Obligație de a face. Decizia 1944/2009. Curtea de Apel Ploiesti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PLOIEȘTI SECȚIA CONFLICTE DE MUNCĂ
DOSAR NR- ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ NR.1944
Ședința publică din data de 27 octombrie 2009
PREȘEDINTE: Elena Simona Lazăr
JUDECĂTORI: Elena Simona Lazăr, Simona Petruța Buzoianu
- -- -
Grefier -
Pe rol fiind judecarea recursului declarat de reclamantul, domiciliat în comuna Săhăteni, sat Săhăteni, județ B, împotriva sentinței civile nr.339 din 25 martie 2009 pronunțată de Tribunalul Buzău, în contradictoriu cu intimata-pârâtă SC SRL, cu sediul în comuna, sat,-, județ
Recursul este scutit de plata taxei de timbru.
La apelul nominal făcut în ședința publică a răspuns recurentul-reclamant personal, lipsind intimata-pârâtă.
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Se învederează instanței că la dosarul cauzei, prin serviciul registratură, la termenul din 15.09.2009, s-a depus notă de ședință din partea intimatei-pârâte.
Recurentul-reclamant având cuvântul arată că nu mai are alte cereri de formulat și probe de administrat și solicită acordarea cuvântului pentru dezbateri.
Curtea, analizând actele și lucrările dosarului, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pentru dezbateri.
Recurentul-reclamant având cuvântul arată că cererea lui de recurs nu este nulă și solicită respingerea excepției invocate pe cale de întâmpinare.
Pe fond, arată că apreciază că i se cuvin 13 zile de concediu de odihnă, iar nu 12 zile cât a apreciat instanța de fond nefiind de acord nici cu cuantumul indemnizației care trebuia stabilit la media salariului pe ultimele 3 luni. Totodată, solicită să se stabilească cuantumul salariului compensat, dacă este la nivelul salariului realizat sau este cel de bază.
Solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat, cu cheltuielile de judecată de la fond și cheltuieli de judecată în recurs efectuate cu transportul, conform notei de cheltuieli depuse la dosar.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Buzău sub nr-, reclamantul a chemat în judecată pe pârâta SC SRL, solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate că raportul de muncă între părți a început în data de 12.05.2008 și a încetat în temeiul art. 65 alin. 1 din Codul Muncii, precum și să fie obligată pârâta la efectuarea mențiunilor corespunzătoare în carnetul de muncă cu privire la data încadrării și articolul în temeiul căruia s-a încetat raportul de muncă.
În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că deși a început să muncească din data de 12.05.2008, pârâta a trecut ca dată a începerii activității în contractul individual de muncă data de 02.06.2008, aspect pe care nu l-a cunoscut până în prezent deoarece nu i-a fost înmânat un exemplar al acestuia.
În ceea ce privește încetarea raportului de muncă, reclamantul a arătat că la data de 21.11.2008, a primit adresa unității prin care i s-a comunicat că unitatea își restrânge activitatea din lipsă de fonduri, a lucrat și a respectat termenul de preaviz de 20 zile lucrătoare, însă în carnetul de muncă pârâta a trecut ca temei pentru încetarea activității art. 79 alin. 1 din Codul Muncii, situație ce nu corespunde realității pentru că reclamantul nu și-a dat demisia, dar și de natură să-l prejudicieze în ceea ce privește obținerea indemnizației de șomaj.
Pârâta a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii ca rămasă fără obiect întrucât mențiunea eronată din carnetul de muncă al reclamantului privind încetarea raportului de muncă a fost corectată trecându-se art. 65 alin.1 din Codul Muncii, disponibilizarea făcându-se din motive ce nu țin de persoana salariatului.
Pe parcursul procesului reclamantul a precizat și completat obiectul acțiunii solicitând să fie obligată pârâta la plata contravalorii zilelor de concediu de odihnă neefectuate, să se constate că a fost încadrat la unitatea pârâtă în perioada 12 mai 2008-13 ianuarie 2009, să fie obligată pârâta la calcularea și acordarea sporului de vechime pentru toată perioada lucrată și la achitarea compensației egală cu un salariu mediu realizat deoarece a fost disponibilizat din motive ce nu țin de persoana sa, să fie obligată pârâta să-i elibereze adeverință cu veniturile reale realizate în perioada 12.05.2008-19.12.2008, precum și la daune morale de 3000 lei și la plata cheltuielilor de judecată.
Față de capetele de cerere cu care reclamantul a completat obiectul acțiunii, pârâta a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acestora ca neîntemeiate.
Pe baza probatoriilor administrate în cauză, cu înscrisuri și depoziția martorului, audiat la cererea reclamantului, prin sentința civilă nr.339 din 25.03.2009, Tribunalul Buzăua admis în parte acțiunea completată și a constatat că raportul de muncă între părți a început la data de 12.05.2008, obligând pârâta să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetul de muncă al reclamantului.
Prin aceeași sentință, a fost obligată pârâta către reclamant la plata compensației egală cu un salariu lunar, conform art. 78 alin. 1 din la nivel național și să elibereze reclamantului adeverință cu veniturile real obținute de acesta în perioada 12.05.2008 -19.12.2008, respingându-se celelalte capete de cerere.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut, în esență, că reclamantul a fost angajat, în calitate de muncitor necalificat, la SC SRL, pe durată nedeterminată, în baza contractului individual de muncă nr.43772/2008, înregistrat la ITM
S-a mai reținut că deși data începerii activității a fost trecută în contract și în carnetul de muncă al reclamantului ca fiind 02.06.2008, din probatoriile administrate, la care s-a făcut trimitere, rezultă că în realitate, raportul de muncă a început în data de 12.05.2008, iar partea a lucrat ca muncitor necalificat în județul G, în echipă cu alte persoane, fiind cazat în municipiul G începând din 13.05.2008, în vederea desfășurării activității.
Prin urmare, s-a constatat că raportul de muncă între părți a început la data de 12.05.2008, iar pe cale de consecință, pârâta a fost obligată la efectuarea mențiunilor corespunzătoare în acest sens în carnetul de muncă al reclamantului.
Referitor la încetarea contractului de muncă și temeiul acesteia, instanța a constatat că prin adresa din 21.11.2008 s-a comunicat reclamantului restructurarea postului și disponibilizarea, după expirarea termenului de preaviz de 20 de zile lucrătoare, iar prin decizia nr. 59/19.12.2008 s-a dispus încetarea contractului de muncă, începând cu data de 19.12.2008, în conformitate cu dispozițiile art. 65 alin. 1 din Codul Muncii, din motive ce nu țin de persoana salariatului.
S-a arătat că înscrierile inițiale eronate din carnetul de muncă al reclamantului, în care se trecuse ca temei al încetării contractului de muncă art. 79 alin. 1 din Codul Muncii, au fost corectate ulterior, astfel încât acest capăt de cerere a rămas fără obiect.
În ceea ce privește data încetării raportului de muncă - 19.12.2008, după expirarea preavizului, s-a reținut că aceasta este corect trecută în carnetul de muncă, în conformitate cu prevederile art. 65-66, 73 din Codul Muncii, coroborate cu cele ale art. 74 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel național pe anii 2007-2010, fiind neîntemeiată solicitarea reclamantului de corectare în sensul trecerii ca dată de încetare a contractului 13.01.2009, cu includerea zilelor de concediu de odihnă.
S-a mai constatat că, potrivit art. 141 alin. 4 din Codul Muncii, este permisă compensarea în bani a concediului de odihnă neefectuat numai în cazul încetării contractului individual de muncă, iar în cauză, prin contractul individual încheiat între părți, s-a prevăzut concediul de odihnă de 21 zile lucrătoare pe an, în raport cu durata muncii, astfel că, proporțional cu perioada lucrată, reclamantului i se cuveneau 12 zile concediu și contravaloarea acestora a fost calculată la suma de 390 lei și inclusă în salariul pe luna decembrie 2008, ce a fost încasat de parte.
Așa fiind, solicitarea reclamantului pentru compensarea în bani a concediului neefectuat a fost apreciată ca neîntemeiată întrucât reclamantul a încasat deja suma cuvenită în acest sens.
Referitor la compensația egală cu salariul lunar la concedierea din motive ce nu țin de persoana salariatului, instanța a reținut că temeiul încetării raportului de muncă este art. 65 (1) din Codul Muncii, postul ocupat de reclamat fiind restructurat, iar prevederile contractului individual de muncă se completează cu cele ale Contractului colectiv de muncă unic la nivel național pe anii 2007-2010, care la art. 78 alin. 1 prevăd acordarea de către angajator a compensației de cel puțin un salariu lunar, în afara drepturilor cuvenite la zi, la încetarea contractului individual din motive ce nu țin de persoana salariatului, motiv pentru care acest capăt de cerere a fost apreciat ca întemeiat, pârâta fiind obligată la plata către reclamant a compensației egală cu un salariu lunar.
Raportat la înscrisurile depuse la dosar, expres indicate, instanța a constatat că există inadvertențe între sumele real încasate de parte în lunile mai-decembrie 2008 și cele trecute în adeverința emisă de unitate la 16.01.2009, întrucât în afara salariului de bază convenit prin contractul individual pentru programul zilnic de 8 ore de lucru s-au plătit angajatului și sumele cuvenite conform art. J pct. 2 din contract, respectiv orele suplimentare și lucrul în zile în care nu se lucrează sau sărbători, iar pârâta nu a înaintat în copie certificată toți fluturașii de salariu pentru reclamant, astfel încât, unitatea angajatoare a fost obligată să elibereze reclamantului adeverință cu veniturile real obținute de acesta în perioada 12.05.2008 -19.12.2008.
Referitor la sporul de vechime solicitat de reclamant pentru întreaga perioadă în care a lucrat în cadrul pârâtei, instanța a reținut că un asemenea spor nu s-a negociat între părți și nici nu s-a inclus în contractul individual de muncă, în condițiile clauzelor generale prevăzute de art. 17 din Codul Muncii, dar nici nu există norme de stabilire a obligativității acordării acestuia de către angajator, pretențiile formulate în acest sens de către reclamant fiind apreciate ca neîntemeiate.
Cererea de acordare de daune morale de 3000 lei a fost, de asemenea, respinsă ca neîntemeiată, întrucât reclamantul nu a dovedit că a suferit un prejudiciu moral, respectiv că onoarea, reputația, demnitatea i-au fost afectate prin măsurile luate de angajator.
Totodată, și cererea de acordare a cheltuielilor de judecată a fost respinsă deoarece, deși potrivit art. 274 Cod pr. civilă, partea care a căzut în pretenții este obligată la suportarea cheltuielilor de judecată efectuate de către cealaltă parte, reclamantul nu a făcut dovada efectuării unor asemenea cheltuieli, cererea de față fiind scutită de plata timbrajului, nefiind depuse nici bilete de transport din care să rezulte contravaloarea deplasărilor efectuate de parte.
Împotriva sentinței primei instanțe reclamantul a declarat în termen legal recurs, criticând-o ca nelegală și netemeinică.
Susține recurentul că deși s-a hotărât în mod corect obligarea societății-intimate de a menționa în carnetul de muncă data de 12.05.2008, începerii raportului de muncă cu societatea, precum și de a elibera recurentului o adeverință care să ateste veniturile reale obținute în perioada 12.05.2008 - 19.12.2008, în condițiile în care recurentul nu se poate prezenta la sediul societății pentru a nu i se periclita integritatea corporală și chiar viața, acesta dorește ca societatea să fie citată, alături de recurent, în fața instanței, pentru ca recurentul să predea carnetul de muncă împuternicitului legal al societății în vederea efectuării mențiunilor în carnet, iar societatea să îi aducă în instanță adeverința cu veniturile reale la un termen stabilit de instanță, specificându-se că se solicită această procedură întrucât societatea nu s-a prezentat la niciun termen în fața instanței.
Într-un alt motiv de recurs, se arată că intimata-pârâtă a fost obligată, conform art.78 alin.1 din CCM unic la nivel național, la plata unei compensații bănești către recurent egală cu un salariu lunar, iar acesta dorește să primească banii în fața instanței sau prin mandat poștal și întrucât nu s-a precizat de către instanță valoarea salariului ca fiind cel realizat de către recurent lunar sau salariul de încadrare al acestuia, dorește să se hotărască și acest lucru.
O altă critică se referă la faptul că în raport de perioada de încadrare 12.05.2008 - 19.12.2008, recurentului i se cuvin 13 zile de concediu de odihnă și nu 12, motiv pentru care acesta dorește să i se plătească concediul de odihnă pe 13 zile.
În plus, deși societatea a arătat că a plătit recurentului concediul de odihnă pe 12 zile, aceasta a avut în vedere salariul de încadrare al recurentului și nu media zilnică a drepturilor salariale din ultimele 3 luni anterioare celei în care s-a efectuat concediul de odihnă, așa cum prevede art.145 alin.2 Codul Muncii, recurentul susținând că veniturile lunare ale acestuia nu au fost mai mici de 1800 lei, media salariului real primit fiind de 80 lei pe zi, astfel încât, pe baza calculelor efectuate de acesta în motivele de recurs, se susține de către recurent că mai are de primit 776 lei de la societate.
De asemenea, se arată de către recurent că este nemulțumit de faptul că societatea nu a fost obligată prin sentință la plata sumei de bani solicitată de acesta pentru drumurile efectuate, echivalentul a peste 15 zile lucrătoare, astfel că recurentul își menține și pretențiile bănești cerute de la societate, datorate problemelor ce i-au fost cauzate.
S-a solicitat pentru aceste motive admiterea recursului în raport de criticile formulate.
Intimata-pârâtă formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității cererii de recurs pe motiv că recurentul nu a indicat în drept motivele de nelegalitate pe care se întemeiază cererea sa, conform art.3021Cod pr.civilă, iar pe fond, s-a cerut respingerea recursului ca nefondat, susținându-se și faptul că primele două aspecte din cererea de recurs constituie solicitări suplimentare față de capetele de cerere din acțiunea formulată.
Analizând cu prioritate, conform art.137 alin.1 Cod pr.civilă, excepția nulității recursului invocată de intimata-pârâtă, Curtea constată că aceasta este neîntemeiată urmând, în consecință, aor espinge întrucât motivele de recurs ale reclamantului pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prev. de art.304 pct.9 Cod pr.civilă, iar pe de altă parte, conform art.3041Cod pr.civilă, recursul declarat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel - ca în cauza de față, nu este limitat la motivele prevăzute în art.304, instanța putând să examineze cauza sub toate aspectele.
Pe fondul cauzei, examinând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate în recurs, în raport de actele și lucrările dosarului, de dispozițiile legale ce au incidență în soluționarea cauzei, Curtea constată că recursul este nefondat, potrivit considerentelor ce urmează:
Prin sentința atacată s-a constatat că raportul de muncă între părți a început la data de 12.05.2008, iar intimata-pârâtă a fost obligată să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetul de muncă al recurentului-reclamant, precum și să-i plătească acestuia compensația egală cu un salariu lunar conform art.78 alin.1 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel național și să-i elibereze o adeverință cu veniturile real obținute de acesta pe perioada 12.05.2008 - 19.12.2008, respingându-se celelalte capete de cerere.
Hotărârea sus-menționată urmează să fie executată de bună-voie de către intimata-pârâtă sau, în caz contrar, pe calea executării silite, cu respectarea dispozițiilor legale procesuale, fiind evident că modalitatea de executare propusă de recurent în primul motiv de recurs nu poate fi primită.
Oricum, este vorba despre executarea respectivei sentințe și nu se invocă, practic, o critică de nelegalitate sau netemeinicie a sentinței referitoare la obligația stabilită în sarcina intimatei de a efectua mențiunile corespunzătoare în carnetul de muncă al recurentului privitoare la data începerii raporturilor de muncă și de a elibera acestuia adeverința vizând veniturile reale obținute de la societate în perioada 12.05.2008 - 19.12.2008.
De asemenea, modalitatea în care intimata va executa obligația stabilită în sarcina acesteia prin sentința atacată, de a plăti recurentului-reclamant o compensație egală cu un salariu lunar, conform art.78 alin.1 din CCM unic la nivel național, este tot o problemă legată de executarea sentinței, iar dispozițiile art.78 alin.1 din CCM unic la nivel național, a căror aplicare s-a cerut a fi făcută de către recurentul-reclamant întrucât nu a beneficiat de dreptul rezultând din această prevedere, statuează în mod expres că la încetarea contractului individual de muncă, din motive ce nu țin de persoana salariatului, angajatorul va acorda acestuia o compensație de cel puțin un salariu lunar, în afara drepturilor cuvenite la zi, în acest sens fiind și cele dispuse de prima instanță prin sentința pronunțată.
Nici susținerea recurentului potrivit căreia ar mai fi îndreptățit la compensarea în bani a unei zile de concediu de odihnă neefectuat nu este întemeiată.
Aceasta, deoarece, chiar dacă instanța de fond a constatat că raporturile de muncă între părți au început la data de 12.05.2008, aceste raporturi au încetat, așa cum a reținut tot în mod corect prima instanță, la data de 19.12.2008 și nu la data de 13.01.2009, cum a pretins reclamantul.
În conformitate cu dispozițiile cuprinse la lit.I din contractul individual de muncă al recurentului, durata concediului anual de odihnă al acestuia a fost stabilită la 21 zile și având în vedere perioada în care recurentul-reclamant a lucrat în cadrul societății-intimate, respectiv 12.05.2008 - 19.12.2008, în mod corect s-a concluzionat de tribunal că reclamantului i se cuveneau 12 zile de concediu de odihnă, ce au fost compensate în bani de către pârâtă pentru că nu fuseseră efectuate, și nu 13 zile de concediu de odihnă, așa cum a pretins recurentul, concediul de odihnă acordându-se proporțional cu perioada lucrată
În ceea ce privește cuantumul indemnizației acordate, se reține că potrivit art.145 alin.1 Codul Muncii, pentru perioada concediului de odihnă, salariatul beneficiază de o indemnizație de concediu, care nu poate fi mai mică decât salariul de bază, indemnizațiile și sporurile cu caracter permanent cuvenite pentru perioada respectivă, prevăzute în contractul individual de muncă, iar conform alin.2 al art.145, indemnizația de concediu de odihnă reprezintă media zilnică a drepturilor prevăzute la alin.1 din ultimele 3 luni anterioare celei în care este efectuat concediul, multiplicată cu numărul de zile de concediu.
Art.145 alin.1 Codul Muncii statuează, așadar, în mod expres care sunt veniturile în raport de care se stabilește indemnizația de concediu de odihnă, în cuantumul acesteia neincluzându-se, prin urmare, și alte sporuri primite ocazional, motiv pentru care nu se poate reține că intimata-pârâtă ar mai datora recurentului vreo sumă de bani pentru cele 12 zile de concediu de odihnă ce au fost compensate în bani și plătite acestuia.
Cererea recurentului-reclamant, de acordare a cheltuielilor de judecată la prima instanță, a fost justificat respinsă, în condițiile în care deși potrivit art.274 Cod pr.civilă, partea care a căzut în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată efectuate de cealaltă parte, reclamantul nu a făcut dovada efectuării unor asemenea cheltuieli cu ocazia soluționării procesului la instanța de fond.
De asemenea, tot în mod corect a fost respinsă și cererea recurentului de acordare a daunelor morale solicitate de acesta, nefăcându-se dovada atingerii de către pârâtă, ca urmare atitudinii culpabile a acesteia, a unor drepturi personale nepatrimoniale ale recurentului-reclamant.
Concluzionând, pentru considerentele mai sus arătate, Curtea privește recursul de față ca nefondat, motiv pentru care în baza art.312 alin.1 Cod pr.civilă îl va respinge, sentința atacată fiind legală și temeinică.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca neîntemeiată excepția nulității recursului invocată de intimata-pârâtă SC SRL.
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul, domiciliat în comuna Săhăteni, sat Săhăteni, județ B, împotriva sentinței civile nr.339 din 25 martie 2009 pronunțată de Tribunalul Buzău, în contradictoriu cu intimata-pârâtă SC SRL, cu sediul în comuna, sat,-, județ
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 27 octombrie 2009.
Președinte JUDECĂTORI: Elena Simona Lazăr, Simona Petruța Buzoianu
--- - --- - -- -
Grefier
Operator de date cu caracter personal
nr. notificare 3120/2006
2009-11-26
4 ex.
/FA
Trib.B nr-
I
Președinte:Elena Simona LazărJudecători:Elena Simona Lazăr, Simona Petruța Buzoianu
