Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 742/2009. Curtea de Apel Ploiesti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PLOIEȘTI
-SECȚIA CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE-
DOSAR NR-
DECIZIA NR.742
Ședința publică din 19 octombrie 2009
PREȘEDINTE: Andra Corina Botez
JUDECĂTORI: Andra Corina Botez, Veronica Grozescu Cristina
- - -
Grefier -
Pe rol fiind soluționarea recursului declarat de reclamanta prin procurator, cu domiciliul în B, sector 2,-,.11,.23, împotriva deciziei civile nr.212/20.03.2009 pronunțată de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu pârâții, domiciliat în P,-,.3, jud.P și MUNICIPIUL P PRIN PRIMAR, cu sediul în P,--4 jud.
La apelul nominal făcut în ședință publică au răspuns recurenta-reclamantă prin procurator, reprezentată de avocat din Baroul d e Avocați P, potrivit împuternicirii avocațiale nr. 16/22.07.2009, intimații-pârâți personal și Municipiul P prin primar, reprezentat de consilier juridic I, în baza delegației de reprezentare de la fila 13 dosar.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care
Curtea, pentru a da posibilitatea apărătorului intimatului-pârât să se prezinte în instanță, lasă cauza la a doua strigare.
La apelul nominal făcut în ședință publică la a doua strigare a cauzei au răspuns recurenta-reclamantă prin procurator, reprezentată de avocat din Baroul d e Avocați P, intimații-pârâți personal și Municipiul P prin primar, reprezentat de consilier juridic I.
Intimatul-pârât având cuvântul, solicită amânarea cauzei pentru lipsă apărare, întrucât apărătorul său nu s-a prezentat la acest termen de judecată.
Avocat având cuvântul pentru recurenta-reclamantă, arată că lasă la aprecierea instanței cu privire la cererea pentru lipsă apărare formulată de intimatul-pârât.
Consilier juridic I având cuvântul pentru intimata-pârâtă arată cu privire la cererea pentru lipsă apărare formulată de intimatul-pârât, că lasă la aprecierea instanței.
Curtea, respinge ca neîntemeiată cererea pentru lipsă apărare formulată de intimatul-pârât, având în vedere că nu există nicio dovadă,
respectiv o împuternicire avocațială sau alt înscris care să ateste că intimatul-pârât a angajat un apărător care să-i reprezinte interesele în acest dosar, situație în care admiterea unei astfel de cereri ar duce la tergiversarea judecării cauzei.
Părțile, având pe rând cuvântul prin apărători, arată că alte cereri nu mai au de formulat și solicită cuvântul în dezbateri.
Curtea ia act de susținerile părților prin apărători, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbateri.
Avocat având cuvântul pentru recurenta-reclamantă, critică hotărârile instanțelor anterioare pentru nelegalitate, apreciind că în mod greșit s-a apreciat de către instanțe că dacă aceasta nu uzat de prevederile art.46 din legea 10/2001 nu mai poate uza de acțiunea în revendicare.
Consideră ca fiind lipsit de relevanță faptul că nu a solicitat în termenul prevăzut de art.46 din legea 10/2001, nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de stat cu fosta chiriașă, din moment ce a solicitat revendicarea prin compararea titlurilor de proprietate, a imobilului ce a aparținut autorului său și pe care statul l-a vândut, ulterior preluării abuzive.
Precizează că în speță se impune o comparare a titlurilor de proprietate conform disp.art.480 Cod pr.civilă, iar în situația în care titlurile emană de la autori diferiți, urmează a se compara drepturile autorilor de la care provin titlurile și a se da eficiență titlului provenind de la autorul al căprui drept este mai preferabil.
Mai arată că titlul pârâților emană de la autori diferiți, pe când titlul recurentei este mai bine caracterizat, provenind de la un autor al cărui drept este preferabil autorului pârâtului, care este statul și care a fost până la momentul vânzării un posesor neproprietar, înstrăinând un bun ce nu-i aparținea.
Concluzionând, arată că, întrucât imobilul a fost preluat de stat fără titlu, cu nerespectarea prevederile Decretului 92/1950, deoarece autorul recurentei-reclamante, fiind arhitect era exceptat de la naționalizare, titlul acesteia asupra imobilului produce în continuare efecte.
Solicită admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei civile nr. nr.212/20.03.2009 pronunțată de Tribunalul Prahova, iar pe fond admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.
Consilier juridic I având cuvântul pentru intimatul-pârât Municipiul P, arată că hotărârile pronunțate de instanțele anterioare sunt legale și temeinice.
Precizează că după intrarea în vigoare a Legii 10/2001 restituirea imobilelor este condiționată de hotărârea dată de instanța de judecată ulterior promovării acțiunii în revendicare, iar în speță reclamanta nu a urmat o astfel de procedură.
Solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea deciziei civile nr. 212/20.03.2009 pronunțată de Tribunalul Prahova.
Intimatul-pârât având cuvântul, solicită respingerea recursului ca nefondat.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului civil de față;
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Ploiești sub nr-, reclamanta, prin procurator, a chemat în judecată pe pârâții și MUNICIPIUL P - reprezentat prin primar, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate nelegalitatea și modul abuziv de aplicare al Decretului nr. 92/1950 și obligarea pârâtului să lase reclamantei în deplină proprietate și pașnică folosință imobilul situat în P,-,.A,.2,.3, județul
In motivarea cererii, reclamanta a arătat că apartamentul ce face obiectul litigiului este parte componentă a imobilului situat în P,-, imobil ce a aparținut autorului său, conform permisiunii de construcție din data de 24.12.1913.Reclamanta a mai arătat că in anul 1960 decedat, rămânând unic moștenitor G, iar după decesul acestuia a rămas ca moștenitor . Potrivit certificatului de moștenitor nr. 903/1995, după decesul lui, reclamanta a rămas singura moștenitoare.
Prin decretul nr.92/1950 întreg imobilul a fost preluat abuziv de către stat, fără titlu valabil, dat fiind faptul că la poziția 396 din anexa decretului figurează autorul acesteia care făcea parte din categoria persoanelor ale căror bunuri erau exceptate de la naționalizare, acesta fiind intelectual. Se mai arată de către reclamantă că statul a devenit un posesor neproprietar asupra imobilului situat în P, str. - cel M, încălcându-se chiar dispozițiile decretului de naționalizare și mai mult decât atât, apartamentul a fost înstrăinat de către stat fostei chiriașe, în baza legii nr. 4/1973, conform contractului de vânzare nr.179/1974.
Reclamanta a învederat faptul ca după apariția legii nr. 10/2001 a formulat notificare pentru întreg imobilul, iar prin dispoziția nr. 3855/20.05.2005, emisă de Primăria Municipiului P, prin Primar, bunul i-a fost restituit în natură, cu excepția a patru apartamente ce au fost vândute. Se mai arată de către reclamantă că nu a pierdut niciodată dreptul de proprietate asupra imobilului, iar statul a vândut un bun ce nu-i aparținea, în prezent existând două titluri de proprietate asupra aceluiași imobil, cu diferența că titlul autorului sau este mai bine caracterizat.
La data de 22.01.2008 pârâtul Municipiul P - reprezentat prin Primar a depus conform disp. art. 115 Cod proc.civilă, întâmpinare, prin care a invocat excepția inadmisibilității acțiunii, referitoare atât la primul capăt de cerere cât și la cel de-al doilea capăt de cerere, arătând că acțiunea nu poate fi primită, din moment ce, în cadrul procedurii administrative speciale s-a stabilit deja că imobilul face parte din categoria celor preluate abuziv, în sensul art. 2 din Legea 10/2001.
La data de 06.02.2008 s-a depus întâmpinare de către - in calitate de moștenitor al defunctei-pârâte, prin care a arătat că revendicarea apartamentului situat în P, - cel M, nr. 2,.3, județul P este neîntemeiată, întrucât autoarea sa era proprietara imobilului în cauză în baza unui contract de vânzare - cumpărare, legal încheiat cu P sub nr. 179/11.01.1974. Pârâtul a precizat că de la data încheierii contractului de vânzare - cumpărare și până la decesul mamei sale au locuit împreună, iar de la decesul acesteia locuiește in imobil împreună cu familia sa.
În ședința publică din data de 07.04.2008, reclamanta a arătat că își precizează acțiunea în sensul că solicită să se judece cu pârâtul ( precizare la acțiune aflata la fila 59 din dosar), iar în ședința publică din data de 16.06.2008 a depus la dosarul cauzei un set de înscrisuri și învederat instanței că una dintre cele două dispoziții de retrocedare a fost atacată în instanță, acțiune în urma căreia s-a pronunțat o hotărâre definitivă.
La termenul de judecată din data de 22.09.2008, pârâtul Municipiul Pai nvocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive, motivat de faptul că nu deține imobilul revendicat.
După administrarea probei cu acte și interogatoriul pârâtului, la data de 6.10.2008, Judecătoria Ploieștia pronunțat sentința civilă nr. 8652, prin care a respins ca neîntemeiate excepțiile inadmisibilității acțiunii și respectiv a lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul S-a respins ca neîntemeiată acțiunea și a fost obligată reclamanta să plătească pârâtului suma de 200 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a dispune astfel, judecătorul fondului a reținut că, fiind sesizat cu doua excepții de fond, ordinea de soluționare a acestora este determinată de criteriul efectelor pe care acestea tind să le realizeze.
Astfel, referitor la excepția inadmisibilității cererii invocata de pârâtul Mun. P-reprezentat prin Primar, instanța a apreciat că reclamantei nu- poate fi restricționat în mod nelegal accesul liber la justiție pentru clarificarea situației sale juridice, asupra căreia si- exprimat voința de a statua o instanță independentă, astfel încât a respins excepția inadmisibilității acțiunii. Pentru soluționarea excepției lipsei calității procesuale pasive invocata de pârâtul mun. P-reprezentat prin Primar, apreciind ca în speță municipalitatea poate invoca un drept de proprietate asupra imobilului în litigiu, întrucât avut în patrimoniu acest bun, iar instanța a fost investita sa analizeze și modalitatea în care bunul a intrat în sfera proprietății private a statului, s-a stabilit că unitatea -administrativ - teritoriala are calitatea de subiect al raportului juridic dedus judecății, situație în care excepția invocata a fost respinsă ca neîntemeiată.
Referitor la aspectele de fond ale cauzei, instanța a stabilit că, potrivit înscrisurilor aflate la filele 6-7 din dosar, respectiv cererea de a se acorda permisiunea de construire formulata de si înregistrata la Primăria P sub nr.11981/915, având referatul nr. 1558/915 al Serviciului Tehnic Comunal precum si permisiunea de construire nr. 13412 eliberata de Primăria la 23.12.1913, aflata in dosarul inventariat sub nr. 7/1913 din arhiva Primăriei P, defunctul a fost titular al dreptului de proprietate asupra imobilul situat în P,- compus din casa cu parter si etaj.
Din actele de stare civila depuse la dosar( certificate de naștere, căsătorie si deces aflate la filele 8-23 si 73-89 din dosar ) a rezultat că, în anul 1960 decedat, rămânând ca unic moștenitor al acestuia numitul G, iar după decesul acestuia a rămas ca moștenitor .
Potrivit certificatului de moștenitor nr. 903/1995 (fila 73), după decesul lui, reclamanta a rămas singura moștenitoare acceptanta a acestuia in calitate de fiică.
Întreg imobilul ce a aparținut defunctului a fost preluat de stat, prin Decretul de naționalizare nr. 92/1950 (poziția 396 din anexa), aspecte care rezulta din adeverințele nr. 84/1995 si 918/1994 eliberate de Arhivele Statului P (fila 68 din dosar) precum si din adeverințele nr. 6150/1995 si 11208/1992 eliberate de Consiliul Local al mun. P (fila 69 din dosar).
Ulterior acestei preluări, apartamentul nr. 3 din acest imobil a fost înstrăinat in temeiul Legii nr. 4/1973 către numita prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 179/03.01.1974 încheiat cu, care la rândul său l-a transmis prin succesiune către fiul sau -, așa cum rezulta din certificatul de moștenitor nr. 1203/09.06.1983 aflat la fila 60 din dosar.
In urma soluționării notificării formulate de reclamanta si înregistrata la Primăria P sub nr. 48671/15.10.2001, numitei i s- constatat dreptul a beneficia de masurile reparatorii prevăzute de Legea 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate in mod abuziv in perioada 6 martie 1945 -22 decembrie 1989 si pe cale de consecința s-a emis Dispoziția nr. 3855/20.05.2005( filele 23-34 din dosar).
Prin aceasta dispoziție s-a dispus restituirea in natura a unei părți din imobilul situat in P,-, cu mențiunea ca nu fac obiectul restituirii un număr de 4 apartamente înstrăinate altor persoane, printre care si apartamentul nr. 3 de la. 2. care aparținea defunctei conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 179/1974. Pentru aceste apartamente s-a stabilit dreptul reclamantei de a beneficia de masurile reparatorii prin echivalent stabilite de lege.
Ulterior, Primăria Pae mis si Dispoziția nr. 2093/03.04.2006, prin care a respins cererea de restituire in natura a părții revendicate din imobilul situat in P,-, care nu a făcut obiectul Dispoziției nr. 3855/20.05.2005, cu justificarea că aceasta a fost vânduta foștilor chiriași in baza contractelor de vânzare-cumpărare nr. 211/29.01.1974, nr. 179/03.01.1974, nr. 3907/19.06.1998 si nr. 864/21.03.1975, propunându-se totodată acordarea masurilor reparatorii prin echivalent constând in despăgubiri, motiv pentru care întreaga documentație a fost transmisa la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor-
În ceea ce privește primul capăt de cerere din acțiunea reclamantei, instanța a stabilit că, în condițiile în care preluarea în mod abuziv de către stat a imobilului a fost recunoscută de unitatea deținătoare, cele două dispoziții de restituire fiind emise tocmai în considerarea acestor împrejurări, cererea reclamantei de a se constata nelegalitatea și modul abuziv de aplicare a Decretului nr. 92/1950 este neîntemeiată, acest aspect fiind deja stabilit și necontestat în cadrul procedurii speciale de soluționare a notificării reclamantei în temeiul Legii nr. 10/2001.
Referitor la cel de-al doilea capăt de cerere, instanța a reținut că reclamanta nu a formulat contestație împotriva Dispoziției nr. 3855/20.05.2005, iar împotriva Dispoziției de restituire nr. 2093/03.04.2006 a formulat contestație, dar numai sub aspectul faptului că nu i-a fost restituita și anexa imobilului, nu și în ceea ce privește modalitatea de restituire prin echivalent pentru cele patru apartamente vândute chiriașilor, inclusiv cel in litigiu.
Instanța a apreciat că cererea reclamantei de a obliga pârâtul să-i lase in deplina proprietate si posesie imobilul in litigiu nu este întemeiata, atâta vreme cât reclamanta nu a contestat dispozițiile emise de Primăria P prin care se stabilea dreptul sau de a beneficia de masurile reparatorii prin echivalent pentru apartamentele ce au fost înstrăinate si care nu mai pot fi restituite in natura.
In caz contrar, reclamanta ar urma să primească atât despăgubirile stabilite în urma desfășurării procedurii speciale reglementate de legea 10/2001, cât și imobilul în litigiu în natură, situație în mod evident inechitabilă.
Judecătorul fondului a concluzionat, făcând trimitere și la dispozițiile deciziei nr. 33/9.06.2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii că, în spiritul echității, trebuie să se acorde aceleași garanții procesuale și să se respecte în egala măsura drepturile fostului proprietar, dar și ale chiriașului devenit proprietar în condițiile legii, cu atât mai mult cu cât reclamanta nu a solicitat niciodată anularea contractului de vânzare-cumpărare ce constituie titlul de proprietate al pârâtului, nefăcând dovada nevalabilității acestuia pentru nerespectarea dispozițiilor legale în vigoare la data încheierii sale.
Impotriva sentinței civile a declarat apel reclamanta, în termenul legal prev.de art. 284 alin.1 Cod proc.civilă, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
S-a susținut că instanța de fond, soluționând primul capăt de cerere, s-a pronunțat cu privire la ceva ce nu s-a cerut, menționând caracterul Decretului de naționalizare nr.92/1950, deși în realitate avea obligația de a analiza daca acesta a fost aplicat autorului reclamantei cu respectarea prevederilor legale și dacă autorul său figura printre persoanele ale căror bunuri erau exceptate de la naționalizare.
In ceea ce privește cel de-al doilea capăt de cerere, a arătat apelanta că motivarea cu care l-a respins instanța de fond echivalează cu admiterea excepției inadmisibilității acțiunii cu toate că această excepție a fost respinsă, susținând că în situația în care imobilul a fost înstrăinat către foștii chiriași, procedura prevăzută de Legea 10/2001 este obligatorie doar când se solicită măsuri reparatorii în echivalent, însă apelanta a solicitat restituirea în natură a întregului imobil.
A mai susținut apelanta că, fiind vorba de o acțiune în revendicare, instanța trebuia să compare titlurile de proprietate, să constate că titlul pârâților provine de la autori diferiți, iar titlul apelantei este mai bine caracterizat, provenind de la un autor al cărui drept este preferabil autorului pârâților, care este statul și care până la momentul vânzării a fost posesor neproprietar.
S-a solicitat admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinței și pe fond admiterea acțiunii.
Intimatul, asistat de avocatul ales, nu a depus întâmpinare, dar a solicitat prin concluziile orale formulate, respingerea apelului ca nefundat și obligarea apelantei la plata cheltuielilor de judecată.
Intimatul Municipiul P nu a fost reprezentat în instanță și nu a depus întțâmpinare, deși a fost citat cu această mențiune, conform disp.art. 289 alin.2 Cod proc.civilă.
La data de 20.03.2009, Tribunalul Prahovaa pronunțat decizia civilă nr. 212, prin care a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta, dispunând obligarea apelantei la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimatul.
Judecătorii apelului au reținut, potrivit considerentelor deciziei, că apelanta a susținut nefondat că instanța de fond s-a pronunțat pe ceva ce nu s-a cerut, deoarece din petitul acțiunii formulate de reclamanta rezulta ca aceasta a investit instanța cu cererea de a constata nelegalitatea si modul abuziv de aplicare al Decretului 92/1950. În acest context, arată tribunalul, prima instanță în mod just a apreciat ca fiind neîntemeiată aceasta cerere a reclamantei, deoarece acest aspect a fost deja stabilit si necontestat in cadrul procedurii speciale de soluționare a notificării reclamantei in temeiul Legii 10/2001.
Tribunalul a stabilit că nici cel de-al doilea motiv de apel nu este fondat, întrucât judecătorul fondului a comparat titlurile de proprietate, luând în considerare faptul ca titlurile provin de la autori diferiți, respectiv de la autorul apelantei prin succesiune pentru reclamantă și de la stat, prin vânzare efectuată de reprezentantul său, pentru autoarea pârâtului.
Atâta vreme cât reclamanta nu a contestat dispozițiile emise de Primăria P prin care se stabilea dreptul sau de a beneficia de masurile reparatorii prin echivalent pentru apartamentele ce au fost înstrăinate și care nu mai pot fi restituite în natură, instanța fondului în mod just a apreciat că cererea reclamantei de obliga pârâtul să-i lase în deplină proprietate și posesie imobilul în litigiu nu este întemeiată.
Reține tribunalul că, reclamanta a solicitat restituirea în natură a imobilului, însă nu a cerut și anularea contractelor de vânzare-cumpărare a apartamentelor în litigiu, situație în care, în mod corect instanța de fond a concluzionat că persoana îndreptățită are dreptul la acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, conform art.18 lit.c din Legea nr. 10/2001. Ca atare, nu se poate reține critica potrivit căreia instanța nu ar fi cercetat fondul cauzei.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termenul legal reglementat de art. 301 Cod proc.civilă, reclamanta, criticând-o ca nelegală.
Recurenta a susținut că, astfel cum a învederat instanțelor anterioare, a solicitat prin primul capăt de cerere să se constate nelegalitatea și modul abuziv de aplicare a prevederilor Decretului nr. 92/1950, pentru a se stabili că autorul său nu a pierdut niciodată proprietatea, ci doar posesia, iar nu caracterul abuziv al acestui decret.
Referitor la soluția dată celui de-al doilea capăt de cerere, având ca obiect revendicarea imobilului, recurenta a arătat că aprecierea instanțelor anterioare, în sensul că nu a uzat de disp.art. 46 din Legea nr. 10/2001, republicată, nesolicitând constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, încheiat de autoarea intimatului, este lipsită de relevanță, în condițiile în care a pretins revendicarea imobilului, prin compararea titlurilor de proprietate ale părților.
Recurenta a precizat că, din punctul său de vedere, între acțiunea în revendicare întemeiată pe disp.art. 480 cod civil și cererea întemeiată pe dispozițiile Legii nr.10/2001 nu există subsidiaritatea dreptului comun față de legea specială, întrucât cele două căi legale au obiecte diferite.
Menționează recurenta că întrucât imobilul în speță este deținut de o persoană fizică, în cauză sunt incidente disp.art. 480 Cod civil, care impun compararea titlurilor de proprietate ale părților, operațiune în cadrul căreia urmează a se constata că titlul autorului său este mai bine caracterizat, fiind mai vechi decât al pârâtului (1913 față de 1974), autorul său a fost primul proprietar al bunului, iar dreptul său nu a fost contestat de o altă persoană, în timp ce autoarea pârâtului a dobândit bunul de la un non dominus.
Se solicită admiterea recursului, modificarea în tot a hotărârilor anterioare și pe fond admiterea acțiunii.
În drept, recursul a fost întemeiat pe disp.art. 304 pct.9 Cod proc.civilă.
Intimatul, prezent în instanță, nu a depus întâmpinare, dar a solicitat prin concluziile orale formulate respingerea recursului ca nefondat.
Intimatul Municipiul P, reprezentat în instanță de consilier juridic, nu a depus întâmpinare, solicitând prin concluziile orale formulate respingerea recursului ca nefondat.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și în raport de normele procedurale incidente în cauză, Curtea constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare:
Primul motiv de recurs, prin care se susține că în soluționarea primului capăt de cerere instanța de fond s-ar fi pronunțat asupra a ceea ce nu s-ar fi cerut, este nefondat, susținerea recurentei fiind infirmată de actele dosarului.
Astfel, potrivit cererii de chemare în judecată aflată la fila 3 dosar fond, în cadrul acestui petit, recurenta a solicitat judecătorului fondului să constate nelegalitatea și modul abuziv de aplicare Decretului nr. 92/1950.
Procedând la analizarea acestui capăt de cerere, instanța de fond reține în considerentele sentinței că acest aspect a fost deja stabilit și necontestat în cadrul procedurii speciale de soluționare a notificării formulată de reclamanta-recurentă în temeiul Legii nr. 10/2001, cele două dispoziții de restituire anterioare fiindu-i emise tocmai în considerarea acestei împrejurări.
Totodată, judecătorul fondului a reținut că imobilele preluate de către statul român în temeiul Decretului nr. 92/1950 au fost calificate neîndoielnic ca fiind preluate în mod abuziv, potrivit dispozițiilor statuate în Legea nr. 147/2005, care a modificat în acest sens art. 2 alin.1 lit.a din Legea nr. 10/2001, situație în care nu se mai impune analizarea condițiilor specifice în care s-a realizat aplicarea acestei decret în fiecare caz în parte (paragraf 8 din sentință).
Raportat la aceste considerente, este evident că instanța de fond s-a pronunțat asupra obiectului cererii formulată de recurentă în cadrul primului său petit din acțiune, neexistând nicio încălcare a disp.art. 129 alin.6 Cod proc.civilă, care reglementează obligația judecătorilor de a hotărî numai asupra obiectului cererii dedusă judecății.
Nefondat este și cel de-al doilea motiv de recurs formulat de reclamantă, întrucât la soluționarea celui de-al doilea capăt de cerere, având ca obiect revendicarea imobilului, judecătorul fondului a avut în vedere, în mod corect, dispozițiile deciziei nr. 33 din data de 9.06.2008 pronunțată de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, în cadrul recursului în interesul legii promovat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă ÎCCJ.
Astfel, instanța supremă a stabilit că, în ceea ce privește acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6.03.1945-22.12.1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, concursul dintre legea generală și legea specială se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului "specialia generalibus derogant".
În continuare, s-a arătat că, în situația în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială (Legea nr. 10/2001) și Convenția Europeană a Drepturilor și Libertăților Fundamentale ale Omului, Convenția are prioritate, însă această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.
Plecând de la această decizie, obligatorie pentru instanțe conform disp.art. 329 alin.3 Cod proc.civilă, în ceea ce privește dezlegarea dată problemelor de drept precedente, Curtea apreciază că în mod corect, în soluționarea acestui capăt de cerere instanțele au avut în vedere pe de o parte împrejurarea că recurentei i s-a stabilit în cadrul procedurii reglementată de Legea nr. 10/2001, dreptul de a beneficia de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul în litigiu (dispoziția nr. 2093/3.04.2006, dată în acest sens, nefiind contestată niciodată sub acest aspect de către recurentă), iar pe de altă parte, au avut în vedere și interesele intimatului, a cărui autoare a fost cumpărătoarea de bună-credință a imobilului, titlul său de proprietate fiind constituit anterior anului 1989, în baza Legii nr. 4/1973.
Se impune a se preciza, sub acest aspect, răspunzându-se astfel uneia din criticile recurentei, că acesta a fost contextul în care, analizând titlul intimatului pârât, instanțele au făcut referire la împrejurarea că actul pârâtului nu a fost, anterior prezentei acțiuni, contestat pe cale judecătorească de către recurentă, în cadrul unei acțiuni în nulitatea contractului de vânzare-cumpărare.
Solicitarea recurentei, reiterată și prin motivele de recurs, ca instanțele să procedeze la soluționarea cererii sale doar în baza comparării titlurilor de proprietate ale celor două părți, nu este posibilă, fără a se ține cont de evoluția legislației românești în acest domeniu, în perioada de după 22 decembrie 1989, astfel cum în mod corect au arătat instanțele anterioare.
În acest sens este și practica CEDO, care a statuat constant necesitatea păstrării unui echilibru just între cerințele interesului general al comunității și imperativele protecției drepturilor fundamentale ale omului, acesta fiind distrus dacă persoana în cauză suportă o sarcină specială și exorbitantă.
Precizând acest aspect, Curtea a statuat deja că acest echilibru este atins, de obicei, atunci când despăgubirea plătită persoanei privată de proprietate este rezonabilă în raport cu valoarea "venală" a bunului, așa cum este ea stabilită la data când a intervenit privarea de proprietate (Cauza Brumărescu împotriva României, Cauza Pincova și împotriva - Cehia).
Totodată, Curtea a arătat că atenuarea vechilor prejudicii nu trebuie să creeze noi neajunsuri disproporționate, fiind necesar ca legislația să permită să se țină seama de circumstanțele speciale ale fiecărei spețe, pentru ca persoanele care și-au dobândit bunurile de bună-credință să nu fie puse în situația de a suporta povara responsabilității statului care confiscase odinioară aceste bunuri (Cauza Raicu contra României).
În aceste condiții, reținându-se că recurentei i s-au acordat de către statul român despăgubiri pentru prejudiciul suferit prin deposedarea de bunul său, că intimatul a opus un titlu de proprietate valabil și ținând cont de principiul securității raporturilor juridice, ca element fundamental al supremației dreptului, soluția instanței de fond, menținută de judecătorii apelului, în sensul respingerii ca neîntemeiat a capătului de cerere având ca obiect revendicarea imobilului, este legală.
În considerarea tuturor acestor argumente, constatând că recurenta nu a dovedit incidența cazului de modificare pe care și-a întemeiat calea de atac exercitată, Curtea, în baza art. 312 alin.1 Cod proc.civilă, va respinge recursul ca nefondat, menținând ca legală decizia.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta prin procurator, cu domiciliul în B, sector 2,-,.11,.23, împotriva deciziei civile nr.212/20.03.2009 pronunțată de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu pârâții, domiciliat în P,-,.3, jud.P și MUNICIPIUL P PRIN PRIMAR, cu sediul în P,--4 jud.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 19 octombrie 2009.
Președinte, JUDECĂTORI: Andra Corina Botez, Veronica Grozescu Cristina
--- - - - -- -
Grefier,
Red.
Tehnored.CC
5 ex./30.10.2009
nr- Judecătoria Ploiești
G
nr- Tribunalul Prahova
,
operator de date cu caracter personal
notificare nr. 3120/2006
Președinte:Andra Corina BotezJudecători:Andra Corina Botez, Veronica Grozescu Cristina
