabulară actuală a imobilului, prin vânzare-cumpărare, deși statul, neavând un titlu valabil, nu putea transmite valabil dreptul de proprietate.
Au mai arătat că titlul lor de proprietate, care este anterior celui al pârâților, este preferabil titlului pârâtei SC SRL A, care l-a dobândit, în urma unor vânzări succesive, de la un neproprietar.
În drept, reclamanții au invocat dispozițiile art.480 civ.
Prin sentința civilă nr.9481/11.12.2008, Judecătoria Arada respins acțiunea reclamanților ca inadmisibilă pe dreptul comun, cu motivarea că după 14.02.2001, data intrării în vigoare a Legii nr.10/2001, numai în condițiile acestei legi speciale de reparație se putea solicita restituirea în natură sau prin echivalent a imobilelor preluate abuziv de către stat, persoanele interesate neputând opta între legea specială și dreptul comun, reprezentat de acțiunea în revendicare întemeiată pe art.480 civ.
În sprijinul acestei soluții s-a invocat și decizia dată în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție la 09.06.2008.
Tribunalul Arad, prin decizia civilă nr.124/19.03.2009, a respins apelul reclamanților, menținând astfel soluția primei instanțe și reținând, de asemenea, inadmisibilitatea acțiunii pe calea dreptului comun.
În plus, a reținut că reclamanții nu au atacat în condițiile art.45 al.5 din Legea nr.10/2001 actele juridice de înstrăinare a imobilul în litigiu.
Consider că în mod greșit ambele instanțe au reținut excepția inadmisibilității acțiunii reclamanților pe calea dreptului comun.
Este adevărat că reclamanții nu au formulat notificare în baza Legii nr.10/2001, însă acest fapt nu le poate paraliza acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile art.480 civ. acțiune imprescriptibilă.
Împrejurarea că reclamanții nu au apelat la Legea nr.10/2001 nu este de natură a conduce la pierderea dreptului subiectiv de proprietate, ci doar la pierderea dreptului la acțiune în temeiul legii speciale.
Ei sunt decăzuți doar din dreptul de a obține măsuri reparatorii prin procedura specială a Legii nr.10/2001.
Această lege nu reprezintă decât o alternativă pentru persoanele care revendică imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cărei procedură însă s-a dovedit în multe cazuri ineficientă, fapt constatat și în practica din ultimii ani a Curții Europene a Drepturilor Omului în cazurile privind România (, ).
Dreptul de proprietate, ca drept fundamental al omului, este garantat atât de legislația internă, prin Constituție și Codul civil, cât și de cea internațională, prin art.1 al.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenție.
Acest drept le-ar fi încălcat reclamanților prin menținerea excepției inadmisibilității acțiunii pe calea dreptului comun.
A considera o asemenea acțiune inadmisibilă ar echivala și cu încălcarea dreptului la un recurs efectiv, un alt drept fundamental al omului, consacrat prin art.13 din Convenție, care prevede dreptul oricărei persoane de a se adresa efectiv unei instanțe naționale atunci când i s-au încălcat un drept sau o libertate recunoscute de Convenție, precum și cu încălcarea dreptului la un proces echitabil, consacrat prin art.6 din Convenție.
Consider, prin urmare, admisibilă acțiunea reclamanților și, fără a se încălca astfel nici dispozițiile obligatorii ale deciziei nr.XXXIII/09.06.2008 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, care stabilesc prioritatea aplicării dispozițiilor Convenției atunci când apar neconcordanțe între legea specială, Legea nr.10/2001 în cazul de față, și Convenție.
Trebuie reținut și faptul că excepția inadmisibilității a fost raportată de prima instanță și instanța de apel la capătul de cerere privind revendicarea imobilului.
Ambele instanțe nu s-au pronunțat practic asupra capătului de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului, ori art.6 al.3 din Legea nr.213/1998 prevede competența instanțelor judecătorești în stabilirea valabilității titlului statului asupra imobilelor preluate în perioada 06.03.1945 - 22.12.1989.
Consider, de asemenea, că în mod greșit instanța de apel a făcut trimitere la art.45 al.5 din Legea nr.10/2001, în condițiile în care reclamanții nu au contestat nici pe dreptul comun și nici în baza legii speciale actele de înstrăinare a imobilului.
Prin precizarea de acțiune de la fila 33 dosarului de fond, reclamanții au arătat că acțiunea lor în revendicare se întemeiază pe art.480 civ. prin compararea titlurilor de proprietate, al lor și al ultimului proprietar tabular.
În consecință, întrucât în mod greșit nu s-a soluționat cauza pe fond, consider că se impune trimiterea spre rejudecare la Judecătoria Arad.
JUDECĂTOR 3: Florin Șuiu
- -
Red.RR/ 01.07.2009
Tehnored.MM/2 ex/01.07.2009
Președinte:Gheorghe OberșterescuJudecători:Gheorghe Oberșterescu, Rujița Rambu, Florin Șuiu
