Obligație de a face. Decizia 363/2008. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA operator 2928
SECȚIA CIVILĂ
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ NR. 363/
Ședința publică din 10 aprilie 2008
PREȘEDINTE: Trandafir Purcărița JUDECĂTOR 2: Lucian Lăpădat
JUDECĂTOR 3: Carmina Orza
GREFIER: - -
S-a luat în examinare recursul declarat de către reclamanții și, împotriva deciziei civile nr.287 din 12 decembrie 2007 pronunțată de Tribunalul C - S în dosar nr-, în contradictoriu cu pârâții intimați Tribunalul C - S Reșița și Ministerul Justiției B, având ca obiect obligație de a face.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă pentru reclamanții recurenți lipsă avocat, lipsă fiind celelalte părți.
Procedura îndeplinită.
Recursul declarat a fost legal timbrat cu 18,5 lei taxă judiciară de timbru și 5 lei timbru judiciar mobil.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care, se constată că prin registratura instanței pârâtul intimat Ministerul Justiției B depus întâmpinare la dosar.
Nemaifiind probe de administrat sau cereri de formulat, instanța procedează la soluționarea recursului și acordă cuvântul asupra recursului.
Reprezentanta reclamanților recurenți depune împuternicire avocațială la dosar, solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat în scris fără cheltuieli de judecată.
CURTEA
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.947 din 3 aprilie 2007 pronunțată în dosar nr.3156/2006 Judecătoria Reșița a admis acțiunea civilă formulată de reclamanții și în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției și Tribunalul C -
A obligat pârâții să încheie contract de vânzare cumpărare cu reclamanta pentru imobilul apartament situat în Reșița - Bloc 2, SC 1,.12 înscris în CF nr.12906 nr.top. G 100/i/25/ SC 1/.III/XII la prețul de 22.022,38 lei.
A obligat pârâții să încheie contract de vânzare cumpărare cu reclamantul pentru imobilul apartament situat administrativ în Reșița Bloc.4 SC 2,.13, înscris în CF nr. 6655 nr.top. G 100/i/27/SC -/.III/XII la prețul de 16227,00 Lei.
A respins cererea reclamanților privind obligarea pârâților la plata penalităților de întârziere.
Prima instanță a reținut următoarele: prin contractele de închiriere nr. 131/ 3.02.2005 și 130 /3.03.2005 reclamanților judecători în cadrul Judecătoriei Reșița, le-au fost închiriate locuințele de serviciu situate administrativ în Reșița, Al.- Bl.2.1. 12 respectiv Reșița Al.- Bl.4 SC. 2..13 pe o perioadă de un an începând cu data de 01.01.2005 și până la data de 31.12.2005.
În datele de 1.02.2005 respectiv 28.02.2005 reclamanții au solicitat prin cererile înregistrate sub.nr.100 /01.02.2005 și 161/28.02.2005 la Tribunalul C - S, vânzarea locuințelor de serviciu închiriate, în baza dispozițiilor Legii nr.579/2004, anexând la cereri declarațiile autentificate sub.nr. 796/21.02.2005 și sub nr.798/21.02.2005 la BNP, copii de pe cărțile de identitate și copii de pe contractele de închiriere.
Legea nr. 579/2004 publicată în în data de 16 decembrie 2004, autorizează Ministerul Justiției să vândă locuințele de serviciu pe care le are în administrare la data intrării în vigoare a legii.
Prin HG nr.2425/2004 au fost aprobate Normele Metodologice de aplicare de către Ministerul Justiției a prevederilor Legii nr. 579/2004, iar prin Ordinul Ministrului Justiției nr.84/C din 3 februarie 2005 s- prevăzut că vânzarea locuințelor de serviciu se realizează prin unitățile de administrare în evidența cărora acestea sunt înregistrate, respectiv a) tribunale, pentru locuințele de serviciu pe care le au în evidență, b) Direcția Investiții și administrativ din cadrul Ministerului Justiției.
La art. 2 din Legea nr. 579/2004 se prevăd condițiile pe care titularii contractelor de închiriere să le îndeplinească pentru a putea cumpăra aceste locuințe.
În declarațiile autentificate depuse, reclamații au declarat pe propria răspundere aceste condiții.
În data de 11 mai 2005 fost publicată în MO OUG nr. 35/2005 prin care au fost abrogate Legea nr. 579/2004 privind autorizarea Ministerului Justiției de a vinde locuințele de serviciu pe care le are în administrare și HG2425/2004 pentru aplicarea normelor metodologice la Legea 579/2004.
În condițiile abrogării legii nr. 579/2004, prin adresa nr.420 C din data de 17.05.2005 Tribunalul Saa nunțat Judecătoria Reșița despre sistarea oricărei activități privind întocmirea documentației pentru vânzarea apartamentelor de serviciu.
Constituția consfințește așadar principiul neretroactivității legii civile.
În virtutea acestui principiu, ordonanța de urgență de abrogare a legii prin care a fost autorizat Ministerul d e Justiție să vândă apartamentele de serviciu, nu poate avea efecte asupra cererilor de cumpărare apartamentelor de serviciu., fiind formulate în timpul cât era în vigoare Legea 579/2004 li se aplică dispozițiile legii conform principiului " tempus regit actum".
O altă interpretare ar conduce la soluții inadmisibile.
Astfel, în timp ce unele cereri sunt soluționate în termen util, până la abrogarea legii, altele nesoluționate până la abrogarea legii nu mai sunt rezolvate din pricina abrogării acesteia.
În speță din februarie 2005 când au fost formulate cererile de cumpărare și când a apărut Ordinul Ministrului Justiției nr. 84C/3.02.2005 ce prevede că vânzarea locuințelor se realizează prin tribunale, și până când a apărut OUG nr. 35/2005, nu s- efectuat nici un fel de demers de către Tribunalul C - în vederea soluționării cererilor de cumpărare.
Dispozițiile art.78 al.5 din legea 303 /2004 în varianta în vigoare la momentul formulării cererilor de cumpărare a locuințelor de serviciu și la momentul introducerii acțiunii, prevedeau dreptul magistraților la cumpărarea locuințelor de serviciu după 10 ani de vechime în magistratură.
Acest text de lege nu este aplicabil în speță deoarece Legea nr. 579/2004 este o lege specială, apărută ulterior, derogatorie de la dispozițiile comune ale art.78 al.5 din legea nr. 303/2004.
Astfel, în timp ce art. 78 al.5 din Legea nr.303/2004 reglementează doar dreptul magistraților la cumpărarea locuințelor de serviciu, Legea nr. 579/2004 se referă la titularii contractelor de închiriere valabil încheiate deci nu face mențiunea că doar magistrații au dreptul la cumpărarea acestor locuințe. Așadar și alte categorii de personal din cadrul Ministerului Justiției puteau cumpăra locuințele de serviciu atribuite.
Pârâții s-au apărat invocând că au doar autorizarea de a vinde locuințele de serviciu iar nu obligația de a le vinde.
Legea 579/2004 conferă clar și neechivoc dreptul titularilor contractelor de închiriere de a cumpăra locuințele de serviciu.
drept conferit de lege îi corespunde o obligație corelativă, iar nu simplă facultate. Dreptului reclamanților la cumpărarea locuințelor de serviciu îi corespunde obligația pârâților de a le vinde. O altfel de interpretare ar conduce la soluții de neacceptat, ce exced voinței legiuitorului.
S-a susținut de către Tribunalul C - S că apartamentele de serviciu sun proprietatea tabulară a acestuia și nu se află în administrarea Ministerului Justiției.
Administrarea nu se face într-adevăr direct de către Ministerul Justiției ci direct prin intermediul tribunalelor sau după caz a direcției de investiții și administrativ.
Din analiza dispozițiilor HG nr. 83 din 4 februarie 2005 privind organizarea și funcționarea Ministerului Justiției a rezultat că tribunalele și curțile de apel sunt instituții finanțate de la bugetul de stat, aflate în structura organizatorică a Ministerului Justiției și sub autoritatea Ministerului Justiției.
S-a susținut că apartamentele de serviciu fiind proprietatea tabulară a Tribunalului C S nu pot fi vândute de vreme ce tribunalul se afla în structura organizatorică a Ministerului Justiției, iar repartizarea alocațiilor bugetare, coordonarea și îndrumarea activității economice de investiții și administrative a instanțelor judecătorești, s-a realizat de Minister.
În cauză a fost efectuată o expertiză tehnică, pentru evaluarea locuințelor de serviciu s-a stabilit valoarea acestora, conform dispozițiilor art. 8 lit.b din HG 2425/2004 pentru aprobarea normelor metodologice de aplicare de către Ministerul Justiției a prevederilor legii 579/2004.
Apartamentul situat administrativ în municipiul Reșița Al.-.2.1.12 a fost evaluat la suma de 22.022,38 lei în septembrie 2006, iar apartamentul situat în Reșița Al.-.4.2.13 la suma de 16.227 lei în septembrie 2006.
Raportul de expertiză a fost contestat de pârâtul Tribunalul C însă nu în termen legal, la primul termen de înfățișare după depunerea raportului de expertiză 30.11.2006, ci la al treilea termen de judecată 30.01.2007, a fost astfel decăzut din acest drept conform art. 212 al.2, ao3 al.1 Cod procedură civilă.
Raportul a fost efectuat cu respectarea dispozițiilor legale art. 8 lit.b din Norme, s-a avut în vedere la efectuarea lui de valoarea de achiziție actualizată cu rata inflației, a inflației care pe perioada 28 noiembrie 2001 - septembrie 2006 fost de 64,07 %.
Instanța a constatat că reclamanții îndeplinesc condițiile prevăzute de art. 2 alin.1 din legea nr. 579/2004, pentru a putea cumpăra locuințele de serviciu, în sensul că au contracte de vânzare - cumpărare valabil încheiate și nu sunt exceptate de la cumpărare, conform art. 2 alin.2.
Pentru considerentele arătate instanța a admis în parte acțiunile formulate și a obligat pârâții la vânzarea locuințelor închiriate la prețul stabilit prin expertiză, în varianta a doua, și a respins capătul de cerere privind obligarea la plata de penalități de întârziere, s-a avut în vedere natura civilă a acțiunii și inaplicabilitatea în speță a dispozițiilor art.18 alin.5 din Legea nr. 554/2004.
Împotriva sentinței Judecătoriei Reșița a declarat apel Ministerul Justiției și Tribunalul C - S Reșița solicitând schimbarea în tot a acesteia în sensul respingerii acțiunii.
Tribunalul C - S prin decizia civilă nr. 287 din 17 decembrie 2007 pronunțată în dosar nr- a respins excepția insuficientei timbrări acțiunii și a calificării căii de atac, invocată de către intimata pârâtă Tribunalul C-
A admis apelul formulat de către apelanta pârâtă MINISTERUL JUSTIȚIEI, în contradictoriu cu intimata pârâtă TRIBUNALUL C-S, și intimații reclamanți ( căsătorită ), și, împotriva sentinței civile nr. 947/03.04.2007, pronunțată de către Judecătoria Reșița în dosarul nr-. pe care modificat-o în totalitate în sensul că a respins acțiunea reclamanților (căsătorită ) și împotriva pârâtelor Ministerul Justiției și Tribunalul C- Fără cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel Tribunalul CSa reținut că, intimații reclamanți ( fostă ), și, au investit instanța de fond cu o acțiune prin care au solicitat instanței ca prin sentința ce o va pronunța să dispună obligarea apelantelor Ministerul Justiției și Tribunalul C- la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare a locuințelor situate în Reșița, Al.-,.2,.1,.12, respectiv Reșița, Al.-,.4,.2,.13, proprietatea tabulară a apelantei pârâte Tribunalul C-S, deținute de către intimații reclamanți prin contracte de închiriere.
Prima instanță, prin sentința pronunțată în cauză a admis în parte acțiunea intimaților reclamanți dispunând obligarea pârâților la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare, reținând că dispozițiile Legii nr. 579/2004, deși abrogate prin OUG nr. 35/2005, guvernează prezentul litigiu, în aplicarea regulii de drept exprimată prin adagiul "tempus regit actum", că Legea nr.579/2004 derogă de la dispozițiile fostului art. 78 alin.5 din Legea nr. 303/2004 care stabileau că "magistrații au dreptul la atribuirea locuințelor de serviciu, iar după 10 ani de vechime în magistratură le pot cumpăra". De asemenea, că Legea nr. 579/2004 instituie nu doar vocația magistraților la achiziționarea locuințelor de serviciu, ci dreptul acestora, cu obligația corelativă a autorității publice de a încheia contractul de vânzare-cumpărare, precum și faptul că deși cele două imobile sunt proprietatea tabulară a Tribunalului C-S ele intrau în sfera de reglementarea Legii nr.579/2004, deoarece tribunalul se află în structura organizatorică a Ministerului Justiției, iar repartizarea alocațiilor, coordonarea și îndrumarea activității economice, de investiții și administrative a instanțelor judecătorești se realizează de Ministerul Justiției.
Concluziile instanței de fond nu pot fi menținute de către instanța de apel.
Astfel este evident că intimații reclamanți () și s-au adresat cu cerere de cumpărare a locuințelor e serviciu deținute în baza contractului de închiriere nr.131/03.02.2005 și nr. 130/03.02.2005, apelantei pârâte Tribunalul C- la data de 01.02.2005 respectiv 28.02.2005, adică sub imperiul Legii 579/2004.
În temeiul acestei legi, Ministerul Justiției era autorizat să vândă locuințele de serviciu ce le avea în administrare la data intrării în vigoare a legii.
Cu privire la acest aspect se impune a fi clarificate două aspecte și anume dacă autorizarea Ministerului Justiției de a vinde echivalează cu obligarea acestuia la a perfecta contractul de vânzare-cumpărare în condițiile exprimării dorinței de a cumpăra a chiriașilor ce întrunesc condițiile stipulate de acesta și dacă Ministerul Justiției era autorizat să perfecteze contractul de vânzare-cumpărare cu privire la imobile aflate pe proprietatea unei alte instituții publice, în speță a apelantei pârâte Tribunalul C-S, așadar imobile ce nu se află în administrarea Ministerului Justiției.
Cu privire la primul aspect - autorizarea Ministerului Justiției de a vinde locuințele de serviciu pe care le are în administrare la data intrării în vigoare legii, instanța de apel apreciază că respectiva autorizare nu poate echivala în obligarea unității ce avea un drept de administrare asupra respectivului imobil, de a-l vinde.
Astfel, disp. art. 10 alin.1 din HG nr. 2425/2005 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare de către Ministerul Justiției a prevederilor Legii nr. 579/2004, stabileau că perfectarea vânzării se va realiza în temeiul acordului de voință al părților, respectiv că vânzarea imobilelor mai sus arătate se face pe baza acordului dintre unitatea de administrare și chiriaș, consemnat prin contractul de vânzare-cumpărare cu plata integrală a valorii locuinței sau prin contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate.
Interpretarea primei instanțe potrivit căreia oricărui drept conferit de lege îi corespunde o obligație corelativă și nu doar o simplă facultate nu poate fi împărtășită de către instanța de apel, întrucât dacă legiuitorul ar fi dorit să instituie o obligație și pentru unitățile ce aveau în administrare asemenea imobile ar fi făcut-o prin însuși textul de lege mai sus arătat, folosind termenii imperativi cuveniți, iar faptul că nu a folosit un alt termen decât acela de "autorizează" conferă acestei legi un caracter aparte derogator de la principiul general reținut de către prima instanță. De altfel, dacă s-ar putea da eficiență interpretării instanței de fond potrivit căreia dreptului conferit de lege intimaților reclamanți îi corespunde o obligație corelativă și nu o facultate, așa cum Legea 579/2004 stipula, s-ar ajunge la situație de nepermis în care s-ar îngrădi dreptul de dispoziție al proprietarului unui fond de locuințe de serviciu, de a dispune cu privire la acest fond în funcție de situațiile concrete din sistemul propriu.
Cum opțiunea intimaților reclamanți de cumpărare a respectivelor imobile nu a fost suficientă pentru perfectarea vânzării, iar raportul juridic deși constituit sub imperiul legii vechi, cu nr.579/2004, care nu mai este în vigoare nu a produs nici un efect până la data sesizării instanței, iar efectele viitoare ale situațiilor juridice trecute sunt reglementate de legea nouă care nu prevede prin nici o dispoziție obligarea Ministerului Justiției de a încheia contractul de vânzare-cumpărare cu privire la locuințele de serviciu ce le are în administrare sau proprietate, acțiunea acestora urmează a fi respinsă ca atare.
Cu privire la cel de-al doilea aspect, și anume dacă dispozițiile Legii nr. 579/2004 ce autoriza Ministerul Justiției să vândă locuințele de serviciu ce le are în administrare la data intrării în vigoare a legii sunt aplicabile și cazului în speță, având în vedere faptul că respectivele imobile sunt în proprietatea apelantului pârât Tribunalul C-S, instanța de apel reține că, art.3 alin.2 al Ordinului Ministerului Justiției nr. 927/C/2006 lămurește ce se înțelege prin fond locativ al Ministerului Justiției și anume: locuințe aflate atât în proprietatea sa cât și în administrarea Ministerului Justiției ori, după caz aflate doar în administrarea Ministerului Justiției precum și locuințe aflate în proprietatea Ministerului Justiției și aflate în administrarea instanțelor.
Ori, în speța dedusă judecății nu ne aflăm în niciuna dintre situațiile mai sus arătate imobilele fiind așa după cum s-a mai arătat în proprietatea apelantei Tribunalul C-S, astfel încât aceste imobile nu întrunesc condiția prev. de art.1 din Legea nr.579/2004 de a fi în administrarea Ministerului Justiției.
Concluziile instanței de fond potrivit cărora este lipsit de importanță faptul că apelanta pârâtă Tribunalul C-S este proprietar tabular al imobilelor respective și nu Ministerul Justiției, întrucât potrivit Ordinului nr.84/2005, administrarea locuințelor de serviciu se fac prin intermediul unităților administrative în evidența cărora sunt înregistrate, nu pot fi ținute în seamă de către instanța de apel, întrucât în acest fel s-ar ajunge la situația confundării dreptului de proprietate cu cel de administrare.
Față de considerentele și textele legale mai sus arătate, și văzând și dispozițiile art. 296.civilă Cod Penal, instanța va admite apelul formulat de către apelanta pârâtă Ministerul Justiției în contradictoriu cu intimata pârâtă Tribunalul C-S și intimații reclamanți, căsătorită, și împotriva sentinței civile nr. 947/03.04.2007 pronunțată de către Judecătoria Reșița în dosarul nr-, pe care o va modifica în totalitate în sensul că va respinge acțiunea reclamanților ( căsătorită ) și împotriva pârâtelor Ministerul Justiției și Tribunalul C-
Cu privire la excepția insuficientei timbrări a acțiunii și a calificării căii de atac invocată de către apelanta pârâtă Tribunalul C-S în apel, instanța constată că s-a pronunțat în condițiile art.137 alin.1 civilă Cod Penal anterior soluționării fondului.
Văzând că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată de către apelante în apel ca și disp. art. 274.civilăCod Penal în acest sens, instanța nu le va acorda.
Împotriva deciziei instanței de apel au declarat recurs reclamanții și, solicitând modificarea acesteia în sensul respingerii apelurilor declarate și menținerii hotărârii primei instanțe.
În motivarea recursului s-a susținut că în temeiul Legii 579/2004, s-a creat, pe perioada în care această lege a fost în vigoare, în persoana titularilor contractelor de închiriere, un drept al acestora de a cumpăra locuințele de serviciu aflate în administrarea Ministerului Justiției.
Recurenții formulând cereri de cumpărare a apartamentelor, au acceptat beneficiul Legii 579/2004, iar recunoașterea dreptului lor nu ar putea fi motivată pe ideea că, ulterior în anul 2005, Legea nr. 579/2004 a fost abrogată.
De aceia recurenții au concluzionat că instanța de apel în mod greșit a procedat la admiterea apelurilor și schimbarea hotărârii Judecătoriei Reșița, primă instanță care a recunoscut drepturile pretinse de către reclamanți.
Recursul depus la fila 6-7 dosar nu a fost motivat în drept.
La filele 13-15 pârâtul intimat Ministerul Justiției a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului declarat, întru-cât hotărârea instanței de apel este legală și temeinică iar pretențiile reclamanților nu se fundamentează pe o dispoziție legală, în vigoare.
Examinând recursul prin prisma celor arătate și în condițiile prev. de art. 304 raportat la art. 306 și art. 312 Cod pr.civilă se reține că acesta este nefondat.
Deși recurenții nu au arătat în drept motivul de recurs pe care înțeleg să-l invoce, din modul de redactare a recursului rezultă că criticile aduse vizează legalitatea hotărârii atacate, aspect ce s-ar încadra în prevederile art. 304 pct.9 Cod,pr.civilă.
În această ordine de idei Curtea va reține că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor OUG nr. 35/2005 și a Legii 222/2005, atunci când a reținut că deși Legea anterioară abrogată nr.579/2004 crea în sarcina Ministerului Justiției vocația de a vinde locuințele de serviciu, această posibilitate presupunea, acordul părților cu privire la modalitatea de vânzare, pe de o parte, iar pe de altă parte aceste dispoziții ale Legii 579/2004 fiind abrogate ulterior în mod expres, arată că în mod cert intenția legiuitorului nu a fost aceia de a înstrăina locuințele de serviciu care și așa sunt în număr insuficient față de numărul magistraților de la instanțe, ci aceia de a crea un cadru flexibil în vederea asigurării de spații locative pentru magistrații repartizați la instanțele de judecată.
Cum, între părți nu a existat un acord în legătură cu vânzarea locuințelor de serviciu, în perioada în care Legea nr. 579/2004 era în vigoare, iar ulterior această posibilitate de vânzare a fost modificată chiar de către legiuitor prin abrogarea legii 579/2004, nu se poate susține că în favoarea reclamanților s-a născut un drept de proprietate care ulterior, nu ar fi fost valorificat de către instanța de apel.
Ca atare susținerile recurenților nu au un suport legal, motiv pentru care, Curtea va proceda la respingerea recursului declarat de către reclamanții și.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de către reclamanții și, împotriva deciziei civile nr.287 din 12 decembrie 2007 pronunțată de Tribunalul C - S în dosar nr-.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi, 10 aprilie 2008.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR, - - - - - -
GREFIER,
- -
Red. LL / 7.05.2008
Thred.NF/ 7.05.2008
Ex.2
Trib.C S -
Președinte,Judecător
Președinte:Trandafir PurcărițaJudecători:Trandafir Purcărița, Lucian Lăpădat, Carmina Orza
