Obligație de a face. Decizia 190/2008. Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA CIVILĂ, DE MUNCĂ ȘI ASIGURARI SOCIALE,
PENTRU MINORI ȘI FAMILIE
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ NR. 190/R/2008 | |
Ședința publică 23 ianuarie 2008 | |
Instanța constituită din: | |
PREȘEDINTE: Marta Carmen Vitos | - - - |
JUDECĂTORI: Marta Carmen Vitos, Traian Dârjan Viorica | - - - |
GREFIER: | TARȚA |
S-a luat în examinare recursul declarat de pârâtul G, împotrivadeciziei civile nr. 561/A din 16 octombrie 2007, pronunțată de Tribunalul Cluj îndosarul nr-, privind și pe reclamanta, având ca obiect obligația de a face.
Dezbaterea în fond a cauzei a avut loc în ședința publică din data de 16 ianuarie 2008, când părțile prezente au pus concluzii care au fost consemnate în încheierea ședinței publice din aceeași dată, încheiere care face parte integrantă din prezenta hotărâre.
CURTEA
Prin sentința civilă nr.669/15 febr.2007, pronunțată de Judecătoria Turda în dos.civ.nr- a fost admisă acțiunea civilă formulată de reclamanta împotriva pârâtului și în consecință pârâtul a fost obligat la ridicarea construcției cu destinația de garaj auto, edificată pe terenul proprietatea reclamantei, situat din punct de vedere administrativ în T, str. -.- nr.27, jud.C, înscris în CF 23655 T, nr.top.7295/1/2, iar în caz de refuz reclamanta a fost autorizată să efectueze aceste lucrări pe cheltuiala pârâtului.
Prin aceeași sentință, pârâtul a fost obligat la plata sumei de 1200 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut în esență că reclamanta este proprietara imobilului din CF 13655 T, nr.top.7295/2 și 7295/1/3 cu titlu de restituire în natură în temeiul Legii nr.10/2001 pe care este situată o construcție de natură garaj, închiriat pârâtului inițial de către Primăria T, iar după restituirea imobilului către reclamantă, de către aceasta din urmă pe o perioadă de un an începând cu 12.01.2005.
Edificarea garajelor s-a făcut potrivit autorizației de construire nr.368/30.12.1992, la solicitarea Asociației de locatari ai 58.
Conform art.10 alin.3 din Legea 10/2001 judecătoria a reținut că se vor restitui în natură terenurile pe care au fost amplasate construcții ușoare ori demontabile (garaje, chioșcuri și altele asemenea) chiar dacă amplasarea lor a fost autorizată, construcțiile având acest regim se amplasau potrivit legii numai pe perioadă determinată.
Textul legal amintit având deplină aplicabilitate în speță și având în vedere reaua credință a la edificarea garajului, fără consimțământul proprietarului și asupra unui teren pentru care nu avea nici un titlu, precum și expirarea contractului de închiriere, judecătoria a admis cererea de obligare a pârâtului la ridicarea garajului.
Prin.civ.nr.561/16 oct.2007, pronunțată de Tribunalul Cluj, apelul declarat de pârâtul G contra sentinței primei instanțe a fost respins ca nefondat, apelantul fiind obligat la plata sumei de 300 lei cheltuieli de judecată în apel.
S-a reținut în considerentele deciziei că tribunalul îl "apreciază fondat" iar în argumentare s-a arătat că ulterior restituirii în natură în favoarea reclamantei a terenului cu nr.top.7295/1/2 și 7295/1/3, apelantului i s-a adus la cunoștință că începând cu data de 1.11.2004, terenul fiind restituit, urmează să încheie contract de închiriere cu noul proprietar.
Prin contractul de închiriere nr.2542/25.03.1997, Administrația Imobiliar a închiriat pârâtului o suprafață de 15 mp din terenul situat în T,- și conform planului de situație nr.2, poz.158A, avea destinația de amplasare garaj auto demontabil.
Acest contract a fost încheiat în prelungirea contractelor anterioare în baza cărora pârâtul a folosit terenul de 15 mp contract în care s-a prevăzut la art.15 că locatarul are dreptul să rezilieze în mod unilateral contractul de închiriere din motive bine întemeiate, legate de interes național sau local, chiriașul obligându-se să demoleze construcția sau să predea terenul liber de orice sarcini. Potrivit planului anexă la certificatul de urbanism și autorizația nr.368/1992 pe terenul cu nr.top.7295/1/2 a fost autorizat la cererea Asociației de locatari un grup de 13 gajare, unul dintre beneficiari fiind apelantul care edificat garajul pe terenul închiriat.
A mai reținut tribunalul că în cauză dispozițiile art.494 civ. nu sunt aplicabile, pentru următoarele:
Din contractul de închiriere încheiat cu Primăria T reiese că durata acestuia era limitată în timp, existând posibilitatea ca locatorul să solicite oricând interesul local sau național o cere, rezilierea unilaterală a contractului cu obligarea chiriașului de a-și demola construcția.
Art.494 civ. este aplicabil situației în care constructorul edifică pe un teren asupra căruia are convingerea că este proprietarul dreptului de proprietate. Situația în care se află pârâtul nu poate fi asimilată cu aceea a terenului atribuit în folosință pe durata existenței construcțiilor.
Pârâtul a avut cunoștință de faptul că i se poate cere demolarea acestei construcții și eliberarea terenului de la momentul edificării garajului.
Nu se contestă buna credință a acestuia, însă faptul că a edificat o construcție definitivă pe un teren asupra căruia știa că nu este proprietar, face inaplicabile prevederile art.494 proc.civ. apelantul putând fi obligat oricând la ridicarea construcției.
Au fost găsite neîntemeiate și susținerile privind lipsa suprapunerii terenului garajului cu terenul proprietatea reclamantei deoarece procesul-verbal de constatare încheiat la 25.11.2004 confirmă că garajul pârâtului este situat pe terenul reclamantei întabulat în CF 13655
Tribunalul a găsit întemeiat și motivul de recurs potrivit căruia era necesar să fie chemată în judecată și soția apelantului, pentru ca în continuare instanța să concluzioneze că edificând garajul apelantul a acționat și ca mandatar al soției, că nu erau aplicabile dispozițiile de la acțiunea în revendicare și că în baza principiului disponibilității reclamanta avea posibilitatea de a chema în judecată pe ambii soți sau doar pe unul dintre aceștia. Reclamanta făcând dovada achitării onorariului de 1200 lei a fost găsită nefondată și critica referitoare la cheltuielile de judecată.
Împotriva deciziei instanței de apel, pârâtul a declarat recurs solicitând admiterea lui, casarea deciziei recurată și reținând cauza spre rejudecare respingerea acțiunii ca neîntemeiată și în egală măsură ca inadmisibilă cu obligarea intimatei la cheltuieli de judecată.
În motivarea recursului se arată în esență că nu există nici o identificare topografică de natură a crea convingerea că cel puțin o parte din garaje sunt pe terenul reclamantei, aceasta depunând la dosar doar o probă extrajudiciară.
Edificând garajul în anul 1992, în baza unei autorizații de construcție, pe teren proprietate de stat, pe fundație din beton, zidărie din cărămidă și planșeu de beton armat, recurentul este constructor de bună credință iar în cauză erau aplicabile prevederile art.492 și 494 alin.3 civ.
Astfel, acțiunea împotriva de bună credință este inadmisibilă.
De altfel, arată recurentul, conform art.10 alin.3 din Legea 10/2001, ce a stat la baza motivării hotărârilor, nu se face vorbire despre demolarea construcțiilor autorizate, ci de cele neautorizate, precum și cele ușoare sau demontabile.
În consecință, atâta vreme cât legea specială nu prevede demolarea construcțiilor sunt aplicabile prevederile dreptului comun și nu cele ale art.10 alin.3 din Legea 10/2001.
Un alt motiv de recurs privește calitatea garajului de bun edificat de soții în timpul căsătoriei, ceea ce obliga reclamanta la împrocesuarea ambilor coproprietari.
În probațiune recurentul a depus la dosar xerocopia contractului de închiriere nr.2190/1.01.1998 încheiat de acesta cu Primăria Mun. T pentru folosința suprafeței de 15 mp teren având destinația de garaj auto.
Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata a solicitat respingerea recursului ca nefondat, termenul de închiriere al terenului pentru garaj expirând, autorizația de construcție fiind eliberată pe numele asociației de locatari și nu a recurentului, că nu se poate afirma cu certitudine că acesta este de bună credință, prevederile art.494 alin.3 teza II cod civil nu era aplicabile, terenul revenind reclamantei în condițiile art.10 alin.3 al Legii nr.10/2001.
Recursul declarat este fondat pentru cele ce urmează:
Nici una dintre instanțe nu a stabilit pe bază de dovezi certe dacă garajul a cărei ridicare reclamanta a cerut-o prin acțiunea introductivă este edificat pe nr.top.7295/1/2 din CF 13655
Nu constituie dovadă în acest sens planul de situație extrajudiciar depus de reclamantă la fila 5 dosarului în condițiile în care nu se indică autorul lui, poziționarea garajelor, limitele parcelei asupra căreia a fost edificat garajul și amplasarea acestuia.
În această privință nu constituie dovezi nici autorizația de construire, memoriul tehnic, proiectul de execuție și planșele anexă documentației de construire aflată la filele 19-21 și 62-65 dosarului de fond.
În aceste condiții instanța de fond și cea de apel au hotărât ridicarea unei construcții de pe un teren rămas neidentificat.
Apoi, dispunându-se ridicarea construcției cu destinația de garaj auto, instanța de apel a statuat că în cauză, potrivit contractului de închiriere 2542/25.03.1997 și " a planului de situație nr.2, poz.158A" din dosar, ar fi vorba de un garaj demontabil. Însă ceea ce instanța a reținut în considerente nu se sprijină pe nici o dovadă, Curtea pe baza actelor dosarului constatând contrariul și anume că atât autorizația de construire cât și memoriul tehnic și proiectul de execuție demonstrează că autoritatea administrativă a autorizat la 30.12.1992 edificarea unui ansamblu de 13 garaje cu caracter definitiv și nu demontabil.
Apoi, dacă autorizația s-a eliberat la cererea Asociației de locatari, aspect sesizat de altfel și în cuprinsul întâmpinării, atunci era obligația instanțelor de a lămuri chestiunea titularul dreptului de proprietate asupra construcției și aceasta cu atât mai mult cu cât în sentința fondului se reține ipoteza accesiunii imobiliare artificiale pe când în decizia tribunalului se remarcă incidența bunei credințe a pârât în edificarea garajului pe terenul proprietatea altuia.
În această privință, pe baza actelor din dosar, Curtea constată că într-adevăr, recurentul a participat la ridicarea edificiului cu bună credință iar această atitudine este determinată de acordul neîndoielnic al proprietarului terenului din momentul realizării edificiului ca terțe persoane s-a realizat construcția pe terenul proprietate a Statului Român.
Prin urmare, pe baza dovezilor existente în acest moment în dosar, Curtea va reține că buna credință a autorului edificiului își găsește fundamentul în convenția intervenită între părți - proprietarul terenului din anul 1992 și constructor, buna credință neputând fi restrânsă doar la ipoteza reținută de instanțele inferioare în care pârâtul, la momentul edificării ar fi avut credința că este proprietarul terenului.
De altfel în această privință practica judiciară a și statuat în mod constant că orice spor de valoare adus unui imobil sub durata locațiunii cu acordul și aprobarea locatorului obligă pe acesta la desdăunare și nu la ridicarea edificiului ori investițiilor cu excepția cazului în care părțile au stipulat ori reglementat contrariul.
Ori în această ordine de idei este de observat că la dosarul cauzei nu există nici un contract și nici o clauză prin care pârâtul să se fi îndatorat la ridicarea garajului așa cum greșit - și în lipsă de dovezi - a stabilit tribunalul.
Conform tuturor contractelor de închiriere, locatorii la expirarea termenului contractual putând cere doar evacuarea.
În plus, garajul în discuție făcând parte dintr-un ansamblu autorizat de garaje era de datoria instanței să verifice dacă operațiunea de ridicare nu cumva implică dezafectarea și demolarea, operațiune care la rândul ei necesita obținerea unei autorizații de demolare conformă prevederilor Legii 50/1991.
În lipsa clarificării tuturor aspectelor sus menționate, soluțiile instanțelor inferioare echivalând cu o necercetare a fondului, Curtea în temeiul prevederilor art.304 pct.7, 9 și 312 alin.3 proc.civ. admițând recursul declarat de pârât va casa hotărârile pronunțate, trimițând cauza spre rejudecare în fond aceleiași judecătorii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de pârâtul G împotriva deciziei civile nr. 561 din 16 octombrie 2007 Tribunalului Cluj pronunțată de Tribunalul Cluj pronunțată în dosar nr-, pe care o casează și rejudecând cauza admite apelul declarat de pârâtul G contra sentinței civile nr. 669/15 februarie 2007, pronunțată de Judecătoria Turda pe care o desființează și trimite cauza spre rejudecare în fond aceleași judecătorii.
Irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 23 ianuarie 2008.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI GREFIER
- - - - - TARȚA
Red.CV
Dact./3ex./18.03.2008
Președinte:Marta Carmen VitosJudecători:Marta Carmen Vitos, Traian Dârjan Viorica
