Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 781/2009. Curtea de Apel Ploiesti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PLOIEȘTI SECȚIA CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI
Dosar nr- ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA nr.781
Ședința publică din data de 15 aprilie 2009
PREȘEDINTE: Vera Andrea Popescu
JUDECĂTORI: Vera Andrea Popescu, Alexandru Bobincă Simona
- -- -
Grefier -
Pe rol fiind judecarea recursului declarat de pârâtul, cu domiciliul ales la cabinet avocatură - P,-, județ P, împotriva sentinței civile nr.105 din 16.01.2009 pronunțată de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu intimata-reclamantă - -, cu sediul în B,- bis, sector 1.
La apelul nominal făcut în ședință publică a răspuns intimata-reclamantă reprezentată de avocat din Baroul București, lipsind recurentul-pârât.
Procedura legal îndeplinită.
Recurs scutit de plata taxei judiciare de timbru.
S-a făcut referatul cauzei de grefierul de ședință, după care:
Avocat depune la dosar, în copie, în dublu exemplar, decizia nr.2/31.03.2009 emisă de INSOLVENCY SPECIALISTS B, în calitate de administrator judiciar al intimatei-reclamante în care se menționează că menține contractele de asistență încheiate de societate cu casele de avocați anterior deschiderii procedurii insolvenței, între care se regăsește și și asociații, o cerere din partea administratorului judiciar prin care solicită suspendarea cauzei, în temeiul art.36 din Legea nr.85/2006, certificatul de grefă emis în dosarul nr- al Tribunalului București și copia împuternicirii avocațiale.
Curtea respinge cererea de suspendare a cauzei formulată de administratorul judiciar al societății întrucât recursul privește o măsură procedurală de declinare și nu un drept de creanță.
Avocat având cuvântul, față de motivele de recurs formulate de pârâtă arată că, în situația admiterii recursului, lasă la aprecierea curții de apel asupra instanței în favoarea căreia consideră că se impune a fi declinată competența de soluționare a cauzei.
Curtea
Deliberând asupra recursului civil de față,
în baza lucrărilor dosarului, reține următoarele:
Prin cererea înregistrată la ribunalul Prahova sub nr-, reclamanta - - B, prin reprezentanții săi legali a chemat în judecată pe pârâtul pentru a fi obligat la plata sumei de 2756,88 lei.
În motivarea cererii de chemare în judecată, reclamanta a susținut că pârâtul a fost salariatul său, calitate în care a primit anual suplimentări salariale reprezentând prime de sărbători în cuantum de un salariu de bază mediu pe societate atât de Paști cât și de C, sume care au fost incluse în salariul său; că prin sentința civilă nr.894 din17.03.2008 a Tribunalului Prahova, devenită irevocabilă prin decizia Curții de APEL PLOIEȘTI din 24.06.2008, pârâtul a obținut cu același titlu suma de 9550 lei reprezentând prime Paști și C 2005, 2006 și 2007 astfel că se impune recuperarea sumei de 2756,88 lei de care pârâtul a beneficiat prin îmbogățire fără justă cauză.
În dovedirea acestei cereri, reclamanta a depus înscrisuri (filele 9-27).
Fiind legal citat, pârâtul a formulat întâmpinare (filele 31-32) prin care a invocat excepția necompetenței materiale cu motivarea că acest litigiu excede celor date, potrvit art.281 din codul muncii, în competența de primă instanță a tribunalului, nefiind un conflict de muncă referitor la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea sau încetarea contractului de muncă, astfel că în raport și de temeiul juridic invocat-acela al îmbogățirii fără drept- competența materială de soluționare revine judecătoriei ca instanță de fond.
Prin aceeași întâmpinare, pârâtul a mai opus alte două excepții: privind nulitatea cererii de chemare în judecată și respectiv a autorității de lucru judecat, argumentând pe de o parte, că cererea de chemare în judecată nu a fost legal timbrată, deși pretențiile reclamantei nu fac parte dintre cele care atrag jurisdicția codului muncii, iar pe de alta, că prin sentința nr. 894 din17.03.2008 a Tribunalului Prahova aceleași pretenții bănești, având aceeași cauză juridică și fiind disputate între aceleași părți, au fost definitiv și irevocabil soluționate, așa încât o nouă judecată nu mai poate avea loc.
În fondul cauzei, pârâtul a susținut că cererea de chemare în judecată trebuie respinsă, deoarece prin hotărârea judecătorească sus-arătată, s-a reținut că reclamanta a fost obligată la plata sumei tocmai datorită împrejurării că nu a inclus în salariu său primele de sărbători, așa cum a susținut.
În ședința dezbaterilor de la 16 ianuarie 2009, tribunalul a pus în discuția părților, din oficiu, excepția necompetenței teritoriale în condițiile în care sediul societății reclamante este în municipiul B iar prin sentința civilă nr.105 pronunțată la aceeași dată, a admis excepția necompetenței teritoriale invocate din oficiu și a declinat competența de soluționare a litigiului în favoarea Tribunalului București -Secția de Litigii de Muncă.
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut că potrivit dispozițiilor art.284 alin.2 codul muncii, cererile privind conflictele de muncă se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința, ori după caz, sediul.
Cum reclamanta - - are sediul în municipiul B, strada - -, nr.11 bis, sector 1, competent din punct de vedere teritorial să soluționeze acțiunea de față este Tribunalul București, astfel că în temeiul art.158 cod pr.civ, prima instanță și-a declinat competența în favoarea respectivului tribunal.
În termen legal, împotriva acestei sentințe a exercitat recurs pârâtul (fila 4) criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Recurentul a susținut că excepția necompetenței teritoriale este una relativă, neputând fi invocată de reclamantă care a ales ea însăși instanța pe care să o învestească.
În plus, numai pârâtul are dreptul de a invoca această excepție, instanța neavând posibilitatea ca din oficiu să-și verifice competența teritorială ci numai pe cea materială pe care a dezlegat-o greșit, fiindcă în raport de obiectul acțiunii, judecătoria în a cărei rază teritorială își are domiciliul pârâtul este singura în măsură să soluționeze litigiul ce are caracter civil, nefiind un conflict de muncă.
Pentru aceste motive, recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței și trimiterea cauzei instanței competente, respectiv Judecătoriei Ploiești spre competentă soluționare.
Curtea, verificând sentința atacată, prin prisma criticilor aduse și a dispozițiilor legale incidente în cauză, dar și sub toate aspectele, conform art.3041cod pr.civ, constată că recursul exercitat este nefondat și de aceea va fi respins, pentru considerentele care succed:
Competența, înțeleasă ca aptitudine a instanțelor de judecată de a soluționa în exclusivitate, anumite categorii de litigii, este determinată prin norme procedurale a căror încălcare antrenează după sine necompetența instanței sesizate, potrivit art.159 cod pr.civ.
În temeiul acestei dispoziții legale, necompetența este de ordine publică, adică reglementată prin norme imperative, competența generală (pct.1) competența materială(2) și competența teritorială exclusivă(pct.3).
Ultima dintre aceste categorii de norme a fost cercetată în cauza de față de prima instanță, ca efect al invocării din oficiu, respectiv necompetența teritorială exclusivă.
Cum însă prima critică din recurs vizează necompetența materială, Curtea, verificând acest aspect, reține următoarele:
Prin derogare de la regula plenitudinii de competență, stabilită prin art. 1 pct.1 cod pr.civ. cererea de chemare în judecată prin care reclamanta, în calitate de angajator a chemat în judecată pe unul dintre salariații săi, pentru recuperarea unei sume reprezentând drepturi bănești rezultate din raporturile de muncă ale părților, este dată în competența unei instanțe de alt grad decât judecătoria, respectiv a tribunalului, care în această materie are plenitudine de competență, astfel cum stabilește imperativ art.2 pct.1,lit.c cod pr.civ.
În privința celei de a doua excepții, a necompetenței teritoriale, pe care prima instanță a cercetat-o din oficiu, Curtea reține, pe de o parte că în mod legal aceasta și-a verificat competența teritorială exclusivă, fiindcă, așa cum s-a arătat în cele ce preced, acesta este reglementată prin norme cu caracter imperativ a căror nesocotire atrage nulitatea absolută a actului săvârșit, iar părțile nu o pot înlătura.
Pe de altă parte, din termenii imperativi ai art.284 alin 2 din codul muncii,în domeniul conflictelor de muncă, competența teritorială nu este alternativă, ci revine exclusiv instanței în a cărei circumscripție își are domiciliul sau reședința, ori după caz sediul, reclamantul, așa încât în raport de sediul societății intimate, în mod legal și temeinic, Tribunalul Prahovaa hotărât declinarea competenței teritoriale de soluționare a litigiului în favoarea Tribunalului București -Secția conflicte de muncă.
Drept consecință, pentru considerentele de mai sus, Curtea constată că sub toate aspectele, sentința recurată este legală și temeinică, astfel că o va menține în totalitate iar în temeiul art.312 cod.pr.civ. va respinge ca nefondat recursul exercitat de recurentul-pârât.
Pentru aceste motive
În numele legii
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul, cu domiciliul ales la cabinet avocatură - P,-, județ P, împotriva sentinței civile nr.105 din 16.01.2009 pronunțată de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu intimata-reclamantă - -, cu sediul în B,- bis, sector 1.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi 15 aprilie 2009.
Președinte JUDECĂTORI: Vera Andrea Popescu, Alexandru Bobincă Simona
--- - - - -- -
Grefier
Operator de date cu caracter personal
Nr. notificare 3120
2 ex.
2009-05-04
/FA
Trib.P nr-
R
Președinte:Vera Andrea PopescuJudecători:Vera Andrea Popescu, Alexandru Bobincă Simona
